Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Oglinda textuală

I. Gabriela Melinescu, binecunoscută în spaţiul literelor româneşti ca poetă (Ceremonie de iarnă,  Interiorul legii, Boala de origine divină, Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere, Împotriva celui drag etc) dar şi ca prozatoare (mai ales prin romanele Copiii răbdării, Regina străzii, Lupii urcă în cer, Acasă printre străini acum apărute şi în română, dar şi prin Jurnal suedez), eseistă şi traducătoare, se stabileşte în Suedia în 1975.

Jurnal suedez, în trei volume, face notă distinctă în cadrul literaturii de gen, în care marea majoritate a jurnalelor cuprind implicaţii politice. Gabriela Melinescu însă nu-şi foloseşte jurnalul ca pretext pentru denunţarea practicilor regimului comunist. Politicul deţine aici un loc nesemnificativ, undeva prin fundal. Acest lucru nu este neaparat o pierdere, ci, în acest caz, mai degrabă un câştig pentru că îi permite diaristei să se mişte liber în spaţiul propriei individualităţi. Primele două volume ale jurnalului cuprind anii 1976-1983 şi respectiv 1984-1989 (apărute în Suedia sub numele de Jurnalul unui egoist solitar, primul volum, în 1982 şi Vrăjitorul din Gallipoli, al doilea, în 1986, însă nu cuprind exact aceiaşi ani, poate şi conţinutul diferă întrucâtva, însă, din păcate, acestea nu au fost traduse în română). Datorită unor particularităţi, cred că al treilea volum merită o analiză separată şi eventual comparativă cu primele două. Gabriela Melinescu scrie în primul rând din imperativul unui preaplin sufletesc, urmărindu-şi cu consecvenţă propriul traseu interior decantat cu grijă din conglomeratul nediferenţiat al realităţii obiective. Jurnalul suedez cuprinde istoria unei vieţi: situaţia din România comunistă, vecinii informatori care-i intră în apartament şi-i cotrobăie printre lucruri, îi citesc scrisorile înainte ca acestea să ajungă la ea, o lume orwelliană în care intimitatea şi discreţia sunt iremediabil pierdute, întâlnirea cu Rene Coeckelberghs – un editor suedez interesat de literatura din est şi cel ce urma să-i devină soţ, cu ajutorul căruia pleacă din ţară – greutăţile întâmpinate înainte de-a putea pleca, stabilirea în Suedia, moartea prematură a soţului. Acestea sunt, pe scurt, evenimentele principale relatate în jurnal. Însă implicaţia auctorială este departe de a se rezuma la aceste elemente factual autobiografice. Anecdotica este doar un punct de pornire. Adevăratul scop al diaristei este acela de a scruta cât mai adânc în propriul sine. ,,Eu... sunt propriul meu obiect de studiu” (p. 295, vol I) afirmă ea: ,,Ţin acest jurnal ca un detectiv pentru a descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine cu intenţiile mele  şi alegerile mele atât de iraţionale” (p. 27, vol I). Textul devine astfel un pretext de autocunoaştere, de oglindire în propriile rânduri. Astfel, în demersul ei narcisistic, Gabriela Melinescu îşi arogă un dublu rol: acela de actor şi spectator al propriei existenţe. Acest dublu rol jucat de ea naşte cele două perspective prin care este filtrată realitatea textuală: una concret obiectivă, exterioară  şi una reflectată în text prin interiorizare, deci, transfigurare artistică. Prin această dialectică susţinută pătrundem deja într-un laborator de creaţie şi nu doar în culisele existenţei ei cotidiene. Prinsă între două realităţi, îşi duce existenţa pe două planuri. Perfect lucidă însă, îşi identifică ,,boala”: ,,sunt bolnavă tocmai de această legătură între viaţă şi artă, între imaginea reală şi cea reflectată...”(p. 176-7, vol. I). Adică tocmai de relaţia între realitatea obiectivă şi cea subiectivă prezentată.

