Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

CĂSĂTORIA, de Gogol

(Teatrul „L.S. Bulandra” din Bucureşti)

NOIEMRIE, de Ana-Maria Bamberger

(Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti)

VERONIKA SE HOTĂRĂŞTE SĂ MOARĂ,

dramatizare de Gelu Colceag şi George Bănică după romanul omonim al lui Paulo Coelho

(Teatrul „ODEON” din Bucureşti)

A DOUĂSPREZECEA NOAPTE, de William Shakespeare

(Teatrul de Stat din Oradea, Trupa „Szigligeti” [secţia maghiară])

Întâlnire cu teatrul adevărat

Compozitorul Anatol Vieru nota undeva cu îndreptăţire că „elogiile nu pot întemeia o valoare, ele pot doar recunoaşte şi consfinţi”. În felul în care au depus mărturie despre Unchiul Vanea, admirabil spectacol regizat de rusul Yuriy Kordonskiy la Teatrul „L.S. Bulandra”, cronicile au recunoscut şi consfinţit valoarea unei montări fundamentate şi coborâte din tradiţie dar a cărei miză a fost stimularea emoţiilor omului modern.

Prezentat şi premiat în 2001 la Palermo, cu prilejul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, invitat în 2002 în Mexic, la Festivalul Cervantino, jucat la două stagiuni de la premieră cu săli pline, Unchiul Vanea a însemnat un moment important în procesul de revitalizare pe care dă semne că îl trăieşte în ultima vreme teatrul românesc. Nu doar criticii şi spectatorii obişnuiţi au fost fermecaţi de felul în care gândeşte şi face teatru Yuriy Kordonskiy. Neîmblânzita şi neîmbătrânita trupă a Teatrului „Bulandra” s-a ataşat profund de tânărul artist stabilit între timp în Statele Unite şi printr-un act de voinţă exemplar, demn de toată lauda, a determinat rechemarea regizorului despre care, ori de cîte ori aveau ocazia, îţi vorbeau cu dragoste Irina Petrescu, Mariana Mihuţ ori Victor Rebenciuc, actori fără de care aproape că nu îmi pot imagina existenţa acestei demne instituţii, dar şi a teatrului românesc în general.

Premiera spectacolului cu piesa Căsătoria de Gogol a fost prefaţătă de câteva interviuri ale directorului de scenă găzduite de prestigioase reviste de cultură (mai cu seamă de România literară), dar şi de exprimarea unor „îngrijorări”, atunci când s-a aflat că, în liniile sale esenţiale, din distribuţie fac parte cam tot actorii ce au jucat în Unchiul Vanea. Nu a bătut încă gongul premierei şi tot felul de aşa-zişi „comentatori ai fenomenului teatral” au profeţit pericolul „repetării”, când doar două ceasuri petrecute în bibliotecă, spre a citi piesa, le-ar fi înlăturat „temerea”, fie şi numai pentru simplul motiv că registrul stilistic al celor două piese e absolut diferit. Odată premiera consumată şi confruntaţi cu realitatea că noul spectacol e cu totul „altceva”, „îngrijoraţi” şi-au schimbat discursul, inventând unul al dezamăgirii. „Ei, da, e un spectacol bun, dar nu e ca Unchiul Vanea!”, glăsuiau ei, codindu-se totuşi să pună mână pe toc şi să-şi exprime în scris opiniile, argumentându-le.

