Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

ANIVERSĂRI

de

Dana-Maria CIPĂU

200 de ani de la nașterea scriitoarei George Sand

 

George Sand este reprezentanta unei perioade a culturii franceze marcate de o sensibilitate și un sentimentalism ce și-au pus amprenta asupra romanelor sale. Opera ei oglindește, incontestabil, o perioadă specifică a conștiinței europene marcate de tulburările unei societăți care nu-și găsise încă, după profunda zguduire pe care a marcat-o Revoluția franceză din 1789, echilibrul și liniștea.

George Sand a scris vreme de aproape o jumătate de secol, neîngăduindu-și aproape nici o zi de răgaz, ceea ce explică pentru ce opera ei publicată însumează aproape o sută de volume: romane, povestiri, volume autobiografice și de corespondență De la bun început, scrierile sale au șocat, opiniile sale au stârnit reacții deseori vehemente, deoarece, atrasă de tot ce era nou, s-a lansat cu pasiune în urmărirea himerelor ce înflăcărau imaginația sau se propuneau înțelegerii contemporanilor săi. Mereu originală, niciodată indiferentă, și-a exprimat cu franchețe părerea despre aproape tot: viața de familie, educația copiilor, dragoste, instituții sociale, politică și forme de guvernământ. Maniera în care a prezentat condiția femeii avea să influențeze mai târziu modul de gândire al unor mari scriitoare ale epocii moderne, cum sunt, în Franța, Simone de Beauvoir și Marguerite Yourcenar.

Faptul că o operă ar putea fi explicată prin viața și caracterul autorului ei, așa cum își  întemeiase metoda critică Sainte-Beuve, a fost contestat de Marcel Proust, nemulțumit de modul în care au fost receptate primele volume din În căutarea timpului pierdut. Nu credem totuși că opera unei scriitoare cum este George Sand poate fi abordată excepție făcându-se de viața și personalitatea ei care și-a lăsat amprenta sensibilității ei debordante în felul în care a perceput lumea în care trăia, simțea și pe care a căutat să o înțeleagă și să o facă mai bună. Iată de ce, Gustave Lanson consideră c㠄romantismul liric”, izvorât din trăirile paroxistice ale sensibilității dezlănțuite, inspirat de Chateaubriand și Byron, se exprimă, în literatura franceză, îndeosebi romanele lui George Sand. Operele sale ar fi de neînțeles rupte nu numai de cea care le-a dat viață, dar și de atmosfera creată de contactul cu marile personalități ale epocii: Jules Sandeau, Sainte-Beuve, Alfred de Musset, Balzac, Liszt, Chopin, Lamennais, Dumas-fiul, Gustave Flaubert, Pierre Leroux, etc.

Autoarea, Lucile-Armandine-Aurore Dupin, fiică legitimă a lui  Maurice Dupin și a  Sophiei-Victoire Delaborde, s-a născut la Paris, în 1804. Destinul său a fost marcat atât de ereditatea ei cât și de deosebirile de clasă dintre cei doi părinți. Prin tatăl său, se înrudea cu familii domnitoare, căci unul dintre strămoșii săi a fost regele Augustus al doilea al Poloniei, amantul frumoasei și talentatei contese Aurora von Koenigsmarck. Copilul nelgitim născut din această legătură, Maurice de Saxa, a fost eroul de la Fontenoy, străbunicul autoarei. Amator de teatru, galant și frivol, soldatul erou a avut, la rândul său, cu o actriță, o fiică nelegitimă pe care a recunoscut-o și care s-a numit Marie-Aurore de Saxa. La vârsta de 15 ani, cea care avea să fie bunica scriitoarei, s-a căsătorit cu contele de Horn, fiul nelegitim al lui Ludovic al XV-lea. La moartea soțului ei, Marie-Aurore s-a căsătorit cu un nobil mult mai vârstnic, Dupin de Francueil cu care a avut un fiu, pe Maurice Dupin, tatăl viitoarei scriitoare. Acesta se va căsători, fără aprobarea mamei lui, devenită o persoană foarte respectată în ciuda antecedentelor ei familiale, cu Sophie-Victoire Delaborde, o tânără de origine modestă, al cărei bunic vânduse păsări pe Quai des Oiseaux. După moartea tatălui ei, survenită într-un accident de călărie, viitoarea romancieră a fost crescută de bunica ei, bătrâna contesă de la Nohant, o reprezentantă tipică a aristocratelor Vechiului Regim, formate la școala filozofilor secolului XVIII. Cultivată, rafinată, bună muziciană, înzestrată cu un ascuțit spirit critic, această bunică nu se împăca deloc cu nora ei, o femeiușcă impulsivă și frivolă, pe care a făcut tot posibilul ca să o îndepărteze de fiica ei. Micuța Aurore a petrecut o copilărie fericită, în ciuda disensiunilor dintre cele două femei, cutreierând ținutul în tovărășia copiilor de pe moșie, ascultând vrăjită povești la șezătorile organizate pe la gospodăriile țărănești, povești ce aveau să îi inspire, mai târziu, romanele câmpenești.

