Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

CRONICA MUZICALĂ

de

Adrian GAGIU

Deschiderea stagiunii 2004-2005

 

Noua stagiune simfonică a debutat la Oradea în 30 septembrie printr-un concert dirijat de Emil Simon, solist fiind violonistul Gabriel Croitoru. Programul a reunit numai lucrări de secol XIX, datorate lui Rossini, Lalo și Dvoűák, ultimul fiind comemorat astfel cu ocazia împlinirii unui secol de la trecerea sa „dincolo”.

Se cuvin câteva constatări și considerații legate de program și de reacția publicului orădean, care a umplut doar pe jumătate sala Enescu-Bartók (ce să-i faci, dacă la televizor se transmiteau tot atunci meciurile susținute de Steaua și Dinamo în Cupa UEFA...). A lipsit atmosfera festiv(ist)ă din alți ani, au lipsit oficialitățile ce se ivesc de obicei doar la solemnități (se aude că absența a fost din cauza prelungirii unei ședințe oarecum disputate a Consiliului Local), a lipsit și obișnuita lucrare vocal-simfonică de orice fel prin care multe ansambluri cred că dau o notă sărbătorească debuturilor de stagiuni. În plus, subtextul era însă elegiac, fiindcă doar cu două zile înainte părăsise această lume marele violonist Ștefan Ruha, de nenumărate ori prezent și în concertele orădene și în memoria căruia s-a păstrat întâi un moment de reculegere.

Totuși, protagoniștii serii erau doi reprezentanți de frunte ai artei interpretative contemporane românești, iar programul oferea „pagini muzicale de mare popularitate”, vorba limbajului de lemn cultural de pe vremea tovarășului: uvertura la opera „Coțofana hoață”, Simfonia spaniolă și respectiv patru Dansuri slave. Dar poate că publicul orădean a devenit atât de selectiv și sofisticat încât nu mai coboară sub „nivelul” lui Webern și Pierre Boulez. Sau pretenția de a avea mereu săli ticsite ca semn al aprecierii unui act muzical nu e atât de justificată cum ne-ar sugera-o reminiscențele gândirii egalitariste?

Apropo, Berlioz relata că Liszt ajunsese odată, în cadrul unui turneu, într-un oraș-port din Franța și momentul concertului s-a nimerit prost ales, sala fiind practic goală fiindcă tocmai se descărcau heringii în port și mai toată lumea era ocupată cu acest eveniment esențial pentru comunitatea respectivă. În fața celor câțiva auditori care veniseră totuși și în fața dezamăgirii și indignării colaboratorilor săi, care voiau să anuleze concertul, Liszt a replicat: „Dimpotrivă, acest public atât de restrâns e elita acestui oraș, ei sunt aici adevărații iubitori ai muzicii, așa că merită tratați în consecință”. Și le-a oferit unul din cele mai formidabile recitaluri ale sale.

Rossini a scris opera „Coțofana hoaț㔠la vârsta de 25 de ani, la un an după capodopera sa „Bărbierul din Sevilla” (de altfel, foarte multe compoziții clasicizate cu morgă în repertoriile paseiste de azi sunt producțiile unor oameni de 20-30 de ani). El a fost unul din cei mai strălucitori și pragmatici orchestratori ai epocii, iar inventivitatea în melodii scurte și pregnante care se lipesc de urechile auditorilor a contribuit din plin la faima sa ca autor de opere. Pretențioșii mai strâmbă uneori din nas la gălăgia tutti-urilor și la comportamentul cam de bâlci al alămurilor lui Rossini, dar talentul său comic și satiric (apreciat și de contemporanul său Beethoven) i-a asigurat mereu zâmbetul primitor al publicului larg.

S-ar putea discuta în ce măsură lucrarea în cauză se pretează în deschiderea concertului inaugural de stagiune, ce se vrea probabil solemn măcar într-o anumită măsură. Dar față de un program în care centrul de greutate a fost Simfonia spaniolă, poate că e cazul să fim mai relaxați. Ce-i drept, Lalo a fost, mai ales alături de Franck, Saint-Saëns și Fauré, unul dintre salvatorii muzicii instrumentale franceze în acea „la Belle Époque” operistică și offenbachiană. Simfonia spaniolă, lucrarea lui cea mai cunoscută, e de fapt unul din cele mai bune concerte pentru vioară din secolul al XIX-lea. De remarcat în concertul de la Oradea interpretarea ei integrală, fiindcă dintre cele cinci părți, majoritatea virtuozilor o omit pe a treia (Intermezzo) din motive de neînțeles (fiindcă muzica nu e rea deloc). Dar ei cunosc întotdeauna mai bine decât autorul intențiile acestuia. După 1908, când a murit Sarasate, dedicatarul lucrării, Enescu a fost primul violonist care a cântat-o integral.

Simfonia spaniolă reunește echilibrat virtuozitatea tehnică, necesară unei compoziții concertante, și expresivitatea emoțională a conținutului, necesară oricărei compoziții. Ar fi interesant de remarcat aici că virtuozitatea înțeleasă doar ca agilitate în intonarea sunetelor, în maniera unui studiu de velocitate gen Czerny sau Kreutzer, e o invenție relativ recentă în istoria muzicii. Ceea ce-i uimea pe contemporani în recitalurile copilului-minune Mozart sau în cele ale tânărului Beethoven erau în primul rând capacitatea lor de improvizație în forme prestabilite și puterea lor expresivă, deci facultăți creative, nu fiabilitatea lor ca interpreți roboți. În analogie cu această accepțiune, interpretările lui Gabriel Croitoru sunt întotdeauna „cu miez”, oferind și acel altceva decât suma unor facultăți strict tehnice, de mult stăpânite.

Încheierea acestui concert întrucâtva atipic a aparținut nu vreunei simfonii grandioase, ci tot folclorului imaginar, prin patru din Dansurile slave de Dvoűák. Sigur că muzica cehă vine dintr-o bogată tradiție, că Dvoűák era un mare compozitor, că aceste piese sunt foarte cunoscute și iubite pentru bonomia lor tipic cehă. Ele fuseseră compuse inițial pentru pian la patru mâini și orchestrate ulterior, cum a fost și cazul Dansurilor maghiare de Brahms, care le-au stat drept model. Dar poate că, mai ales că se împlinesc 100 de ani de la moartea autorului, în locul acestei încheieri de concert destul de lapidare ar fi mers mai bine una dintre simfonii sau dintre marile lui lucrări religioase, sau Concertul pentru violoncel, sau chiar o lucrare mai puțin vehiculată de publicul larg.

După stingerea aplauzelor ce i-au răsplătit din plin pe interpreți, rămâne așteptarea unui eveniment crucial pentru viața muzicală orădeană: Missa Solemnis de Beethoven, programată pentru 23 decembrie.