Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Pisica lui Michael

Una dintre acele duminici după amiaza făcută „să-ţi aminteşti emoţii,” cum spune Poetul. Ne aflam în ospitaliera locuinţă a doamnei Melsene Timsit, la Paris, şi în prezenta Evei Koralnik, prietenă comună. Cordalitatea expansivă a oaspetelui german cu temperament latin ne fermecase instantaneu. După amiaza se supunea seducătoarei locvacităţi a vorbitorului, confortabil instalat pe canapea, cu gulerul cămăşii desfăcut şi mînecile neglijent suflecate, cum aveam să-l revăd în anii următori, nu odată, la München, Frankfurt sau New York. Evoca lumea cu întîmplări de ieri şi de demult, dar părea să mîngîie, în răstimpuri, o mare pisică invizibilă. Lenea ei lascivă îi tempera, fără să-i blocheze, locvacitatea.

Eram un gasteropod scăpat dintr-o grădină nu doar neliniştită, ca în poemul său dedicat lui Leopardi, ci şi părăginită, Estul socialist, cu privirea fixată asupra vorbitorului, fascinat în aceeaşi măsură de ceea ce auzeam, ca şi de ceea ce vedeam fără să văd. Prin treimea de sus a ferestrei gonea, grăbit, un nor. Pisica Diderot apărea, dispărea, iar apărea, fără ca nimeni s-o vadă, lenevind între braţele stăpînului. Îi transmitea, ştiam, în limbajul ei polemic şi codificat, o mereu nouă variantă a aventurii lui Oblomov.

Poet, romancier, editor, neobositul Michael Krüger, muncitor intelectual fără răgaz şi călător pe toate meridianele, paralelele şi iluziile avea nevoie să audă, din nou şi din nou, cele o mie şi una întîmplări neîntîmplate din viaţa secretă a lui Oblomov, sedentarul fără leac al pustiului slav. Dinamismul tînjea după terapia indolenţei imaginare, un mod de a se auto-nega, răscumpărîndu-şi excesul de dăruire, reîncărcîndu-şi rezerva de reverii şi melancolie.

Cînd mi-am luat, precum melcul, casa, adică limba, adică patria, şi am pornit în pribegia necunoscutului, primisem deja, din depărtări, un semn de încurajare şi recunoaştere: primul meu text publicat în Occident, în 1983, în revista din München Akzente, editată de Michael Krüger.

Nu cunoaştem revista, nici editorul datorită cărora aveam să fiu invitat, după alţi cîţiva ani, în Berlinul occidental, şi aveam să plonjez, apoi, în tumultul eliberator al exilului.

Exilul dinaintea exilului stătuse sub sceptrul socialist al Despotului care reprezenta Legea şi Calendarul şi al Tovarăşei Sale, care purta zilnic alt „colier cu inimioare proaspete”, cum ne aminteşte poemul lui Michael, „Aus dem alten Rumänien”. Limba însăşi ajunsese în grea suferinţă, poeţii îşi pierdeau vocea iar poporul făcea (n-am uitat acest amănunt ne-marxist, pe care nici Michael Krüger nu-l uită) ceea ce poporul este, dintotdeauna, silit să facă: „se înclina pînă la pămînt.”

* * *

În anul post-comunist al întîlnirii noastre pariziene, cînd îl vedeam prima oară pe cel care, involuntar, mi-a intersectat destinul, domiciliam deja departe, nu doar de România, ci şi de Paris şi de Berlin. Singura avere cărată în cochilia exilului era limba română, şi Michael a fost printre cei care m-au ajutat, în deceniul următor, să locuiesc în ea. Despre scriitorul expatriat am discutat adesea în întîlnirile noastre newyorkeze, în care am regăsit, de fiecare dată, atenţia luminoasă cu care onorează tot ce este viu, inedit, stimulant. Întîlnirile rîvnite şi memorabile, cînd calendarul zîmbea, brusc, încurajator. În Noul Babilon, musafirul se simţea totdeauna acasă, fără niciuna dintre crampele antiamericane ale atîtor intelectuali europeni. Dacă la Paris descoperisem vivacitatea sa latină, la New York poetul îmi părea o variantă europeană a americanului stenic şi eficient, a cărui prezenţa însenina, instantaneu, ambianţa.

* * *

Recent, pisica fără vîrstă şi fără moarte din lirica lui Michael s-a desprins din rama însorită a ferestrei unde îşi toarce înţelepciunea, pentru a-mi şopti că limba română este  invitată să participe la neaşteptata şi neverosimila festivitate a stăpînului care i-a dăruit nemurire.

Melcul pribeag de peste ocean a răspuns prompt, cu emoţie şi amintiri afectuoase: La mulţi ani!