Noapte mereu

Pe marea mea noapte-i mereu şi plouă,

bat fără tihnă vânturi selenare;

stelele-n ceruri nu deschid cărare

şi teama îmi leagă mânile-amândouă.

Şi, pâlpâind pe ţărmul de plecare,

bătrânul far în urmă mi s-a stins;

eu ard sub timp, de îndoială nins,

vremelnicind cu viaţa în eroare.

Pe marea mea, rătăcitor de vise,

încrâncenat ţin valurilor piept,

dar nu mai ştiu pe unde să mă-ndrept

către ce vămi şi porturi interzise

Unde mă duc, speranţa n-are nume,

doar înlăuntrul gândului aprind

câte-o feştilă-abia mai pâlpâind

pe-o nelumească margine de lume.

Pe marea mea – corabia şi eu...

Şi-n mine şi deasupra – Dumnezeu!