Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Adrian N. Mihalache

Verva Thaliei

În cele aproape 450 de pagini ale volumului Verva Thaliei apărut în anul 2004 la Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană din Bucureşti, Adrian N. Mihalache şi-a reunit o consistentă parte din textele despre teatru publicate în ultimii ani în reviste prestigioase precum Dilema, Scena, Drama şi Teatrul azi. E vorba despre articole cu caracter teoretic, de cronici la spectacole mai mult sau mai puţin izbutite, dar care, zice autorul, au fost „interesante, indiferent de valoarea lor” (a spectacolelor) căci „furnizau materie primă procesului de reflecţie” şi asupra cărora criticul s-a aplecat deopotrivă cu simţ de observaţie, remarcabilă cultură dar şi cu har stilistic, ca şi despre recenzii la cărţi de şi despre teatru.

În Avertisment (eu, deşi profesor de franceză, sau poate tocmai din acest motiv, nu prea înţeleg de ce a optat autorul pentru a numi astfel un banal Cuvânt înainte), Adrian N. Mihalache face o afirmaţie cel puţin discutabilă. În opinia domniei sale, „mai mult sau mai puţin spumoasă cronica săptămânală are de obicei menirea să distreze (s.n. M.M.) publicul, instruindu-l adică sfătuindu-l ce să vadă la teatru şi cum să judece ceea ce vede. Cronica lunară se adresează celor care au făcut spectacolul, punându-le în faţă un mod posibil de evaluare şi interpretare a demersului lor prin filtrul unei subiectivităţi stăpânite cu ştiinţă şi situate la bună distanţă faţă de actul artistic.” O critică strict de îndrumare a spectacolului se realizează mai curând în paginile unui cotidian, în vreme ce, dimpotrivă, săptămânalele şi lunarele, atunci când se autoproclamă şi îşi justifică titulatura de „reviste de cultură”, au menirea de a găzdui în paginile lor analize serioase tocmai pentru că se adresează unui public instruit, recrutat în egală măsură din rândul creatorilor de teatru şi din cel al spectatorilor cultivaţi care citind judecata criticului doresc să intre în posesia unei evaluări bazate pe criterii în funcţie de existenţa cărora îl judecă şi creditează pe mai departe pe autorul cronicii. Doar astfel se reînnoieşte periodic pactul dintre comentator şi cititor. Apoi, mă îndoiesc că în săptămânale serioase precum România literară, Adevărul literar şi artistic, Dilema, Contemporanul s-a practicat vreodată o critică de divertisment sau care să se limiteze doar la misiunea de a pronunţa verdicte de tipul da sau nu. Oricum, a formula verdicte, adică judecăţi de valoare, rămâne sarcina fundamentală a criticului autentic, misiune fundamentată pe argumente, cultură şi gust. O astfel de sarcină face parte din cea ce se cheamă job description, timpului revenindu-i misiunea de a valida opiniile criticului. Cât despre relaţia reflexivă dintre comentator şi autorii de spectacole, timpul m-a învăţat să fiu circumspect.

Altminteri, trebuie spus că Adrian N. Mihalache e un critic pasionat de teatru, iar decizia lui de a-şi aduna cronicile în volum nu mi se pare un act narcisiac. Totuşi, cred că pentru ca o astfel de întreprindere să fie cu adevărat folositoare, să posede o autentică valoare documentară, e absolut obligatoriu ca textele să fie însoţite de un minium de coordonate în măsură să-i ofere cititorului posibilitatea de a afla când, unde şi cine a produs un anume spectacol despre care se dă seama. Ideală ar fi fost inserarea unei casete (cartuş) care să conţină distribuţiile şi data la care a fost văzută reprezentaţia. Din păcate, reproduse aşa după cum au fost publicate în periodice, unele cronici (spre exemplu cele de la Minciună şi minte de la „Nottara”, Steaua fără nume de la Reşiţa, Năpasta de la Constanţa, Proştii sub clar de lună de la „Theatrum Mindi” etc.) nu conţin nici măcar numele instituţiei în care a putut fi urmărit respectivul spectacol. Astfel, cititorul e pus în situaţia de a face investigaţii detectiviste ori de a-şi da cu presupusul. E de neiertat că numele unor artişti să fie citate eronat, aşa cum se întâmplă bunăoară în cronica la spectacolul Minciună şi minte, unde rolul jucat de Catrinel Dumitrescu e trecut în sarcina lui Catrinel Paraschivescu. Altundeva, numele scenografei Nina Brumuşilă e transcris Nina Frumuşilă, iar Valentin Uritescu e botezat Urâtescu. Deranjanta e utilizarea cu obstinaţie a cuvântului prestaţie atunci când se vorbeşte despre jocul actoricesc. Odinioară, în paginile vechii reviste Teatrul, la rubrica Cronica cronici teatrale, sub pseudonimul Myosotis regretatul Victor Parhon a produs un savuros text despre asocierea abuzivă a acestui termen cu Coperativa Prestarea. Credeam că lucrurile au fost puse la punct. Se pare că nu. E foarte bine că Adrian N.Mihalache s-a aplecat şi asupra unor spectacole muzicale ori de teatru-dans. În condiţiile amplificării indicilor de teatralitate ai spectacolului de circ, nu exclud ca foarte curând criticului de teatru să i se ceară să se ocupe şi de astfel de spectacole. Unii au făcut-o deja. Mai puţin bine e că pe coperta a patra a cărţii, autorul s-a hotărât să insereze un panseu absolut nesemnificativ, o profeţie banală, despre viitorul teatrului semnată de Nicolae Breban şi asta probabil doar pentru a flata orgoliul şi aşa nemăsurat al prozatorului care, bănuiesc, că nu e tocmai străin de editura care a publicat volumul. Cât despre admiraţia lui Adrian Mihalache pentru Alina Mungiu, ea nu e nici bună, nici rea, ci doar o chestiune de gust şi de perspectivă.