O problemă care se ridică în mod firesc după aceste constatări este în ce măsură apare transfigurată realitatea, sau ca să fiu mai precisă, respectă jurnalul clauza autenticităţii? Avem de-a face cu un jurnal sau cu un fals jurnal contaminat de imaginaţia autoarei? Ca să lămurim aceste semne de întrebare trebuie să urmărim pas cu pas demersul diaristei. Gabriela Melinescu porneşte întotdeauna de la realitatea concret obiectivă. Aceasta este însă tangenţial redată, întreţinută prin consemnarea laconică a evenimentelor cotidiene de interes personal sau general. Următoarea etapă parcursă este aceea a asimilării evenimentelor exterioare şi transfigurarea lor în experienţe personale. Raportarea se face mereu la sine, la propriile trăiri pe care le-a încercat la un moment dat, sau la propriile preocupări. Iar alteritatea este adesea percepută ca identitate posibilă. De exemplu: ,,durerea celor apropiaţi îmi aminteşte durerea morţii tatălui meu” ( p.223, vol I ) sau ,,Seara însă Rene m-a scos cu forţa în lume şi ne-am amestecat plăcut, împreună cu prietenii noştri, Jan Erik şi Eva Nobel, cu lumea pestriţă a carnavalului. Am băut un vin bun elveţian şi am mâncat acea brănză afumată care-mi place atât de mult, amintindu-mi de ţăranii mamei mele de la Văleni” (p. 153, vol. II), un alt exemplu: ,,Un an de la catastrofa de la Cernobîl: mulţi copii s-au născut cu Sindromul Down, anomalie constantă peste tot în Europa. În Elveţia, Germania şi Suedia s-au înregistrat înalte radiaţii. Se presupune că a avut loc, între timp, un alt accident în Rusia, dar autorităţile sovietice tac, ca de obicei. Spectrul morţii ne ameninţă pe toţi, cu toate că ne bucurăm de venirea primăverii, de noile flori şi frunze, de culorile din natură.” (p. 155, vol II). Asemenea exemple se pot extrage de oriunde am deschide jurnalul. Relatarea, punerea pe hârtie este, în Jurnal suedez, o retrăire  a evenimentelor în planul artei şi în spaţiul interiorităţii, pentru că ,,limba artei este mereu interioară”. Niciodată jurnalul nu devine o simplă consemnare detaşată a unor fapte trăite, subtextul afectiv transpare la suprafaţă prin fiecare rând, astfel încât cititorul poate resimţi toate spasmele emoţionale ale diaristei, textul rezultat fiind unul electrizant, ivit din îndelungi frământări sentimentale, modelate atent şi transformate în literatură. În această fază realitatea obiectivă este repudiată, dialectica exterior-interior se manifestă polemic: ,, mâna şi stiloul cu tuş negru, catifelat, îmi creează atmosfera mentală pentru a intra ACOLO, în interior, şi a scăpa graţios de realitatea care mă torturează şi mă deprofesionalizează.” (p. 252, vol. II). Evaziunea în abisalităţile propriei fiinţe coincide cu tentarea limitelor accesibilităţii în propriul sine, cu luminarea celor mai ascunse cotloane ale făpturii sale, miza nedisimulată a cărţii. Textul jurnalului este unul concentric, direcţia este mereu dinspre exterior înspre interior. Trăirile sunt înmagazinate, apoi luate de pe rafturile memoriei şi derulate cu încetinitorul, din loc în loc încremenite şi adâncite microscopic.

Realitatea devine în textul jurnalului propria-i proiecţie, reflexia permiţându-i să-şi vizualizeze imaginea interioară. Textul înfăţişează aşadar o imagine secundă şi fecundă, obţinută prin reflectarea în interior a lumii exterioare. Profund autentic, jurnalul nu încalcă graniţa cu ficţiunea. Diarista nu modifică realitatea, cum o face în romane şi nu o încriptează în figuri de stil cum face în poezii, ci o adânceşte doar, încercând să-i surprindă esenţa. Jurnalul devine artă prin calitatea sa de Joc secund, prin reflexia platoniciană, pe hârtie de această dată, prin dorinţa de a extrage din realitate toată seva, de a evidenţia arta camuflată în contextul imediat. Cred că prin acestea am şi răspuns la întrebări. Jurnalul este profund autentic, dar şi prelucrat artistic. Însă transfigurarea artistică nu îl îndepărtează de adevăr ci se realizează în sensul unei adânciri a lui pornind de la inocentul scop al autoarei de a se autocunoaşte. Partea de rezistenţă a jurnalului o reprezintă tocmai incursiunile în structura sa de adâncime, niciodată nerecompensatoare ori banale, deşi cu toţii ne putem recunoaşte în ele cu uşurinţă. Prin sondarea interioară, Gabriela Melinescu ajunge la esenţa umanităţii: sentimentele şi dintre acestea în primul rând iubirea, înfăţişată ca un adevărat punct nodal spre care converg toate dimensiunile vieţii noastre: iubirea pentru artă (evidentă şi prin numeroasele referiri la cărţi şi autori celebri, sau prin invocarea unor ,,monştri sacri” din istoria artelor plastice), iubirea pasională, senzuală, iubirea pentru prieteni (un real interes literar prezintă paginile în care sunt imortalizaţi prietenii scriitori români sau suedezi), părinţi, iubirea spiritualizată pentru Dumnezeu, iubirea retrospectivă ţâşnită din rememorări (pentru Nichita Stănescu, o absenţă mereu prezentă, ,,pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubeşti cu adevărat asta nu trece”) , suferinţa născută din iubire sau preţul plătit în schimbul acesteia: ,,mierea transformată în fiere” (p. 60, vol I ) şi de asemenea legătura metafizică între iubire şi moarte ,,sunt un observator al vieţii, şi ştiu că după fericire vine nefericire şi după iubire mereu moarte” (p. 51, vol II). Propria-i experienţă de viaţă şi intensele preocupări pentru universul sentimentelor sunt traduse în jurnal prin accesibile cugetări aforistice, iată nişte mostre: ,,Eros e Domnul însuşi întruchipat în fiinţă omenească”, ,,Căldura unei prietenii rămâne veşnică precum iubirea”, ,,poate că fericirea e numai căutarea ei în hăţişul tulburător al zilelor”, ,,suferinţa este maestrul care ne deschide ochii şi ne face să ne bată inima la un ritm înalt” sau ,,iubirea e plină de cruzime, neţinând seamă de nimic, ea e fără legi, e o tragedie când se năpusteşte peste oameni” ( vol. I, II ).

