Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Un huligan fără identitate

Jonglând pe o muchie ascuțită, între tragedia estică și comedia vestică

 

Frankfurter Rundschau: Întrebuințați cuvîntul rar „Jormania”. Acolo ați petrecut cea mai mare parte a vieții Dvs. Ce înseamnă, mai exact, Jormania?

Norman Manea: Am preluat laconica expresie de la un alt român, Ioan Petru Culianu, ucis în 1991 în clădirea Universității din Chicago. Era un strălucit tînăr cercetător al literaturii medievale italiene, care scria și proză. Într-una dintre povestirile sale, a folosit acest nume: în loc de România, Jormania. Conferea astfel țării sale o imagine tenebroasă, care cuprindea și perioada pre-socialistă. Numea o mentalitate bizantină. Ce era, de fapt, caracteristic tipului românesc de socialism în ultima perioadă ceaușistă? O rară combinație între naționalismul românesc de dinainte și o demagogie dogmatică. S-o numim stalinism de după Stalin. Nu atît de dur ca sub Stalin, dar destul de groaznic. Culianu schițează caricatura unei retorici idealiste, care folosea minciuna și nepotismul în numele unei dogme pervertite. Mă refer, deci, mai curînd, la comunism decît la Holocaust, care a jucat, firește, un mare rol în viața mea. Prima perioadă după revenirea din lagăr, la 9 ani, în 1945, a fost extrem de fericită. După un timp, realitatea și-a cerut drepturile.

F. R.: Ați evitat anume sensul de Utopie cînd ați schițat „Jormania”? Cine citește cartea Dvs. se întreabă dac㠗 într-un sens pur teoretic — semnificația Utopiei și antisemitismul sînt legate. Iată-l pe acel nestăpînit Ariel, vărul mamei, care calcă familia pe nervi, pur și simplu, diagnosticînd antisemitismul zilei ca „un fapt” ce se transformă în „idee”. Tensiunea între realitate și idee are un rol considerabil și în Utopie.

N. M.: Ca tînăr, am fost fascinat de Ideea comunismului. Utopia se transformă într-un basm, pentru un copil era extrem de atrăgător. Părea să fie o posibilitate de a scăpa de trecut. Eram un fel de revoluționar juvenil. Vroiam să mă separ de familie, nu vroiam să mai aud de ghetto și persecuție. Nu mă interesau, mă interesa doar viitorul. Iar teatralitatea sistemului era, trebuie s-o spun, de asemeni, atrăgătoare pentru un tânăr. De pildă, adunările. Dacă puteai să influențezi acest big show era minunat: erai stăpînul lumii! Ego-ul se reflecta în mase — Canetti descrie bine fenomenul cînd un trup se disolvă în trupul masificat al colectivității. Asta era Utopia, pentru un spirit tînăr. Frenezia acestei experiențe era partea cea mai frumoasă.

F. R. : Ați mai trăit, ulterior, ritmul unei asemenea atracții?

N. M.: Am putea s-o numim intensitate. Da, cînd m-am dedicat cărților, literaturii, am retrăit această experiență. Am găsit un nou tip de intensitate. Ca tînăr comunist eram hipnotizat și fermecat de cărți, dar rătăcit. Ulterior, relația cu cărțile a devenit tot mai existențială.

F. R.: O experiență solitară, totuși, viața prin literatură.

N. M.: Da, un atidot la experiența colectivă. Holocaustul, comunismul sînt experiențe colective, trăiri colective, chiar dacă foarte diferite. Le-am transformat, apoi, în formă individuală de existență, mulțumită cărților. Viața prin cărți te ține departe de formele existenței colective, potențează contradicția între eul interior și pulsul colectiv.

F. R. Cînd ați părăsit România, ați ajuns la Berlin, în 1989, cu o bursă DAAD. Cum ați descrie contradicția dintre viața interioară și cea exterioară cînd ați trecut din Est în Vest?