Încă din primele luni când am început să scriu cronică de teatru, am învăţat că criticii adevăraţi nu se pot recruta dintre fiinţele uşor influenţabile. Am ascultat aşadar ce mi-a spus unul şi altul, dar mai tot ceea ce am auzit a trecut în registrul pasiv în seara zilei de 1 noiembrie 2003, când am avut şansa să văd Căsătoria, spectacol pe care nu mă sfiesc să-l calific drept dens, de un comic îmbelşugat, dar şi de un bun gust desăvârşit, aliaj admirabil de clasicitate şi modernitate, în care gândul regizorul ferm, pregnant, se repercutează în câteva interpretări actoriceşti ireproşabile şi într-un ansamblu ce exploatează strălucit situaţiile. Simptomatică e scena în care Victor Rebengiuc cântă la talgere, Doru Ana la acordeon, Ionel Mihăilescu la chitară, Cornel Scripcaru la trombon, de un comic debordant, imaginată însă nu doar de dragul de a provoca un râs sănătos, ci cu urmări ce se prelungesc până către sfârşitul reprezentaţiei. Altfel spus, Kordonskiy apelează la gaguri, dar evită cu artă căderea în registrul minor al comediei de suprafaţă. Dovedeşte o atenţie de bijutier pentru fiecare detaliu, pe care îl construieşte cu o răbdare desăvârşită şi cu o concentrare maximă iar apoi îl valorează într-o exprimare solidă şi ordonată, izbutind un spectacol cu o sintaxă fără cusur, cu teme şi suprateme din îngemânarea cărora comedia dobândeşte vecinătăţii cu tragicul. Urmărind montarea de la „Bulandra”, orice spectator, chiar şi unul total lipsit de informaţii de istorie a teatrului, înţelege că această „întâmplare absolut incredibilă” — cum îşi subintitula Gogol piesa — e un text vechi de mai bine de o sută cincizeci de ani, adică îi realizează clasicitatea ce se metamofozează în modernitate prin talentul şi dăruirea cu care s-a aplecat asupra ei întreaga echipă ce a colaborat la spectacol. Kordonskiy reuşeşte o dată în plus şi la modul suprelativ conjuncţia dintre clasic şi modern, elaborează un spectacol de atmosferă, dar care poartă însemnele în absenţa cărora el nu ar putea atrage spectatorul dintr-un alt univers cultural. Prin excelenta colaborare cu actorii, regizorul pune la cale o suculentă defilare de portrete, însă pictează deopotrivă o frescă în culori tari ce, pe alocuri, se transformă într-un tablou social cu accente feroce. Într-un moment în care mai toată lumea improvizează şi se face că lucrează fără nici un fel de pregătire prealabilă, Kordonskiy dă o lecţie de temeinicie deoarece, după cum se poate constata, s-a documentat atent asupra specificităţilor tradiţiilor de cununie în Rusia. Tocmai de aceea e de felicitat Luminiţa Răuţ, editorul caietului de sală, care a găsit de cuviinţă să insereze aceste tradiţii. Însă Yuriy Kordonskiy şi actorii din distribuţie nu s-au limitat la a vizualiza un fapt din realitatea trecută, strict circumscris unui spaţiu geografic, ci au ridicat necesara documentare la o putere superioară, creând un act artistic în care specificul slav e basculat în universalitate.

Pentru fiecare rol Kordonskiy a găsit interpretul potrivit şi fiecărui actor din distribuţie i se cuvin cuvinte de laudă pentru că prin însumarea individualităţilor creatoare s-a obţinut o fermecătoare exuberanţă de culori. În plus, actorii, cu toţii nume prestigioase şi favoriţi ai publicului, în pofida faptului că provin din generaţii diferite, izbutesc să fuzioneze într-un joc de relaţie şi să asigure reprezentaţiei unitate şi stil, amintind astfel de formidabilele lecţii de teatru ale lui Ciulei şi Pintilie care, iată, nu s-au pierdut în neant. Asistăm aşadar la o desfăşurare de portrete scenice, cu egală pondere de semnificare în economia ireproşabilă cumpănită a spectacolului. Dar, odată această unitate instituită, cronicarul ar fi nedrept dacă nu ar aduce elogiile sale valorii lui Răzvan Vasilescu, aflat într-o formă artistică de zile mari, care desenează un Kocikariov antologic. Tot o nedreptate aş comite dacă nu aş evidenţia consistenţa jocului lui Cornel Scripcaru, un Podkolesin fără hibă. Andreea Bibiri, într-un contre-emploi, certifică prin această nouă performanţă să speranţele cu care a fost creditată încă de la primele sale apariţii au fost pe deplin îndreptăţite. Cu aplicaţie, diferenţiat, dau viaţă celorlaltor personaje gogoliene, vechii ostaşi de nădejde ai Teatrului „Bulandra”, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc. Doru Ana, dar şi tinerii Marius Chivu, Ana-Ioana Macaria, Şerban Pavlu ca şi Ionel Mihăilescu, cu folos „împrumutat” de la Teatrul „Odeon”.

Ridică oarecari semne de întrebare şi devine obiect de controversă decorul imaginat de Mihai Mădescu. Neîndoielnic, el e surprinzător şi nu ştiu dacă neapărat şi contrapunctic. Pronunţându-se într-o cronică publicată în nr. 11-12 al revistei Teatrul azi, Nicolae Prelipceanu vede în pereţii amintind de nişte zgârie-nori reflexe ale arhitecturii din patria adoptivă a regizorului. Posibil. Dar sunt în acest decor atâtea nişe care fac ca personajele să apară de te miri unde, să se prelingă, să şerpuiască, să-şi prelungească parcursul, să se insinueze, să pară lipicioase. Costumele Mariei Miu fixează eroii în epocă iar prin anumite detalii (cum ar fi coiful cu coamă neagră purtat de Victor Rebengiuc) amplifică cuantumul de comicitate al unor apariţii.

