Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

ANIVERSARE NICOLAE MANOLESCU

 

 

Cel mai important critic literar

contemporan român împlinește pe

27 noiembrie vârsta de 65 de ani.

Cu această ocazie îi urăm, ca unui vechi,

bun și statornic prieten al revistei Familia,

La mulți ani! Sănătate, bucurii,

împliniri noi de viață și carte!

 

Redacția revistei FAMILIA

 

Modelul absolut

 de Liana COZEA

 

Nicolae Manolescu a fost și a rămas modelul absolut și idolul literar al generației mele. Mărturisirea mea făcută sec, fără cuvinte de prisos, e menită a evita patetismul și ardoarea, sentimentalismul chiar, proprii oricărei aniversări și pe care însă îmi va fi aproape imposibil să le evit în paginile care urmează.

Studentă la Cluj, îi citeam rubrica din Contemporanul cu entuziasmul tinereții și bucuria participării la un eveniment ce începuse să capete contur. Se ivise acest tânăr cronicar literar spre al cărui scris ne întorceam, ne cucerea prin talent, foarte mult talent, originalitate și o atitudine fără șovăieli, cu verdicte drepte ce anunțau, de pe atunci, ireproșabila sa rectitudine morală. Știam prea puține despre el, astfel încât vestea căsătoriei unei colege de an – viitoarea prozatoare și eseistă Mioara Apolzan – cu fratele lui a produs senzație, cel puțin pentru o parte dintre noi. Ni se părea, nici acum nu știu de ce, că în acest fel ne-am apropiat cu un pas de tânărul care se afirmase deja fulminant în critica literară, că ne aflam în proximitatea lui geografică, literară și morală, păstrând totuși cuvenita și respectuoasa distanță. Aducea ceva nou, era curajos, o voce de neconfundat care impunea respect; nici el, tânărul critic, nu părea să realizeze atunci impactul său uriaș asupra noastră și a generațiilor următoare care îl adulau, se temeau de sentințele lui și exultau când își formula opiniile tranșant, năvalnic, dar minunat de echilibrat în judecata de valoare.

Peste ani, prezența lui Nicolae Manolescu la Oradea, ca invitat al Saloanelor Revistei Familia, era un eveniment așteptat cu emoție, comentat, mult după reîntoarcerea sa la București. Reputatul critic, ale cărui cronici de pe pagina a noua din România literară erau citite cu plăcerea iubitorului de finețuri literare și care publicase deja câteva cărți esențiale pentru istoria și critica noastră literară, era și a continuat să rămână un fermecător interlocutor și „moderator”. Verva mereu tinerească, ironia și autoironia nu totdeauna îngăduitoare, umorul blând-aspru îi colorează discursul, replicile sau intervențiile. Logica impecabilă din revărsarea de idei, empatia gândirii lucide, calmul, detașarea, generozitatea, bunacredință cu care le dă replică partenerilor de discuție dau relief ținutei sale de intelectual rasat. Prezența lui Nicolae Manolescu într-un cerc de literați creează o atmosferă de respectuoasă intimitate, modestia sau aparenta sa modestie dau un aer de prielnică atenție, de relaxare deferentă, dizolvă distanțele, retrasându-le în linii mai puțin ascuțite și tăioase. Îl văd pe Nicolae Manolescu ca pe un abil și elegant mânuitor al floretei, cavaler nobil, cu fair-play în orice fel de dispută. Ceea ce am remarcat atunci și apoi, în aparițiile sale pe micul ecran, mă gândesc aici și la extraordinara sa emisiune Profesiunea mea, cultura este capacitatea, aș spune talentul de a ști să-și asculte cu atenție invitatul sau invitații, răbdarea de a-i da celuilalt prilejul să-și ducă la capăt ideile, să-și formuleze intervenția, să-și afirme personalitatea, punându-se pe sine într-o umbră aparentă.

Începând cu primii ani ai deceniului șapte, Nicolae Manolescu a făcut literaturii și culturii un enorm serviciu: a salvat literatura și critica literară de la înnămolirea în mâlul dogmatismului, dar nu și-a revendicat niciodată nici un merit. Cărțile lui stau însă drept dovadă meritului său uriaș în peste patruzeci de ani de critică și istorie literară.

Mentor al câtorva generații de tineri sau deja mai puțin tineri critici literari, Domnia sa  a impus un canon valabil, contestându-le pe cele vechi, a impus un punct de vedere ce nu mai poate fi ignorat. Cărțile pe care le-a scris au avut și continuă să aibă succesul de neegalat tocmai datorită libertății sale interioare, datorită lipsei oricărei constrângeri mortificatoare. Pe lângă câteva sute de cronici, selectate și adunate în cele trei volume Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, cu modestie socotite „contribuție la formarea canonului neomodernist”, a publicat aproape douăzeci de cărți de critică, eseu și istorie literară, șapte volume de Teme, dar mai ales Lecturi infidele, Contradicția lui Maiorescu, Odobescu, Sadoveanu sau utopia cărții, Arca lui Noe, în trei volume, Istoria critică a literaturii române (vol.1), Dreptul la normalitate. Prin tot ceea ce a scris, Nicolae Manolescu își întărește propria afirmație potrivit căreia „unde e critică adevărată nu există echivoc”. Pentru Domnia sa problema – și estetică și moral㠖 a criticului este aceea de a vedea clar în text și a spune ce vede. Tot restul este literatură. „A vedea clar cu ochii tăi și a spune clar este a spune cu vorbele tale”.