Radu Ţuculescu

Ce dracu' se întâmplă cu trenul ăsta?

Pentru că aşa cum socoteşte unul dintre personajele piesei Grădina de vară sau Hai să ne batem, „trăim într-o ţară copleşitoare”, îi era imposibil lui Radu Ţuculescu, prozator şi gazetar frenetic, să nu se apropie şi de literatura dramatică, genul cu cea mai mare apetenţă spre social, chiar dacă debutul său în dramaturgie se produce relativ târziu, et pour cause, odată cu volumul Ce dracu' se întâmplă cu trenul ăsta?, apărut în 2004 la Editura Eikon din Cluj care, în colaborare cu Teatrul imposibil  par să aibă o aplecare aparte pentru stimularea scrisului pentru şi despre scenă. Pentru cine îl cunoaşte pe Radu Ţuculescu e evident că felul în care scrie el teatru se află în perfectă conformitate cu însuşi stilul omului-cu umor, fără false inhibiţii, fără pudibonderii, tăios şi glumeţ, cu un firesc al ieşitului din ţâţâni ce corespunde întru totul lumii scăpate de sub control, dure, monstruoase, suprarealiste în care ne e dat, dar ne şi complacem să trăim. Iar aşa cum omului Radu Ţuculescu îi găseşti cu greu o etichetă şi nu ţi-e tocmai la îndemână să-l aşezi într-o paradigmă, tot la fel e de dificil să spui că piesele sale aparţin unei anume clase categoriale. E dincolo de orice discuţie că Radu Ţuculescu e familiarizat şi pasionat de literatura absurdului, tot la fel cum îi este aproape ceea ce unora le place să numească postmodernism. Scriitorul recurge la o combinaţie puternic personalizată, marcată de deschiderea spre grotesc şi paradox. Iar dacă dramaturgia îşi acordă sieşi foarte multă libertate în dorinţa ca prin observaţia intensă şi prin parabolă să surprindă cât mai mult şi cât mai multe dintr-un prezent halucinatoriu, într-un remarcabil spirit democratic el îi lasă ipoteticului regizor o libertate cel puţin egală, ce se observă din puţinătatea textului didascalic, dar şi din şăgălnicia cu care e conceput acesta. Bunăoară, în indicaţiile scenice de la începutul piesei Uscătoria de partid sau Striviţi gândacii de bucătărie, comedie amară ce surprinde cu acuitate amoralitatea vieţii româneşti postrevoluţionare, găsim următoarele rânduri „Libertatea regizorului şi a scenografului e totală”, ceea ce înseamnă că pe scena ce urmează să găzduiască prezentarea avatarurilor constituirii unui „partid de bloc” pot să se afle „o canapea, un frigider şi ce mai doreşte regizorul”.

În pofida modernităţii lor evidente, a lexicului bogat, colorat, ardeiat, şocant, în piesa Grădina de vară  sau Hai să ne batem se insinuează clasicele reguli ale unităţii de timp, de loc şi de acţiune, încă şi mai pronunţate în lucrarea într-un act Ce dracu’ se întâmplă în trenul ăsta?, convocate spre a da imaginea lumii pe dos în care suntem deopotrivă martori şi actori. O lume a extraordinarului şi a banalului, a veselului şi a tristului, a freneticului şi a moleşelii. În piesele sale, Radu Ţuculescu e animat de dorinţa să ne provoace la reflecţia asupra motivelor ce ne determină să admitem în continuare să trăim într-o lume á rebours pe care dramaturgul o înfăţişează cu un ochi împrumutat de la Caragiale.