La treispezece ani a fost trimisă să-și desăvârșească educația la o mănăstire pariziană. Ceea ce a marcat-o profund, în această perioadă, a fost o criză de misticism: în timp ce se ruga la capelă i s-a părut că o prezență luminoasă s-a apropiat de ea și i-a șoptit: „Tolle, lege”. Comunicarea directă cu divinitatea pe care o găsește în propria ei ființă, aveau să alcătuiască temelia religiei ei, năzuința intimă a unei existențe zbuciumate. In ciuda dorinței pe care a resimțit-o după aceea de a se consacra vieții religioase, tânăra a fost rechemată la Nohant deoarece bunica ei bolnavă nu se mai putea ocupa de moșie. Doi ani după aceea, s-a căsătorit cu baronul Casimir Dudevant, care a dezamăgit-o profund, deoarece, incult și brutal, era incapabil să aprecieze cultura, vioiciunea spiritului și talentele tinerei sale soții.

In 1831, Aurore Dudevant părăsește moșia de la Nohant cu cei doi copii ai săi și se stabilește la Paris, unde va trăi un timp câștigându-și existența din pictură industrială. Libertatea de care dădea dovadă, dezinvoltura cu care-și accepta condiția de “declasată”, veșmintele bărbătești, țigara sau pipa de care nu se despărțea nici în societate, dar, mai cu seamă, legătura ei cu tânărul scriitor Jules Sandeau, au scandalizat societatea burgheză, pariziană și provincială. Talentul de scriitoare îi va fi revelat de colaborarea cu Sandeau la realizarea romanului Rose et Blanche. Tot lui îi datorează pseudonimul cu care își va semna apoi întreaga operă: George Sand.

Invitată de Latouche, G.Sand începu să colaboreze la Revue des Deux Mondes, iar în 1832 publică romanul Indiana, care cunoscu un răsunător succes. Urmară apoi romanele Valentine, Lélia, Jacques, Mauprat. Sainte- Beuve, Latouche, Balzac nu găsiră decât cuvinte de laudă la adresa tinerei scriitoare care nu ezitase să-și prezinte viața pasionată, efuziunile sentimentale, într-o confesiune  lirică ce se revarsă pe alocuri în adevărate poeme în proză pentru a celebra pasiunea ambiguă, senzuală și totodată idealistă, a eroinelor sale ce-și apără sentimentele contra prejudecăților societății. Influențată de Rousseau, în această primă perioadă de creație, scriitoarea consideră că iubirea este rațiunea însăși de a trăi, un drept suprem al ființei umane, o datorie căreia îi dedică un adevărat cult, astfel încât consideră că totul este permis atunci când pasiunea este sinceră

Cu o tenacitate și o stăruință pe care numai Balzac o mai egala, George Sand va publica apoi, roman după roman, așternând zilnic, timp de mai multe ore, câte 20-30 de pagini acoperite cu scrisul ei mare și generos. Ceea ce nu o împiedică să trăiască tumultuos, în tinerețea sa exaltată,  legăturile sale, al căror număr a fost exagerat de gurile rele, cu Sandeau, părăsit pentru Musset, cu doctorul venețian Pagello, chemat la căpătâiul poetului bolnav, căruia avea să-i urmeze Michel de Bourges, un adevărat tribun al liberalilor epocii, cu Pierre Lerroux, filozof care cunoscuse o scurtă periodă de timp un succes nemeritat ( amintim, de pildă, entuziasmul lui Sainte-Beuve pentru primele lui scrieri), cu Chopin, pe care-l va îngriji cu dragoste și devotament aproape matern timp de aproape 10 ani.