Degustător și comentator subtil și rafinat de poezie, în cartea sa Despre poezie, afirmă că ea, poezia, „scoate totdeauna la iveală din exactitatea limbii adevărul profund al omului”; Nicolae Manolescu observă pertinent că alegoria e o „armură care îmbracă poezia”, dar nu este „trupul însuși al poeziei și, cu atât mai puțin, duhul ei profund”. Apropierea sa de poezia modernă traduce intenția sa clară de a lămuri confuziile care încă domnesc, și anume că linia care separă în sânul poeziei moderne două orientări net diferite (și de la un punct opuse) trece prin aceste două provincii poetice: simbolismul [...] și avangarda [...]” și de a așeza în ramă clară ideea că acestea „sînt, de fapt, în perspectiva timpului, cele două aspecte ale poeziei moderne”. Limbajul poetic beneficiază în această carte  de o analiză menită a-i sublinia esențialul, „violarea normelor semantice și gramaticale ale limbajului uzual” pe care le înlocuiește cu propriile sale norme, ca și cum „deasupra (dedesubtul?) câmpului semantic și gramatical al limbii, în care acționează anumite forțe, ar exista în poezie și un alt câmp de forțe deosebit de primele, dar imposibil de conceput în afara lor”.

Deopotrivă spirit sintetic și analitic, în Arca lui Noe stârnește o furtună de pasiuni prin o nouă clasificare a romanului pe care ni-l propune în acest lung eseu despre romanul românesc. Acceptabil sau nu, acceptat sau combătut, punctul de vedere al Domniei sale este atât de incitant și ademenitor, solicitant prin acuitatea interpretării, sila de clișee și de convenții, prin amestecul de obiectivitate și subiectivitate a sensibilității, încât se singularizează vădit în cadrele viziunilor despre roman.

Doricul romanului, în accepțiunea criticului „aparține unei vârste biblice de început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul”; ionicul romanului „înseamnă psihologism și analiză”. După epoca „primară și energic㔠a doricului românesc și după epoca „feminină și interiorizată a ionicului”, urmează corinticul – roman al „ingenuității pierdute”, romanul devenind un fel de „Arcă a lui Noe încărcată de biete făpturi ce s-au salvat de la înec: o lume de supraviețuitoare”. Nici „istorie”, dar nici „teorie a romanului”, cartea caută și reușește „să degajeze chipul Romanului, analizând romane”. Punctul său de vedere devine concluzie și premisă de lucru pentru dispute sau studii ulterioare.

Subordonându-se „eficienței maxime la capitolul comprehensiunii” în Istoria critică a literaturii române vol. 1 Nicolae Manolescu apelează la interpretare și valorizare ca unic mod de a se apropia de texte și valori nerepetabile. O istorie „critic㔠a literaturii române înseamnă pentru autor și o „critică a criticii”, acordând în economia lucrării un spațiu extins „analizelor opiniilor exprimate anterior”. Vie și suplă, alert critică și clar originală prin viziunea sa asupra unei discipline contradictorii și adesea abuziv contestată, nicidecum o „operă perfectă”, această istorie literară opune cordial călinescianismului și lovinescianismului, manolescianismul.

Nicidecum doar o complezentă comentare a câtorva din cărțile esențiale de critică ale lui Nicolae Manolescu, omagiul meu aniversar, pe care doresc să i-l aduc „celui mai important critic român al ultimei jumătăți a  secolului douăzeci”, nu poate eluda talentul său real de prozator, dovedit, cu precădere, în Teme, dar și în oricare din scrierile sale.  Eminent eseist, critic literar și profesor, Nicolae Manolescu este însă și un memorialist, nuvelist sau diarist înzestrat care, probabil, printr-o piruetă grațioasă și elegantă, asumându-și autoironic un alt rol, neîndurător critic al propriei persoane, încearcă în van să-și demonstreze sieși inabilitatea în specii ale genului epic sau inutilitatea risipirii într-un atare domeniu, reușind doar să devină, în mod deliberat, șovăitorul infidel al prozei.

Probabil că refuzul de a fi devenit prozator, întorcându-se spre critica literară, se află în limbajul acesteia din urmă care l-a ajutat să exprime complet ceea ce avea de exprimat, de aceea nu a tânjit niciodată după alte forme de expresie. „Critica mi-a ajuns. M-am folosit, dealtfel, de ea în modul cel mai liber. N-am redus-o la un steril exercițiu scientist: am apelat și la alfabetul altor genuri, deși, în spirit n-am trădat-o niciodată”. În marginile studiului, eseului ori al simplului articol, criticul dispune de „mai numeroase posibilități de expresie decât își imaginează majoritatea cititorilor. Mi-am luat bunul meu de pretutindeni”. Și, cu toate acestea, una din cele mai recente cărți Cititul și scrisul îl trădează pe prozatorul de talent obstinat în decizia sa primă, dar care nu și-a acoperit urechile la timp sau nu a vrut să o facă și s-a lăsat sedus de cântecul de sirenă al prozei.

Parafrazând una din afirmațiile marelui critic, aș spune și eu că, dacă scrisul îl exprimă pe cel care scrie, la rândul lui, cel care scrie ia, cu timpul, chipul scrisului său. Nicolae Manolescu își poartă chipul seducător prin literatura română, mereu tânăr, acum și în anii care vor urma.