Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

CRITIFRICȚIUNI

de

Ion SIMUȚ

Un prozator călcând prin grădinile criticilor

UN INCOMOD PEDEPSIT. Reacțiile critice față de Dumitru Țepeneag trec, am impresia, printr-un moment dificil. Receptarea unor critici importanți (Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu) manifestă un fel de rezistență surdă atât față de scriitor ca personalitate incomodă prin opiniile lui adesea nedrepte, cât și față de literatura lui, ca un efect „secundar” previzibil. Scriitor incomod și nepăsător de consecințe, Dumitru Țepeneag e un nedreptățit care face la rândul său nedreptăți. Sunt convins că va răzbate din acest con de adversități, pe care și le-a creat singur. Desigur, nu se poate spune nici pe departe că reacția negativă sau sceptică ar fi un fenomen general, adică o atitudine solidară de opoziție a întregii actualități (care ar fi fatală oricărui scriitor), dar atitudinea refractară e destul de răspândită pentru a fi considerată simptomatică și îngrijorătoare. Nu dau decât trei exemple, dar pot să completez și cu al patrulea.

Dumitru Țepeneag lipsește din canonul lui Nicolae Manolescu, așa cum îl înfățișează selecția de cronici literare din cele trei volume Lista lui Manolescu, apărute în 2001 la Editura Aula, unde putea figura, în perfectă consecvență cu sistemul său critic de valori, alături de prozatorii Școlii de la Târgoviște, alături de Ștefan Bănulescu, Nicolae Breban și Mircea Ciobanu, într-un mod cel puțin la fel de îndreptățit ca și Fănuș Neagu, Alexandru Ivasiuc sau Nicolae Velea, ultimii trei fiind, după părerea mea, segmentele vulnerabile ale unui canon revizuit. O întrebare interesantă ar fi dacă opera lui Dumitru Țepeneag nu este prea experimentalistă pentru a intra în canon, dar posibila justificare nu este un răspuns întru totul acceptabil din moment ce Mircea Horia Simionescu figurează la loc de frunte în canonul lui Nicolae Manolescu. Însă problema ar merita dezbătută, ca o posibilă sursă de rezistență și de scepticism. În excepționala sa sinteză Postmodernismul românesc, unde tocmai experimentalismul ar fi fost un atu, Mircea Cărtărescu ignoră complet proza lui Dumitru Țepeneag, printr-o opțiune care nu pare să aibă altă explicație decât de gust estetic, care este, din câte se spune, întotdeauna indisputabil. Nu cu multă vreme în urmă, în ultimul număr din 2003 al „României literare”, Alex. Ștefănescu a creionat un portret sever, foarte defavorabil, scriitorului Dumitru Țepeneag, care – notează criticul - „are un mod simpatic de a fi antipatic”, iar „declarațiile lui sunt aproape întotdeauna lipsite de diplomație”; bun observator al vieții literare, criticul relevă schimbarea de perspectivă și de context: „După 1989, scriitorul a venit frecvent în România, angajându-se într-o lungă campanie de recucerire a locului său – pe care îl considera, nu se știe din ce cauză, pierdut – din istoria literaturii române. Drept urmare, în prezent nu mai are numai admiratori, ci și adversari”. Observație judicioasă până la un punct: căci întrebarea ar fi de ce are Dumitru Țepeneag mai mulți adversari printre critici, cărora oricum nu le poate lua locul, decât printre prozatori, a căror poziție în ierarhia valorilor ar putea fi într-adevăr amenințată de ascensiunea literaturii lui. Răspunsul nu e prea greu de dat: Dumitru Țepeneag a fost extrem de …critic față de critici, pe care i-a acuzat, pripit, că nu sunt capabili de realizeze o eficientă și categorică revizuire a canonului. Iar un critic jignit, pe drept sau pe nedrept (deși nu există decât jignire nedreaptă!), devine extrem de periculos pe termen lung, capabil să pună la îndoială în modul cel mai firesc, rangul unui scriitor, oricât de important, în ordinea consimțită a ierarhiilor, și așa mereu contestată, chiar fără un motiv subiectiv. Un critic jignit e o bombă cu efect întârziat, poate produce oricând un dezastru previzibil, dar inevitabil. Dumitru Țepeneag a simțit-o pe propria piele și încă efectele penibile nu s-au epuizat. Nenorocirea e că prozatorul s-a atins tocmai de câțiva dintre factorii activi de autoritate ai momentului, trei dintre cei mai influenți generatori de opinie. Nici pentru Eugen Negrici, în Literatura română sub comunism. Proza (2002), Dumitru Țepeneag nu înseamnă mai mult decât inițiatorul „unei grupări literare de mansardă, autointitulată Oniricii”, formulare pe care mărturisesc a nu o înțelege prea bine; criticul are tot dreptul ca în finalul unui paragraf de o pagină să declare c㠄prozele tipărite la Paris și, după Revoluție, în țară sunt demne de interes, dar se află în afara temei acestui studiu”, adică în afara unei retrospective a literaturii din timpul comunismului românesc. Nu aș zice că e neapărat o formă de eschivă, dar nu mă pot abține să nu observ că Dumitru Țepeneag reprezintă un excepțional exemplu de literatură netolerată de comunism, ca și Paul Goma (complet ignorat), numai bun de discutat tocmai ca o situație specială (și estetică, și politică) de existență a literaturii sub comunism și de reacție diferită, în contrast cu literatura aservită sau literatura tolerată. Dar e de înțeles că Eugen Negrici își simplifică misiunea (e dreptul fiecărui critic de a-și limita obiectul de studiu), lăsând deoparte conflictele unei  anumite literaturi cu regimul comunist. Ceea ce înseamnă nu numai că Dumitru Țepeneag iese din peisaj, adică din raza vizuală a criticului, dar și că valoarea lui (dacă nu estetică, atunci de simptom al unei epoci) e întrucâtva diminuată. Poate că în ceea ce spun nu e mai mult decât o speculație răutăcioasă la adresa unei sinteze ce-și arată meritele în altă parte.

