Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

EDITORIAL

de

Ion SIMUȚ

Piața prozei noastre

Colocviul din acest an din cadrul „Zilelor revistei Familia” și-a propus să pună în discuție situația romanului actual și receptivitatea publicului cititor. Am pus alături câteva sintagme, care creează un câmp mai larg de dezbateri: pe de o parte, Piața prozei, pe de alta, dar în strânsă legătură, Romanul – circumstanțe, performanțe, perspective. Impresia mea e că ar fi foarte multe de spus și, tocmai de aceea, ar fi necesare câteva jaloane orientative.

În mod normal, ar trebui să ne bazăm pe rezultatele unei cercetări de sociologia lecturii, aplicate pe secvența literară a romanului actual. Nu avem asemenea cifre de sondaj. Editurile se feresc să dea cifre exacte, fie că nu le au, fie pentru că evită o transparență care nu le-ar fi favorabilă. Cert este că tirajele cărților de proză sunt foarte mici. Am aflat, de pildă, că romanele unor autori de mare prestigiu din generația seniorilor nu au depășit o mie de exemplare: Voința de putere de Nicolae Breban și Maramureș de Dumitru Țepeneag. Sunt doi romancieri din primul eșalon valoric al literaturii noastre contemporane, afirmați printr-o activitate notorie, susținută prin apariții editoriale ritmice, la intervale rezonabile, care îi mențin în atenția publicului cititor. Recent, Dumitru Țepeneag a lansat un nou roman, La belle roumaine – care ar trebui, după părerea mea, să se bucure de succes, pentru că beneficiază de toate premisele favorabile. Așteptăm să vedem efectul pieții. Dintre optzeciști, scriitori aflați la deplina maturitate au ieșit la rampă cu noi apariții promovate de edituri importante: Gheorghe Crăciun, cu Pupa russa, la Editura Humanitas, și Daniel Vighi, cu Misterele castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă, la Editura Polirom. Stelian Tănase apare la Editura Paralela 45 cu o reeditare, a romanului Play back. Aș putea extinde exemplele, dar consider că sunt suficiente pentru a da o imagine despre premisele care ar putea asigura un succes de piață: romane de valoare, nume de prestigiu, edituri de marcă.

Și totuși, de ce nu se întâmplă fenomenul atât de așteptat al succesului de vânzare pentru romanele scriitorilor români? Îmi vin în minte două cauze, aflate în strictă dependență. Deși nu puține romane ale unor scriitori străini de valoare se vând bine, totuși romanele scriitorilor noștri nu creează evenimente. Critica le susține și – am impresia – că nu poate fi învinuită de scepticism sau obtuzitate. Cauza principală e în altă parte, după părerea mea: neîncrederea cititorului român în scriitorul român, pe care o plasez în aceeași categorie de scepticism cu neîncrederea cotidiană a unui român în alt român. E o boală națională, care va fi greu de învins.

A doua cauză ar fi criza generală a lecturii la noi, dar care totuși nu e atât de gravă încât să nu permită mici succese ale unor romane străine, de aceea nu o pot așeza pe primul loc. E de discutat cu cifre demne de încredere. Din colportajul unei statistici, pe care nu știu cât să o creditez, am aflat că doar 13% dintre români citesc măcar o carte pe an, în timp ce în partea occidentală a Uniunii Europene 70% dintre locuitori citesc cel puțin o carte pe an. Pe ce cititori contăm pentru romanul actual dacă procentul de 13% reprezintă în cea mai mar măsură populația de vârstă școlară? Dacă e adevărat – și eu înclin să cred că este – de aici vine tot răul, din de-culturalizarea publicului furat de divertisment, televiziune etc. Trebuie să așteptăm (cred că nu mult) ca sațietatea de noile tentații ale divertismentului, absente în comunism, să se producă și să determine o mare parte din public să se întoarcă la cultura majoră și deci și la romanul românesc. E o presupunere optimistă, o previziune care sper să se adeverească. Dar asta nu înseamnă că trebuie să așteptăm pasivi venirea acelui moment miraculos. Eu cred că la noi, în privința lecturii, mai rău nu se poate și merită să acționăm pentru un reviriment al lecturii. Altfel nu e de imaginat o relansare a interesului pentru literatura română și în mod special pentru roman.