 II. Mult superioare şi ca valoare artistică, concluziile aforistice din al treilea volum ies direct din magma trăirilor sale emoţionale amplificate de suferinţă. ,,Ciudat animal feroce, e iubirea dintre fiinţe! Totul pare minciună în iubire, minciună cu străfulgerări de adevăr, de trăire ireală, de intensă viaţă pe care nimic altceva n-o poate imita”, ,,a iubi este lucrul cel mai teribil al lumii incluzând toate încercările şi umilinţele posibile sfâşietor traversate de intense momente de profundă revelaţie şi consolare“, iubirea este ,, aerul în care focul meu arde existând “, ,,sentimentul iubirii (...) un ciudat harakiri fără sânge şi vărsare de intestine.“ (vol. III ). Intensitatea sentimentelor transpuse în text este vizibil mai mare. Frazele, adânci incizii pe viu în carnea propriei fiinţe interioare, se nasc din dorinţa masochistă a diaristei de a se defula. Al treilea volum al Jurnalului suedez include perioada 1990-1996, de după moartea soţului, editorul Rene Coeckelberghs, perioadă mai puţin bogată evenimenţial, dar indubitabil mai fecundă în plan afectiv.

,,Oglinda textuală” capătă aici alte valenţe, nu mai avem de-a face cu un text-oglindă în care diarista se analizează narcisistic, ci cu un text-remediu, defularea Gabrielei Melinescu are un scop curativ. Tot cu interioritatea ei avem de-a face şi în acest volum, doar că preocupările se schimbă, cunoaşterea de sine, voluptatea autoanalizei fac loc defulărilor, căutării unui echilibru interior şi voluptăţii durerii din care gustă din plin. Întreaga ei existenţă este bulversată de moartea soţului, incapacitatea de asimilare rapidă a schimbării transpare din însăşi construcţia cărţii. Jurnalul, devenit oglindă a traumelor ei sufleteşti, o prezintă lectorilor în toată nuditatea ei lăuntrică. În acest volum putem face o mai bună delimitare între trecut şi prezent, ele merg paralel, sunt două realităţi distincte. În primele două volume prezentul converge înspre trecut. Aici, pe fundalul prezentului se interpune trecutul în încercarea de a umple golul lăsat de Rene cu amintiri, cu scrisorile lui, cu un alt timp. Disocierea este uşor de făcut: prezentului îi este întotdeauna ataşată realitatea exterioară, golită din punct de vedere afectiv, trecutul, dimpotrivă, îi suplimentează existenţa cu încărcătura sentimentală care îi este absolut vitală. Prezentul, la fel ca în celelalte două volume, este compus din banalităţile vieţii de zi cu zi şi consemnarea ştirilor zilei, developate grăbit: ,, Frig, războiul continuă, Israelul e pregătit să intre în război. Ivan de asemenea. Sfârşitul lumii? Toate bisericile din Suedia se roagă pentru pace.” (p. 109), ,,De câteva zile plouă la Stockholm, oraşul e învăluit într-o ceaţă densă, totul pare sugerat ca într-o acuarelă...” (p. 138), ,, Dureri în braţe. Am exagerat în totul – am dus în braţe computerul greu pentru a-l dărui lui Karin fiica vecinei mele, Margareta” (p. 169), ,, Oamenii n-au putut veni azi pentru a transporta pianul. Încă o zi pierdută în aşteptare. Am curăţat apartamentul şi m-au cuprins nişte dureri neobişnuite în braţe. Am uitat că trebuie să îmi dozez eforturile fizice...” (p. 167).