Abia ce a fost pusă în circulație opera lui Dumitru Țepeneag, scriitor interzis în țară până în 1990 și necunoscut publicului larg și celei mai mari părți a criticii, că s-a și declanșat o ostilitate suspectă, dar explicabilă ca o formă de autoapărare a canonului amenințat cu destabilizarea de o valoare aflată în ascensiune și tratată, drept răspuns, ca un „corp străin”. Aceasta mi se pare, în fond, realitatea: Dumitru Țepeneag nu este asimilat în mod firesc, iar opera lui nu este integrată pe deplin în literatura română contemporană. Oricâtă bunăvoință am arătat unii sau alții față de scriitorii din exil, prezențele lor, năvălind intempestiv în sfera unei singure literaturi, până atunci scindată, au incomodat și nu au fost acceptate prea ușor. Ar fi una dintre explicațiile probabile. Dar mai există și o alta posibilă, parțială desigur, aceea la care s-a referit și Alex. Ștefănescu. Publicistica agresivă și interviurile lui Dumitru Țepeneag au stârnit aceste susceptibilități și nu aș zice că fără o anumită justificare. Drept răspuns, Dumitru Țepeneag e amenințat frecvent cu minimalizarea cotei lui valorice, în ciuda evidențelor. După Paul Goma, Dumitru Țepenag pare cel mai expus răzbunărilor, datorită reproșurilor pe care le-a făcut unei mari părți din lumea bună a scriitorilor actuali (să ne amintim, în plus, și de conflictul pe care l-a avut cu Gabriel Liiceanu). Aceasta este starea conjuncturală cu care se confruntă personalitatea și opera lui Dumitru Țepeneag. Nu e în totalitate nefavorabilă. Dimpotrivă. Există susținători tenace și aproape necondiționați, îndeosebi printre optzeciști, dacă ne gândim la Nicolae Bârna și Marian Victor Buciu, autorii a două docte eseuri monografice consacrate scriitorului. Dar putem invoca printre susținători și alte nume, ca de pildă pe acela al lui Gheorghe Crăciun și al altor prozatori optzeciști care se revendică de pe latura textualistă a prozei lui Dumitru Țepeneag și a scriitorilor din Școala de la Târgoviște, fapt ce a devenit de domeniul locurilor comune, ce merită totuși reamintite pentru o mai dreaptă prețuire a predecesorilor recunoscuți.

 

UN DESCHIZĂTOR DE DRUMURI. Pentru că am scris de mai multe ori despre Dumitru Țepeneag (recent am realizat un portret sintetic și concis în volumul Reabilitarea ficțiunii), pentru că am experiența realizării unui dialog amplu în volumul Clepsidra răsturnată, apărut la finele anului trecut, pentru că sunt un cititor prompt și fidel al cărților lui, sunt înclinat să sintetizez în câteva argumente clare importanța capitolului „Dumitru Țepeneag” într-o istorie echilibrată a literaturii române contemporane. Orice bilanț al operei lui, oricât de exigent ar fi făcut, nu poate să nu țină cont de cel puțin trei aspecte pozitive – adică importante și constructive în istoria prozei noastre contemporane.