Odată cu potolirea pasiunilor primei tinereți, George Sand, își petrece tot mai mult timp pe moșia ei de la Nohant, adevărat loc de pelerinaj pentru scriitorii și artiștii epocii: Delacroix - căruia îi instalează în casa ei un atelier, și căruia îi datorăm un portret ce surprinde foarte bine personalitatea puternică, trăirile intense și pasionate ale tinerei romanciere -, Franz Liszt, G. Planche, Latouche, etc. Către 1836, influențată de Michel de Bourges, George Sand se implică în viața politică alături de democrații și socialiștii utopici. Profund impresionată de socialismul evanghelic al lui Lamennais, adevărat profet a cărui operă propovăduia dreptatea și iubirea și anunța venirea unor vremuri mai bune, George Sand, această fiică spirituală a lui Rousseau, va vedea în el un apostol al noii religii a Umanității, pe care își propune să o slujească prin scrisul său. Noile sale cărți constituie adevărate acte de acuzație la adresa societății timpului său. Fraternitatea și justiția creștinească se amestecă cu panteismul rousseauist într-unul dintre cele mai bune romane ale sale: Consuelo (1842). Remediul pe care-l propune este utopic: nivelarea ierarhizărilor prin abolirea diferențelor între clase în vederea restabilirii fraternității universale, prin căsătorii ale aristocraților cu oameni din popor. Autoarea va prezenta o imagine exaltată a omului din popor, în Le compagnon du tour de France (1840), Horace (1841), Le Meunier d’Angibault (1845).

Este lesne de înțeles că, în 1848,  scriitoarea a îmbrățișatcu mult entuziasm cauza revoluției. Ea lansă un jurnal, după căderea lui Ludovic-Filip, scrise Scrisori către popor și se ocupă cu redactarea buletinelor oficiale ale ministrului însărcinat cu Afacerile Interne, Ledru Rollin. Totuși, insurecția din iunie o înspăimântă pe autoarea care nu tolera violența, așa încât „demision㔠din activitatea politică și se retrase la Nohant, în calmul provinciei pentru a se consacra operelor sale. Un an mai târziu, în prefața de la romanul La petite Fadette își declară fățiș hotărârea de a nu se mai interesa de evenimentele politice și de a-și distrage “imaginația orientându-se spre un ideal de calm, de inocență și reverie”, ideal manifestat de fapt și în opere anterioare, cum este, de pildă, La Mare au diable și care se manifestă apoi în în romanele câmpenești: François le Champi (!848) sau Les Maîtres sonneurs (1853), ale căror personaje mult prea idealizate și artificiale nu umbresc farmecul evocării ținutului din Berry.

In perioada celui de al Doilea Imperiu, scriitoarea, care scandalizase o întreagă epocă cu purtarea ei liberă și nonconformistă, se cumințise, devenise “buna stăpână de la Nohant”, prototip de castelană generoasă, veghind la căpătâiul bolnavilor pe care învățase încă din adolescență să îi trateze, pregătindu-le alifii, pansând răni cu eficiența unui medic. Dovedind că-și însușise lecția lui Candide, își cultiva ca grijă grădina, urmărind de aproape activitatea țăranilor de pe moșie, învățându-i pe copii să citească sau amuzându-i cu teatrul ei de marionete, prezidând sărbătorile sătești. Casa ei era deschisă scriitorilor epocii: Sainte-Beuve, Théophile Gautier, Michelet iar sfaturile ei dezinteresate îndrumau noua generație de scriitori, Fromentin, Dumas fiul, Flaubert.  Continua în tot acest timp să scrie. Din1854, când apare lucrarea autobiografică Povestea vieții mele (Histoire de ma vie) și, până la moartea ei, survenită în 1876, trimise spre publicare la Revue des Deux Mondes romane, piese de teatru.

