Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Despre demoni vechi şi noi, altfel

Anamaria Beligan

Dragostea e un trabant

Editura Curtea Veche

Bucureşti, 2003

Indiferent de apartenenţa etnică (emigranţi ori urmaşi ai unor emigranţi centrali şi est-europeni), personajele Aneimaria Beligan trăiesc o istorie asemănătoare, în care situaţia şi situarea lor nu mai contează. Mai întâi ele îşi creează, după un scenariu bine sulemenit în prealabil, istorii care nu pot fi verificate. Misiunea încheierii acestor povestiri o are suspansul, distribuit întotdeauna în doze atente, prevenitoare. Dornice să asculte şi să spună poveşti, aceste personaje acceptă binevoitoare provocările. Fiecare narator ştie să-şi câştige auditoriul în proza Anamariei Beligan. Rând pe rând, personajele conduc povestirea la un nivel de identificare cu cel al ascultătorului, pe mai multe planuri. Proeminent e cel istoric, însoţit de alte planuri secundare: etice, etnice şi sentimentale. Români, cehi, polonezi, unguri, ţigani transferă cu ei un trecut reinventat şi, uneori, reabilitat, într-un spaţiu convingător şi aproape suficient: Australia. Povestirile din Dragostea e un Trabant, continuă, în mare, acelaşi tip de scriitură din Încă un minut cu Monica Vitti. Numai că personajele par de astă dată mai interesate de mirajul povestirii. De asemenea, detaşarea autorului se face simţită prin introducerea persoanei a III-a (spre deosebire de persoana I, predominantă în volumul Încă un minut cu Monica Vitti).

Există întotdeauna două planuri ale istoriei în naraţiuni: unul în care istoria se desfăşoară în planul evenimentului comun-cotidian şi un altul, prelungit din acesta, care atestă o stare ingenuă a fanteziei.

Şase povestiri alcătuiesc volumul Dragostea e un Trabant. Sarea pământului reproduce o întâlnire a lui Zaharia cu regina Angliei, consumată cu treizeci şi şapte de ani în urmă. Lumea emigranţilor români de etnie rromă speculează posibilităţile lumii noi australiene, „ţara norocului”. Aici, Şobolanul cu Diamanta, soţia lui, ţin un bar numit, nu întâmplător, Biserica. De la Cornel află daravera lui Nenea Zaharia de pe urma întâlnirii cu Regina. Discursul lui Cornel e întrerupt progresiv, ca un ritual, de propriile-i cercetări insignifiante, mizând pe înfrigurarea ascultătorilor („Maică Precistă! Ce-i cu animalul ăsta înăuntru!”) (un vierme, n.n.). Finalul contrariază, ca de fiecare dată în proza Anamariei Beligan. Miza e reabilitarea imposibilului, „posibilitatea” lui, în care nici unul dintre ascultători (inclusiv cititorul) nu se încrede pe parcursul naraţiunii. Portret de familie reuneşte personajele în „biserica” lui Şobolanu’ – personaj care asistă (şi urmăreşte) derularea unei drame moderne şi trunchiate a artistului (Nicolae ăl Nou) ucis dintr-un complex psihanalitic (de Sava – emigrantul melancolic, devenit ucigaş). Aceeaşi disponibilitate către suspans întâlnim în Cucharadita, numele unui personaj duplicitar, a cărei poveste o derulează Otilia, alt martor credibil al istoriei eroinei. Problematica magiei negre şi a crimei involuntare, precum şi deja-vu-ul ca senzaţie perpetuă, domină povestirea. Aceleaşi lacune ale memoriei, aceeaşi uitare care multiplică echivocul până la un stadiu necesar sunt regăsibile şi în această povestire. Dragostea e un Trabant, naraţiunea care dă titlul volumului, porneşte de la motivul trabantului, simbol, odinioară, al comunismului de tip est-german. El capătă în această povestire noi sensuri, de la cel de emblemă a sărăciei, la cel al căpătuirii dragostei. Asocierea lui cu lumea şatrelor de ţigani români sublinează o dată în plus indiferenţa acestei etnii faţă cu timpul, regăsirea lor permanentă în tradiţie. Trama narativă se leagă din nou, dinspre Australia înspre România. O călătorie (tema preferată a autoarei) încadrează principalele evenimente. Tema iubirii („Dragoste din aia cum rar se întâmplă. Dragoste din aia care vine cu trabantul” se confesează personajul-narator), mirajul ei, simbolistica nomadismului şi farsele destinului sunt elementele definitorii ale acestei povestiri. Pacientul care aşteaptă un ajutor de la psiholog, devine, prin propria-i poveste, propriul vindecător. Abia finalul istorisirii deconspiră stratagema pacientului, dar în acelaşi timp şi a doctorului,. Interesant e că, de la un punct, rolurile celor doi se schimbă, doctorul fiind interesat, ca un bolnav de ficţiune, de povestirea pacientului. La graniţa dintre reverie, magie şi halucinaţie se înscriu şi Betsy şi împăratul (povestea unei drame în faţa biografiei fictive a lui Napoleon), Eu, tu şi Ciprian Porumbescu (parabolă a muzicalităţii morţii filtrată printr-un Size the Day transfigurat) şi La Primavera (o istorioară despre semnificaţiile observaţiei simbolice ca alertă ficţională a spleenului). O mică bijuterie narativă e Printre fragi şi celestine, proza cea mai bine închegată din volum. Asemănătoare ca structură cu Dragostea e un Trabant, povestirea construieşte o altă re-amintire fictivă narată de un personaj obsedat de ludicul detectivist şi sedus de capriciile iubirii idealizate.