Primul aspect este originalitatea frapantă pe care o reprezintă proza tânărului Țepeneag, ce-și păstrează prospețimea și îndrăzneala experimentului, dincolo de momentul oniric al anilor Ž65-Ž70. Inconformismul său, devenit notoriu, a deschis cariera unui explorator pe tărâmuri puțin cunoscute în acel moment istoric. Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag au legitimat, cu mult zgomot, făcut mai mult de ochii lumii, dar și pentru a-și crea un prestigiu de acoperire a unui gest riscant din punct de vedere ideologic, o modalitate estetică (onirismul) refractară la realismul socialist promovat cu obstinație de regim. Lucrurile sunt astăzi prea bine cunoscute, au fost  repetate cu multă obstinație și totuși parcă nu e suficient. Dar Dumitru Țepeneag nu s-a păstrat inerțial în limitele exclusivismului poeticii onirice din anii Ž65, nici nu a sucombat în fundăturile unui experimentalism textualist. A avut ieșiri revitalizante în largul literaturii și a alimentat resurse tematice pentru o regenerare continuă. Onirismul estetic s-a transformat dintr-o viziune epică globalizantă, integratoare, într-o tehnică literară relativizată, subsumabilă unor perspective de altă natură. Altfel spus, Dumitru Țepeneag este un deschizător de drumuri în proza noastră contemporană, într-un moment de cotitură al ei, decisiv pentru a-și asigura o posibilă cariera europeană, dar e un deschizător de drumuri care nu a rămas prizonierul propriei invenții, fiind capabil să-și diversifice el însuși modalitățile narative prin joncțiuni cu literatura de consum, literatura de aventuri, miturile naționale rescrise în răspăr sau chiar printr-o alianță plină de încredere în realismul cotidian sau în realismul tradițional al feliei semnificative, tipice, dintr-o societate în tranziție.

În al doilea rând, Dumitru Țepeneag și-a dus inconformismul până la capăt, până la conflictul ireconciliabil cu un regim dogmatic, care l-a împins spre unica soluție (disperată și nedorită) a exilului. A încercat și a reușit o afirmare europeană pe cont propriu, prin intermediul traducerilor în franceză (iar apoi în germană și în alte limbi). Scrierile lui au apărut în franceză, la Paris, periodic, în mod constant, începând din 1972 și continuând până astăzi. Ecourile nu au fost fenomenale (vor spune scepticii incurabili), dar Dumitru Țepeneag a fost o prezență tonică, stimulatoare, un argument că se poate ieși firesc, credibil și onorabil din spațiul închis al culturii române blocate în comunism sau în lupta cu comunismul, blocate în orizontul limitat al tradiționalismului autohtonizant sau în conflictul cu acest tradiționalism. Proza lui Dumitru Țepeneag spune cu totul altceva, eliberată de complexe și bine situată în dialogul european al valorilor. Fie și sub forma unei așteptări pentru o receptare mai prielnică, Dumitru Țepeneag are tradusă în franceză și apărută la Paris aproape întreaga operă cunoscută ulterior sau simultan și în românește. Această simultaneitate (relativă, cu sincope) a afirmării pe plan național și pe plan european nu are prea multe echivalențe în literatura română postdecembristă, care suferă tocmai de carența unei mobilități naturale a cărților capabile să călătorească profitabil dintr-un spațiu în altul, dintr-o parte într-alta a Europei. Alături de Norman Manea, Ana Blandiana, Bujor Nedelcovici, Mircea Cărtărescu și de alți câțiva scriitori – Dumitru Țepeneag ne arată că se poate, că literatura română își poate înfrânge uneori handicapurile notorii, ce par adesea insurmontabile.

Al treilea argument privește deschiderea unui drum generos pentru evoluția și sincronizarea europeană a postmodernismului românesc.  Dacă scriitorii generației Ž80 au acreditat postmodernismul (cum afirmă Mircea Cărtărescu), Dumitru Țepeneag și prozatorii Școlii de la Târgoviște l-au inventat, fără să-i dea un nume încă din anii Ž65, când era prea devreme. Dar au intuit de atunci sensul evoluției implacabile a literaturii. Modul de a scrie al lui Țepeneag nu a fost o opțiune trecătoare, perisabilă, inconsistentă și fără consecințe. Dimpotrivă: și-a dovedit viabilitatea și capacitatea de influență asupra unei bune părți din proza noastră nouă, nu numai asupra celei optzeciste. Iar o astfel de energie creatoare cu capacitate stimulativă pe termen lung dobândește rangul unei valori canonice. A fost, mai întâi, în anii Ž65, o opțiune estetică novatoare, anarhistă, radicală, subversivă, capabilă să disturbe vechiul canon. Și a devenit, într-o privire retrospectivă postdecembristă, o valoare de întemeiere a unei orientări estetice durabile, ce s-a instalat cu timpul în patrimoniul stabil al prozei contemporane. Optzeciștii se recomandă și se comportă adesea ca marii latifundiari ai postmodernismului. Mă tem însă că marile valori ale postmodernismului românesc au apărut înainte de voga lui teoretică la noi și ele aparțin generației mai vârstnice: Dumitru Țepeneag, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu – ca să nu mă refer decât la proză și nici să nu extind lista într-un mod foarte discutabil. Aceștia nu sunt doar precursorii postmodernismului românesc, ci chiar maeștrii lui incontestabili.