Mulți biografi ai lui George Sand, influențați de tinerețea tumultuoasă și de considerațiile răutăcioase ale unora dintre contemporanii săi, care nu se puteau împăca cu libertatea și nonconformismul ei, au pretins că romantica scriitoare „nu avea o doctrină a ei; în privință ideilor depindea de omul pe care-l iubea”. Suntem însă de părere că André Maurois, autorul unei ample și foarte documentate biografii, Lélia sau viața lui George Sand, apărută în 1952, are întru totul dreptate să observe că scriitoarea avusese păreri politice „înainte de a începe să iubeasc㔠și nu s-a lăsat influențată nici de scepticismul lui Musset, nici de aristocraticul Chopin, iar atunci când a aderat la ideile unui Michel de Bourges, Lamennais sau Pierre Leroux, a făcut-o pentru că ele corespundeau modului său propriu de a gândi, de a vedea lumea pe care scrierile lor nu făceau decât să le valideze.

André Maurois consideră că, împreună cu doamna de Staël, George Sand a fost „una din rarele femei care au jucat un rol în istoria Franței secolului al XIX-lea,” rol asupra căruia insistă în biografia sa. El observă că George Sand „era, din instinct, democrată,” datorită faptului că mama ei se trăgea din popor, că-și trăise cei mai frumoși ani ai copilăriei în tovărășia copiilor de țărani. Apoi, prin educația primită și convingeri, era adepta unui creștinism popular, social, generos, ceea ce explică faptul că socialismul evanghelic al lui Lamennais, propovăduind dreptatea și mila, a cucerit-o fără rezerve. Influența lui Rousseau, pe care l-a descoperit în lecturile din adolescență, a fost durabilă, deoarece a continuat să creadă toată viața ei în bunătatea înnăscută a omului, fapt ce i-a alimentat încrederea în mase, cu condiția ca acestea să fie educate în spiritul „adevăratei” filosofii religioase și sociale. Bună parte din operele sale de maturitate vor fi scrise cu această intenție generoasă.

Pe de altă parte, George Sand nu a fost, în actualul înțeles al cuvântului,  o feministă, deoarece, considerând că funcțiile publice ne se potrivesc cu îndatoririle maternității, cu inima femeii „refugiu al iubirii, al devotamentului, al răbdării și al îndurării”, ea nu a militat pentru egalitatea politică a femeilor și bărbaților. Ceea ce a preocupat-o însă în mod statornic, încă din tinerețe,  a fost obținerea egalității civile și egalitatea pe plan sentimental a celor două sexe. Nedreptatea la care sunt supuse femeile tulbură legăturile dintre sexe, distrug fericirea cuplului, a cărei condiție de bază o constituie libertatea. Iată cum prezintă autoarea, în 1844, în Silvia doctorului, situația femeilor din vremea sa, femei care nu ar fi nefericite, dacă ar fi iubite așa cum vor ele, dar care sunt „maltratate,” cărora „li se reproșează starea de idiotizare în care sunt ținute, neștiința lor e disprețuită; iar ceea ce știu e luat în zeflemea. În amor sunt tratate ca niște prostituate; în prietenia conjugală ca servitoarele. Nu sunt iubite, sunt folosite, sunt exploatate, și în felul acesta se crede că pot fi constrânse să se supună legii fidelității.”

Așa se explică faptul că romanele primei sale perioade de creație - critica deosebește patru „maniere de creație” în scrierile lui George Sand - Indiana, Lélia, Mauprat, opere romantice și profund lirice, ilustrează crizele morale suferite de această femeie pasionată, care s-a străduit să-și trăiască  viața în conformitate cu idealurile sale, apărate împotriva îngustelor prejudecăți sociale ale epocii. Ideea centrală a operei lui George Sand rămâne aceea că principiul de bază al vieții private, al moralei, al politicii chiar, este iubirea sinceră.