Semnătura lui Yuryi Korodonskzi pe acest spectacol e inconfundabilă şi aurită. Dar, indiscutabil, ea dobândeşte astfel de atribut datorită efortului concertat al unei echipe, al unei trupe ce îţi oferă preţ de trei ore o demonstraţie de teatru adevărat, de valoare ce nu poate genera decât elogii.

↑

Romanţa târzie

Despre Ana Maria Bamberger aflu că este un eminent medic care, fermecată de copleşitorul talent al extroardinarei Olga Tudorache, i-a scris actriţei o piesă ce se cheamă Noiembrie. Modelul evident e reprezentant de piesa-conversaţie ori piesa-confruntare în care a strălucit adesea Olga Tudorache, exemplele cele mai îndemână fiind Efectul razelor gamma asupra anemonelor, Noapte bună, mamă! sau Regina Mamă. Eroina piesei Noiembrie e o celebră actriţă aflată la apus de carieră, retrasă departe de lume, atinsă de o boală incurabilă care, înainte de moarte, vrea să-i explice fiicei sale semnificaţia unui gest care, în urmă cu ani buni, a determinat ruptura dintre ele. Venită odinioară să-şi viziteze mama, însoţită de iubitul ei, Ştefan, Maria o surprinde pe actriţă sărutându-l apăsat de acesta. De fapt, Marga (aşa se numeşte actriţa) doar a jucat sărutul, vrând să împiedice incestul căci Ştefan este chiar tatăl Mariei, lucru pe care, evident, acesta îl ignoră. Întâlnirea peste ani a triunghiului în cauză înseamnă un eşec şi se încheie tragic.

Piesa în sine e exasperant de simpluţă, cu o structură ideatică şi dramaturgică din cale afară de debilă ceea ce înseamnă că nu prea are cum să însemne o ocazie pentru valoarea incandescenţei creatoare a Olgăi Tudorache. Însă actriţa matură, puternică, reflexivă care e Olga Tudorache îmbogăţeşte prin prezenţa ei un text căruia îi lipseşte plasma fierbinte ce l-ar fi putut face interesant.

Ne bucurăm, aşadar, să o revedem pe scenă pe colosala noastră actriţă, însă regretăm că talentul său nu a fost solicitat într-o piesă mai ofertantă. În celelalte două roluri evoluează profesionist, fără stridenţe, cumpănit, Cecilia Bârbora şi George Motoi.

Regizoarea Alice Barb a condus cu delicateţe şi discreţie respectivul trio actoricesc, a vegheat la crearea unei atmosfere scenice elegante. Încă o dată şi-au spus cuvântul studiile muzicale făcute de Alice Barb, ea alegând inspirat o coloană sonoră dominată de vocea lui Michel Sardou şi de acordurile orchestrale din My way.

S-a întâmplat să văd spectacolul cu piesa Noiembrie într-o seară când reprezentaţia era cuprinsă în complexul de manifestări studenţeşti Unifest. Sala „Camil Petrescu” a Naţionalului Bucureştean era plină-ochi de studenţi. Nu prea cred că le-a plăcut piesa, dar sunt sigur că tinerii de lângă mine au admirat-o pe Olga Tudorache. De obicei, marea actriţă răspunde cu mare sobrietate omagiilor publicului, nu zâmbeşte comercial la aplauze, nu le stârneşte prin mijloace facile, nu face din ele un spectacol, De data aceasta, mi s-a părut că le-a răspuns tinerilor spectatori ce o ovaţionau cu simpatie, mai cald decât oricând. Probabil că a surâs profesoara Olga Tudorache. Probabil că asemenea mie profesoara Olga Tudorache. Probabil că la fel ca mine, Olga Tudorache se bucura că tinerii vin la teatru.