Ce trebuie făcut pentru ca romanul românesc de valoare să aibă un mai mare ecou și pentru ca literatura noastră contemporană să-și recâștige publicul pierdut? – iată una din posibilele întrebări sau neliniști. Refuz să cred că acesta ar fi fost și înainte de 1989 publicul real, cel care este acum. Un sprijin eficient poate veni tocmai dinspre televiziune, ziare, publicitate, pentru a influența publicul și a-l recuceri pentru lectură. Dar, evident, ar fi prea simplu să fie numai atât. Soluția miraculoasă ar fi ca societatea noastră să creeze timp liber și o clasă mijlocie.

Poate că o atenție specială ar trebui să rezervăm reflecției socilogice despre posibilul public de acum al romanului. Cum romanul, în perioada lui de înflorire, a fost burghez prin excelență, ar fi util să ne întrebăm dacă avem acum un suficient public burghez sau o clasă mijlocie, ca potențial economic și cultural, adică o pătură socială care să dispună de bunăstare, tihnă și timp liber. Problema implică profund și condiția publicului actual, și condiția romanului.

Trebuie să cedeze însuși romanul, să se „coboare” la sexisme, droguri, alcoolism, violență, aventură, melodramă, pentru a-și atrage publicul chiar cu momelile lui favorite? Nu știu dacă asta înseamnă neapărat „a se coborî”; poate însemna a se adecva sau a se adapta sau a se implica sau a răspunde la un orizont de așteptare bănuit. Depinde ce face prozatorul cu aceste teme. Cum trebuie făcut acest pact cu publicul? Cât trebuie să cedeze scriitorul, dacă e cineva de acord că trebuie să cedeze puțin? Nu sunt întrebări noi, sunt întrebări vechi, dar ele au nevoie de răspunsuri noi, pentru că împrejurările sunt altele. Marin Preda a putut atinge tirajul de o sută de mii de exemplare pentru un roman, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Constantin Țoiu și alții au ajuns la cincizeci de mii de exemplare. Evident că astăzi nu se mai poate relua același tip de roman, nu se mai pot relua aceleași probleme, aceleași personaje. E nevoie de cu totul altceva, dar ar fi oare imposibilă ținta de zece mii de exemplare din primul tiraj pentru un bun roman românesc? După știința mea, singurul roman românesc scris și publicat după 1989 care a depășit zece mii de exemplare (s-au vândut paisprezece mii) a fost Recviem pentru nebuni și bestii de Augustin Buzura. Nu știu dacă Mircea Cărtărescu a atins cinci mii, din mai multe ediții, cu vreunul sau cu ambele volume apărute până acum din romanul Orbitor. Nu cred că se pune problema generațiilor și nu am avea nici un beneficiu să discutăm de pe această platformă.

Deci care sunt circumstanțele de care trebuie să țină cont romanul nostru, pentru a putea spera într-un succes de piață și a intra la concurență cu traducerile? Este romanul ca ficțiune umbrit în continuare de nonficțiune, adică de jurnale și memorialistică? N-aș crede, am mai spus-o în alte ocazii, mutația interesului de lectură în favoarea ficțiunii s-a produs cam din 2000 încoace. Trebuie ca romanul nostru post-decembrist să facă altceva (în construcție, narațiune, ritm, profilul personajelor, teme, tensiune problematică sau existențială) decât romanul românesc din perioada comunistă? Mi se pare evident că da! Dar ce? Mutații importante s-au produs deja, inevitabil. Pactul cu cititorul, spre o narațiune mai acroșantă, și pactul cu societatea actuală, spre un nou realism, sunt primele de luat în seamă. O altă șansă neexploatată e mai buna situare a romanului românesc în dialogul cu romanul european, pentru a evita defazarea sau pentru a micșora decalajul. Performanțele romanului românesc nu sunt de imaginat fără o sincronizare inteligentă. Nu știu dacă putem întrezări perspectivele romanului românesc, fără a devia în fantezii incontrolabile, dar la circumstanțele reale, arzătoare, și la performanțele posibile, dezirabile, putem medita cu folos.