|
desen sub iarbă
copil
furam senin la Înviere din turnurile bisericii
așezate pe umerii însângerați ai Tatălui astăzi
subțiri gleznele narcisei îndepărtându-se nu mai e
cine
să mă strige dincolo de zorii acestei iubiri
vine
toamna n-ar mai veni vie și treacă prea mult
păsări
plecarea-și întârzie zborul despică păduri
dă-i
Doamne ochiului meu mărunta vedere-a cărării
uitată-n adâncuri la vechea facere a ierbii de tot
pe
dunga luminii căzută prin trestii și frunze tremură
imaginea mea blând încălzită de aburul morții
pământ la orizont
primăvara trăgându-ți de sub pași în
joacă
iarba din mijlocul lumii pe
umeri
cu anii cei mai înalți ai
părinților demult înserați să
strigi
să te rogi și să îți
răspundă doar iarba aceea prin
venele
tale vâslind spre un alt
început
de drag
cu
mirosul umerilor tăi înfloriți
legat
peste gânduri și oase
lumină-ntunecam
dincolo de cele rămase
era un
pământ vindecat undeva
de el
încă steaua se ține
ramuri
de salcie doar
ochii-mi să-ntindă spre tine
orașul cimitirului
noapte
de noapte duceau pe ascuns
la
capătul lumii morminte rămânea
liniștea plânsă din cuibul ochilor
celor
plecați
mai
departe purtate decât depărtarea
dimineața erau alte și altele-n loc
siluind nepăsarea puținilor
deasupra rămași
nu
întreba nimeni de ce nu mai vine
primăvara doar oameni înfricoșați
săltând cenușiul pe umeri grăbeau
într-ale lor
în
gropi necunoscute au mutat orașul
nebunul din turn mai zărește străzi încă
alergând către toate cimitirele de la
marginea lumii
mama din Maramureș
restabilească-se liniștea primăverii lui în derivă
să nu
mai crească ramuri din calendare
deasupra desculțe păduri să învețe zăpada
nesfârșita plecare
vâslească spre alte ținuturi corăbii de frunze
lăsând
în urmă aerul însângerat
la
marginea lumii casa ghemuită de frig
cu
părinții și satul uitat
o mamă
din Maramureș va fi într-o seară
poezia
la porțile lumii oprită
crede-vor mulți că doar zorile sunt
la oră
nepotrivită |