Vasta sa operă, mai cuprinde și lucrările de inspirație ”socialistă”, scrise sub influența misticismului umanitar, în care își exprimă încrederea în epoca de aur spre care se poate îndrepta o societate ale cărei clase au fuzionat, clădită pe principiile egalității și fraternității; apoi romanele câmpenești, în care Sainte-Beuve vedea adevărate „georgice franceze”, în fine opera autobiografică și scrierile târzii ale celei de a patra perioade, în care realizeaz㠄idile aristocratice și burgheze”, cum ar fi Jean de la Roche (1860), le Marquis de Villemer (1861) sau Les beaux Messieurs de Bois-Doré, în care reînvie universul prețios galant și generos al secolului al XVII-lea, într-o manieră amintind de L’Astrée a lui Honoré d’Urfé.

Părerile criticilor care s-au apropiat de opera lui George Sand sunt adesea contradictorii. O constantă a operei lui George Sand, remarcată de toți și asupra căreia cad de acord, o constituie idealismul. Deși, de cele mai multe ori, s-a inspirat din realitate, autoarea crezând cu tărie că, pentru a găsi subiecte pentru un roman, este suficient să privești cu atenție în jurul tău, reprezentarea artistică a acestei realități este înfrumusețată în opera sa. Finețea observației, inteligența cu care era înzestrată, o făceau să sesizeze numaidecât mobilurile, pasiunile care se ascundeau în spatele actelor și manifestărilor semenilor săi, să le deslușească reacțiile interne. Lanson apreciază că George Sand era înzestrată cu un simț psihologic mai bun decât cel al lui Balzac. Iar, dacă i se reproșează că a realizat caractere idealizate, deoarece natura sa optimistă o determina să se orienteze mereu spre frumos și sentimente nobile, nu este mai puțin adevărat faptul că metoda sa de lucru, bazată pe improvizație, deoarece, scriind fără un plan elaborat, adăuga zi de zi noi incidente, noi nuanțe sentimentale, a făcut-o să-și prezinte personajele într-o devenire neîncetată, asemănătoare vieții care nu se lasă încorsetată în formule închise.

Michel Mourre remarcă faptul că, în ciuda stilului oarecum molcom, „lipsit de surprize”, romanciera știa să-și construiască cu fermitate romanele, afirmație ce vine în contradicție cu caracterul lor „improvizat” subliniat de Lanson. Iar faptul că stilul ei i se pare fad, lipsit de relief, contravine opiniei lui Proust care găsea în limba romanelor sale câmpenești, „ce respiră mereu bunătate, distincție moral㔠o savoare cu totul deosebită. Amintim, de asemenea, că Dostoievski o considera „una dintre cele mai sublime și frumoase reprezentante ale femeii” pe această scriitoare „unică prin vigoarea spiritului său și prin talentul său”, iar Flaubert vorbea cu admirație despre „imensa tandrețe ce se afla în acest geniu” care avea să rămână o „reprezentantă ilustră și o glorie unică a Franței”. Ernest Renan sublinia faptul că George Sand este „mai adevărată decât Balzac”, că este „cea mai mare artistă a acestui timp și talentul cel mai real”, căruia cărțile scrise aveau să-i „asigure nemurirea”.

Fragilă nemurire, nu putem să nu constatăm în încheierea evocării noastre sumare, deoarece, ne întrebăm acum, când se împlinesc 200 de ani de la nașterea ei, câtă lume îi mai citește romanele? În lumea noastră, în care femeile și-au dobândit libertatea pe care ea și-a smuls-o cu curaj, sfidând  prejudecățile, pe cine mai interesează dramele eroinelor sale? Dacă se mai vorbește despre George Sand ca despre o femeie fatală, câți mai găsesc momente de răgaz pentru a se delecta cu frumoasele sale idile, cu paginile în care prezintă caracterul exaltant și sacru al trudei plugarului, păstorii ei înfiorați de frumusețea tainică a cerului brăzdat în noapte de stele căzătoare? Sic transit gloria mundi… Nădăjduim, totuși, că cei interesați de o epocă care și-a trăit cu exaltare pasiunile, care știa să viseze și nu renunțase la idealurile sale, care tindea spre absolut și înțelegere universală, vor mai afla momente de delectare răsfoindu-i cărțile între ale căror file vor găsi, asemeni florilor uscate, parfumul unor vremi ce au apus.