Personajele povestesc aparent fără nici un interes; istoriile lor sunt spuse dintr-un imperativ misterios. Intimitatea şi veridicitatea faptelor relatate nu importă, după cum spaţiul geografic care-i adoptă nu schimbă cu nimic personalităţile. Structural, aceste personaje rămân neschimbate, noul teritoriu şi amicii recenţi formează doar cadre şi situaţii prielnice pentru transmiterea unor fapte. Colectivităţile înrădăcinate artificial în alt spaţiu participă la fel de artificial şi gratuit la formarea unor identităţi. Ei îşi explică, prin propriile povestiri (mai mult sau mai puţin adevărate), rostul care se dovedeşte a ţine, în toate circumstanţele, fără excepţie, de timpul trecut al trăirii. Nu întâmplător ele sunt surprinse fără chip; numai vârsta interesează.

Tipurile umane preferate de Anamaria Beligan amintesc de personajele lui Ştefan Bănulescu din două motive: odată, prin iradierea de suspans şi, în al doilea rând, prin alegerea pretextului epic; adică, aceşti naratori  povestesc ce li s-a întâmplat sau povestesc ce li s-a povestit că s-a întâmplat. Asemenea, nu par să sufere de melancolie (o singură excepţie: Sava din Portret de familie). Ei nu caută sensuri morale. Aleg echivocul ca formă obturată a nostalgiei, un fel de irealitate asumată ca Rezistenţă. Experienţele fenomenale au pentru personajele din Dragostea e un Trabant rolul convertirii experienţei individuale în viziuni terapeutice. O dată ei se regenerează povestind (şi povestindu-se), şi-apoi alimentează nevoia celuilalt, a ascultătorului (lectorului), de fabulos.

Nu există judecăţi profunde şi oameni cultivaţi. Tot ce contează e experienţa interioară; experienţa exterioară (socială) determină doar perspectivele ulterioare ale amintirii. Nu avem de-a face cu melancolii ori nostalgii sincere şi năucitoare. Naraţiunile exprimă franc, atât cât se poate, nişte trăiri trecute; căci, adevărul nu e printre priorităţile acestor personaje. Ele se limitează doar la a relata ceea ce le convine. Substanţialul le revine lor înşile şi numai lor. Baza atitudinală a naratorilor se reazemă pe ştiinţa s(t)imulării şi a stârnirii interesului ascultătorilor; „invitaţia” se va consuma într-un realism modificat de fiece imaginar în parte. Convergenţa lumilor imaginare rezidă, în cele din urmă, în acea confuzie a finalităţii. Naraţiunile fanteziste se diferenţiază dificil în reflecţia ascultătorilor, tocmai pentru că informaţia le e transmisă trunchiat. Golurilor deznodămintelor li se alătură fărâma de neprevăzut şi entuziasmul estompat al naratorului. Existenţele eroilor se desfăşoară pe mai multe nivele. De aici, neclarităţi şi confuzii. Altfel spus, exact ceea ce aşteaptă autorul-narator…

Anonimizate de noul teritoriu adoptiv (Australia), personajele Anamariei Beligan evadează pentru a-şi căuta (regăsi) personalitatea, individualitatea pierdută. În spatele aparentei condescendenţe a naratorului desluşim deseori zâmbetul împăciuitor al autoarei. Ea se bazează pe acea formă delicată a deconspirării senzaţionalului în mijlocul unui cotidian plat-înşelător .

Prozele din Dragostea e un Trabant sunt construite pe o ambiguitatea programatic accentuată în final, întotdeauna, de adâncirea misterului (nu de aşteptata lămurire). Un reproş s-ar putea aduce haşurării grăbite a graniţei dintre real şi ireal. Farmecul Aneimaria Beligan stă tocmai în această delicateţe cu care ocoleşte neajunsurile textului. Prozei scurte actuale de la noi, Anamaria Beligan îi adaugă o claritate insolită, comparabilă doar cu prozele lui Alexandru Ecovoiu din Cei trei copii Mozart.