↑

Testul răbdării şi al încrederii

Apreciat sau, dimpotrivă, considerat un autor mediocru ce se bucură de un nemeritat succes de public dar şi de critică, Paulo Coelho a fost declarat în martie 1999 de revista Lire  drept al doilea între cei mai bine vânduţi autori din lume. Prestigiosul The Times nota — „cărţile sale au, nu fără îndreptăţire, un impact covârşitor asupra a milioane de oameni. Impactul acesta a fost, de altfel, consfinţit de o listă impresionantă de premii şi titluri onorifice cu care a fost recompensat scriitorul brazilian. Posesoare a unei strategii de marketing sută la sută occidentală, prestigioasa Editură Humanitas i-a editat cu promptitudine numeroase romane (în colecţia Cartea de pe noptieră), romane ce s-au vândut atât de bine încât s-a decis înfiinţarea unei colecţii independente botezată Biblioteca Paulo Coelho. Un interviu care ambiţiona să-l prezinte pe scriitor încă şi mai „metafizic” şi mai „profund” decât ne lasă să-l înţelegem cărţile sale, realizat de o televiziune comercială din Bucureşti a avut un asemenea rating încât conducerea postului a decis reprogramarea lui la o săptămână de la prima difuzare, lucru rarisim pentru o emisiune de cultură. Scrierile lui Coelho sunt discutate la seminarii, tinerii îl citesc cu devoţiune deşi el nu face parte din lista „lecturilor obligatorii”. Iar Teatrul „Odeon” din Bucureşti, care se numără printre puţinele instituţii de spectacole din România ghidată de un autentic plan managerial, a ştiut să profite, de best-seller -urile lui Coelho, înscenând în urmă cu vreo doi ani o dramatizare a Alchimistului datorată lui Radu Macrinici. Acesteia i s-a adăugat de puţină vreme Veronika se hotăreşte să moară. Ea e semnată de Gelu Colceag, care mai are la activ câteva asemenea operaţiuni, dar ca-re şi-a luat acum drept asociat pe George Bănică, vechi actor al „Odeon”-ului şi care, prin anii '80 a dramatizat, cu un imens succes de casă, romanul Ilenei Vulpescu Arta conversaţiei.

Problema e că dramatizarea aceasta nu conţine deloc însemnele reuşitei, iar spectacolul se află într-un imens impas artistic în primul rând din pricina fragilităţii scenariului. Scheletul romanului e adus pe scenă, el e acoperit cu pasaje extrem de ample din textul originar, fără a se opera în ele modificările impuse de translatarea partiturii într-un alt regn. Secvenţele sunt lungi, adesea dilatate cu asupramăsură. Ba ca să complice şi mai mult lucrurile şi ca scenariul să fie încă şi mai încărcat (postmodern?), semnatarii dramatizării îi mai adaugă extrase din Jurnalul fericirii de N.Steinhardt şi fragmente din texte sufiste. Până la urmă, textul de spectacol nu are nici dramaticitate, nici fluenţă, nici coerenţă. E doar imprecis structurat şi supradimensionat.

Urmare a deficienţelor scenariului, montarea e expozitivă şi cu un relief monoton. Degeaba face Gelu Colceag apel la o coloană sonoră bogată în care se amestecă pasaje din creaţia unor mari compozitori precum Beethoven, Sibelius, Schubert sau Liszt, cu altele cu specific oriental ori cu cântece monastice din secolul al XII lea. În van sunt convocate tot felul de adjuvante vizuale (desene animate, o neinspirată şi neizbutită vizualizare a iminenţei Morţii ce păşeşte amininţător, efecte stroboscopice). Mersul general al montării se încăpăţâneze să treneze. Şi ca un făcut, nici actorii, majoritatea dintre ei altminteri foarte buni, nu reuşesc să salveze montarea. Nervozitatea şi febricitatea pe care le afişează Florin Zamfirescu sunt artificiale, jocul Cătălinei Mustaţă (Veronika) e monocrom, Sorin Leoveanu, interpretul Doctorului tânăr, e molatic şi stângaci, în evoluţia sa nu mai regăseşti nimic din concentrarea şi palpitul celui ce cu doi ani în urmă stârnea entuziasme în rolul titular din testamentarul Hamlet al lui Vlad Mugur, Mircea Constantinescu îl joacă cu garda deschisă pe Paulo Coelho, Carmen Tănase e o infirmieră în conformitatea cu standardele cunoscute şi nimic mai mult. Ceilalţi interpreţi — Olga Bucătaru, Valeria Sitaru, Virginia Rogin, Jeanine Stavarache, Irina Mazanitis, Angela Ioan, Crina Mureşan, Paula Niculiţă, Ana Maria Moldovan, Luiza Cocora, Nicolae Urs, Ionuţ Kivu — sunt în limita corectitudinii profesionale, cu oarecari evidenţieri solistice.