Alternanţa prezent-trecut naşte dubla perspectivă temporală, elementul insolit adus de acest volum, nu doar faţă de primele două, ci şi faţă de jurnalele obişnuite, în care timpul curge liniar. ,,Acţiunea” se derulează pe două planuri corespunzătoare celor ,,două voci” (p. 5) ale jurnalului, despre care vorbeşte Gabriela Melinescu în prezentarea cărţii. Scrisorile de dragoste ale lui Rene, care sunt presărate prin tot volumul, plus propriile rememorări desprinse din angrenajul trecutului, îşi găsesc un nou loc, suprapunându-se peste prezent. Profund autentice, mai mult decât arcuri peste timp, scrisorile lui Rene reînvie o lume pierdută prin plasarea lor de în contextul de atunci al vieţii ei. Anul 1974, vecinii informatori, deschiderea, uneori confiscarea corespondenţei, pătrunderea străinilor în apartamentul ei lăsând dezordine, o existenţă dusă cu frica în sân, dar îndulcită de scrisorile de la iubitul ei.

Scrisorile de dragoste, profund personale, deşi impun un stil propriu şi sunt interesante ca piese de literatură în economia jurnalului, se citesc uneori cu impresia intruziunii într-un spaţiu intim în care, poate, n-am avea dreptul să intrăm. Unele dintre ele prezintă evenimente din viaţa lui de atunci despre care o informează, altele cu o mai mare încărcătură afectivă sunt declaraţii de dragoste sau crâmpeie din disperarea îndrăgostitului frustrat de prezenţa iubitei. Scrisorile, la fel ca visele, îi oferă diaristei o realitate alternativă, care îi îngăduie să fie cu iubitul ei: ,, inima mea e de cealaltă parte a vieţii, într-o intensă postviaţă cu dragul meu Rene.” (p. 114), ,, L-am visat din nou pe Rene – m-am trezit brusc dureros de fericită. Rene mă îmbrăţişa puternic exact ca în ziua înmormântării lui. Ce miracol că viaţa nu se opreşte la viaţă. Totul se petrece în simţurile mele atât de concret, încât aproape că nu-mi doresc asemenea vise fericite, pentru că după aceea sufăr îngrozitor, fiecare întâlnire cu iubitul meu presupune despărţirea brutală prin trezire. Sunt epuizată de intensitatea trăirii din vis.” (p.78). Realitatea onirică, tot cu rol compensator, niciodată ignorată de Gabriela Melinescu nici în volumele precedente, dobândeşte aici o importanţă covârşitoare: ,,viaţa mea onirică e intensă şi laborioasă” (p. 104). La fel ca scrisorile, visele o scot dintr-o existenţă cotidiană aridă sentimental, îi conferă aportul afectiv de care are atâta nevoie, îi umplu vidul lăsat de pierderea iubitului cu o durere la fel de intensă ca iubirea pe care i-o purta. Paginile Gabrielei Melinescu sunt inundate de suferinţă, un mod retrospectiv de a iubi. Mai mult decât volumele anterioare, al treilea volum al Jurnalului suedez dezvăluie lectorilor un text viu, cu un puls accelerat, de o rară concentraţie emoţională nediluată de  rutina plată a existenţei cotidiene.

În ciuda recuperărilor temporale nu putem vorbi de o construcţie proustiană a jurnalului. Importanţa care i se acordă timpului se naşte dintr-o necesitate interioară, care se menţine, jurnalul nedegenerând într-un solilocviu asupra timpului. Consecvenţa diaristei din acest punct de vedere este remarcabilă. Nici măcar o digresiune asupra timpului ca scop în sine, oricât ar fi ea de tentantă: ,,aveam senzaţia că puteam ieşi şi intra din nou în timp. Parcă aveam cheia timpului.” (p. 14), ,,Trecutul mă obligă să trăiesc ca în literatură: în sens invers“ (p. 41). Cu o rară îndârjire, Gabriela Melinescu nu se lasă dominată de fascinaţia jocului abil cu timpul, acesta este menţinut la nivel de procedeu subordonat de setea ei de iubire.

Complexitatea jurnalului dată de cele ,,două voci”, infuzia de livresc, ştirile zilei, construcţia între trecut şi prezent cu interstiţii temporale majoritatea umplute la un moment dat fie şi de celelalte volume, fac jurnalul pretabil mai multor interpretări. Jurnal-roman, confecţionat din piese autentice extrase din viaţa ei, declaraţie de iubire post-mortem, jurnal-confesiune, mărturisire eliberatoare, Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu, reuşind să-şi menţină echilibrul între realitate şi transfigurare artistică, îşi asigură un loc privilegiat în cadrul literaturii non-fictive.