N. M.: A fost, firește, un mare șoc, o mare eliberare. Ar trebui să citez un amic care îmi scria: acum ai să vezi că nu doar ceea ce spuneau capitaliștii despre comunism este adevărat, ci și ce spuneau comuniștii despre capitalism. Diferența esențială s-ar putea, cred, defini ca fiind cea dintre tragedie și comedie. Primejdiile, tensiunile, conflictele unei societăți închise, în care presiunea politică este ubicuă are ceva tragic, întunecat, iar relațiile umane sînt astfel sever influențate. Societatea capitalistă deschisă, competitivă este mai curînd comică. Primejdiile nu sînt atît de mari, nu ești arestat pentru că te pronunți pentru sau împotriva ceva. Ca solitar nu prea mai ești așa important, ești parte a unui mecanism orientat spre eficiență. Relația colectivă în capitalism se bazează pe pragmatism. Noi numeam asta oportunism. Gonești de la un termen la altul. Oamenii nu au adesea timp nici să se mai gîndească la situația lor.

F. R.: În Berlin exista, însă, atunci, la mijlocul anilor ’80, mult timp! Orașul era extrem de subvenționat, deci și timpul pe care oamenii îl petreceau acolo era subvenționat. Nu-i așa?

N. M.: Absolut! Berlinul occidental era o enclavă pentru artiști și spioni. Eram vecin cu un scriitor francez cu care m-am împrietenit. Seara, ne plimbam amîndoi în jurul Zidului și discutam. Vezi, spunea el, urăsc locul ăsta, mă simt încarcerat. Oh, nu, răspunsesem, mă simt, dimpotrivă, apărat.

F. R.: Ați fi avut posibilitatea de a rămîne în Germania?

N. M.: O poveste complicată. Oricum, nu am dorit să părăsesc România — era locul limbii mele — dar a trebuit s-o fac. La un moment dat, mi s-a oferit o bursă Fulbright, în Statele Unite. Nu vroiam America, mi-era frică, credeam că felul meu de a fi va fi anihilat acolo.

F. R.: S-a legitimat această frică?

N. M.: Se supraviețuiește... Exilul are și o parte pedagogică, încerci să înțelegi. America este un loc extrem — totul clocotește, este fascinant, ca un laborator uman. Dar nu este, totuși, „locul” meu. Am și venit tîrziu. La încheierea bursei mele, soția a găsit un serviciu în New York, unde am locuit într-un hotel mizer. Pînă la urmă, am ajuns la Bard, la Nord de New York. La un moment dat, am simțit iarăși pămîntul sub picioare.

F. R.: Descrierea comunității românești din Chicago este nu doar impresionantă, ci și cam înspăimîntătoare.

N. M.: Adevărat, este o ciudată Community — chiar mai mult decît atît. Problema comunității din Chicago — afilierea ei la extrema dreapt㠗 ne readuce la chestiunea exilului. Exilul reprezintă frustrare. Cauți ceva care să salveze sufletul și spiritul. Cel mai la îndemînă și cel mai ușor este să te revendici din marea „tradiție”. Probabil, omorîrea lui Culianu nu a fost chiar străină jocului acestei comunități. Culianu fusese un elev, apoi un critic al lui Eliade.

F. R.: Mircea Eliade, filosoful român al religiilor care a murit la Chicago, în exil, a scris romanul Huliganii. Huliganul apare și în titlul cărții Dvs. — nu este vorba de fanaticul suporter britanic al footbalului. Ce înseamnă Huliganul pentru Dvs.?

N. M.: Mihail Sebastian, prietenul evreu al lui Mircea Eliade, a scris un strălucit eseu în 1935, intitulat Cum am devenit huligan. Semnificația cuvîntului avea atunci o conotație anti-burgheză. Sînt multe căi de a fi antiburghez — Bin Laden este și el antiburghez, de pildă. Atunci, huligan însemna, ca la Eliade, 'sila' (antiburgheză). Huliganul era un iconoclast. Pentru Sebastian el era mai mult, dizidentul chiar între dizidenți. În sensul lui Sebastian, huliganul este un om fără identitate. Asemănător cu renumitul termen al lui Adorno: Nicht-Identitä. Non-identitatea este chiar definiția exilului. Cartea mea Întoarcerea Huliganului  este o carte despre exilul dinainte și după exil. Singura patrie pe care o am este limba.

 

Interviul a fost luat,

din partea redacției  Frankfurter Rundschau

de Ina Hartwig,

șefa secției culturale,

și a apărut în numărul din 6 martie 2004 al ziarului.