Într-un lung monolog ce prefaţează spectacolul propriu-zis, Maestrul sufist ne îndeamnă să ne supunem testului răbdării şi al încrederii. În ceea ce mă priveşte, recunosc că, în ciuda eforturilor mele, nu am trecut respectivul test. Mi-au trebuit mult calm şi imensă răbdare ca să rezist până la sfârşitul spectacolului. Nu ştiu ce au gândit tinerii care, atraşi de titlu, au luat cu asalt casa de bilete a Teatrului cu o săptămână înaintea reprezentaţiei. Observându-le feţele, nu prea am desluşit însemnele satisfacţiei. E drept că la final s-a aplaudat îndelung, însă am îndoieli că gestul a fost sincer. Doar timpul va demonstra dacă „moda Coelho” va ajuta spectacolul de la „Odeon” să nu se prăbuşească cu zgomot.

Nu pot încheia aceste însemnări fără a lăuda inventivitatea şi bogăţia documentării caietului-program gândit de Aura Gaidarji. Păcat că respectivul caiet nu însoţeşte un spectacol pe măsură.

↑

O cacealma

După frumoasa reuşită artistică şi managerială reprezentată de de a XIII a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, putem înregistra o nouă izbândă a echipei ce de vreun an şi jumătate a preluat conducerea Teatrului de Stat din Oradea. Mă gândesc la proiectul Podul cultural Oradea — Debreţin cuprins de Programul Phare CBC 2000. Nu am suficiente indicii spre a mă pronunţa cui anume din conducerea Teatrului îi revine meritul principal în întocmirea proiectului care şi-a adjudecat fonduri europene, dar cum el vizează ambele secţii e de presupus că factorul coordonator a fost managerul Lucian Silaghi. Se pare că, familiarizat în bună măsură cu specificul unei instituţii de spectacole, Lucian Silaghi îşi valorifică abilităţile confirmate în posturile de conducere deţinute anterior, iar dacă aceste însuşiri cor crea premisele pentru reuşite artistice, ”cu atât mai bine ţării, şi lui cu atât mai bine”. Îi va fi însă şi Teatrului mai bine atunci când proiectul se va concretiza prin spectacole pe măsură.

Montarea cu A douăsprezenea noapte a Trupei „Szigligeti” e nesemnificativă din punct de vedere estetic, e expresia aflatului în treabă şi a lucrului făcut de mântuială. Nici un sens al acestei piese în care Shakespeare, după cum observa Haig Acterian, revenea asupra unor teme din alte creaţii (Comedia erorilor, Doi tineri din Verona, Neguţătorul din Veneţia, Cum vă place) nu a fost adâncit în spectacolul ce propune o modernizare de suprafaţă, enunţă în chip exterior o seamă de idei comune fără a izbuti să ducă până la capăt nici una. Regizorul Bodolaay pare needificat asupra stilului pe care ar fi trebuit să-l imprime montării. Apariţia într-un prolog a unei fetiţe înveşmântată ţipător ar fi un semn că spectacolul s-ar centra pe relaţia dintre contemporaneitatea noastră şi eternul artistic shakesperian. Câteva secvenţe te trimit cu gândul la formula teatrului în teatru. Pe alocuri crezi că regizorul s-a inspirat din analizele lui Jan Kott. Comentariul muzical ales din creaţia grupului Deep Purple şi vreo câteva momente din reprezentaţie sunt din arsenalul operei rock. Costumele fără har şi gust create de Florina Bellina Birea şi decorul etajat şi esenţializat imaginat de Bölöni Vilmos confirmă aspiraţia spre contemporaneizare. Din păcate, nici o idee nu capătă relief. În absenţa gândului regizoral adevărat, jocul actoricesc de menţine în zona schematismului şi a soluţiilor la prima mâna. Artişti cu vechi state de serviciu (Acs Tibor, Csiky Ibolya, Dobos Imre), tineri deja cunoscuţi (Kovŕcs Levente sau Kardos M.Robert), foarte tineri actori precum Molnos Andras Csaba, Kocsis Gyula, Kiss Csaba, Fodor Reka sau Gajai Agnes, dar şi alţii cad în plasa unei cacealmale anartistice ce are drept principală victimă publicul, cacealma de care eu vreau să uit cât mai repede cu putinţă.

↑