|
Cu ultima suflare
Pui de
bivol alb i se adaugă poemului
cuvîntul predestinat,
îndărătnic,
împins
pe neunse roți
și
sclipitor din dulbina
unde
s-a aflat scufundat,
cu
ultima suflare se lasă săltat,
îmbunîndu-l îl scoți,
îl
dăruiești agerimilor,
sigur
că poți, dacă poți...
Vînturarea ovăzului
Din
roțile tramvaielor izbucnesc zorii,
bătrînii care dorm bine suferă
cei
care dorm prost sunt altfel suspecți,
nimic
n-a rămas, badoacele și-au vînturat
și
ovăzul și văzul,
se
fabrică impresia că ar crește impresia
că se
poate pluti pe fulgi,
pe
semințele zburătoare,
pe
liniștea însăși, pe mierea din soare,
ziua,
ea pe ea se mănîncă, mîncîndu-și gresia...
Sub razele ochilor mei
Ești
cea îngrădită cu patimă,
lulea
mîngîiată cu grija
cu
care maimuțele-și caută
păduchii de tip grăsuliu
și
ești adorată pe viu,
știe
poetul că știi pe de rost
dicționarul acela, cum merge, de sulimanuri,
sub
razele ochilor mei, te-am și prins,
așa
încălțată cum ești, desculță,
să-mi
doresc ce, să-ți dorești ce și cum,
de
lume nici vorbă de-acum,
pentru
mine, pentru tine, noi suntem lumea,
tu
fi-vei fiind tu, iar eu ca eu,
deasupra prafului din cortul meu...
Stații de tramvaie
Așa se
întîmplă, din subterane
și
pînă în subsioara prezentului,
acolo,
în tăcerea tăcerilor,
în
odaia scăzută a sufletului meu,
caracterizez urbea prin
oameni
care vorbesc singuri,
stațiile de tramvaie, panourile
și eu,
formăm, nu-i așa, compasiunile,
fumul,
realul, adevărul cel citadin,
după
orbețe hublouri, mai nou, se ascund...
Ca pentru alt somn
Zicea
bătrînul leu,
către
bătrînul pustiu,
mîine
nici tu nu vei mai fi,
cred
că aproximezi, ghicești, vezi,
eu
trăiesc, trăiesc aproximativ,
eu
adorm în tremurături
și mă
trezesc moliciune,
ca
pentru alt somn,
mîine-poimîine n-o să mai am
nici
junghiuri nici janghinoșii păduchi,
tu vei
auzi mari trăznete și
te vor
îneca apele, apele vuind,
trăiască-ți, frate, superbe florile roșii,
dragile-ți lumini pe spini...
Cînd
zăpada ajunge vulgară,
trimite cîmpia în munți,
trepte
de aer
aerul
duce în cîrcă
și
atunci știm,
făurim-dăruim
semne
la vulturi,
alergăm
ca în
sania rusească
și
cîntăm rîzînd,
ne
iubim în gînd,
pînă
se face seară,
peste
tot în afară,
aburi
de platină cu patimă ard
prin
parcă șoptitele duhuri
ale
spumelor verzi, clară primăvară... |
