|
Adevăruri feerice
Din fericire sînt pe
lumea aceasta adevăruri feerice și minciuni morne.
Nu numai invers.
*
Iertarea e concurată nu atît de ură,
de dorința vindictei (forme paradoxale ale iertării, după cum iertarea e și ea
un fel de răzbunare epurată), ci de variile impulsuri care o pot împinge la
simulacru. Or, o iertare simulată e un fapt odios. Pentru că ratează capacitatea
harului și totodată recunoașterea eșecului. O dublă falsitate.
*
Dușmanii îi dau
certitudinea dreptății sale, într-o măsură mai mare decît amicii. Deoarece reaua
lor calitate e mai ușor de dovedit decît calitatea superioară a amicilor.
*
Cuvîntul ca o înălțime
maximă și totuși limitată, ocrotitoare aidoma unui acoperiș.
*
Nu cereți copilăriei,
nici adolescenței, nici măcar tinereții o prea mare disciplină. Nu mă refer,
desigur, la disciplina învățăturii care trebuie să fie temeinică, ci la una
strict morală. Sînt vîrste ce se cuvine a fi pline de ele însele. Exuberanța
lor e sublimă. Montherlant, recomandînd unui băiat de paisprezece ani să
cultive, drept virtuți capitale, curajul și puterea de-a tăcea, ni se pare
inuman.
*
Nu-ți poți lepăda
memoria ca pe-o haină prea uzată. Eventual o poți purta ca pe-o rufă pe care o
speli periodic.
*
Fondul ideilor este
totdeauna, la scriitori, aparența, iar forma realitatea (Marcel Proust).
*
Nu te poți bizui pe
lucrurile pe care nu le cunoști bine, în care îți poți astfel investi speranța
cea mai vie.
*
Necunoscutul: cea mai
înaltă mediere între tine și lume.
*
Adesea nenorocirile
sînt neutre. Nu ele te distrug, ci incapacitatea ta de a le face față, minima ta
rezistență.
*
Te integrezi
fatalmente într-o formă sau alta de existență, fie și polemizînd cu aceasta.
*
Principala deosebire
dintre literatură și viață: în cărți, proporția de oameni excepționali e mult
mai mare decît în realitate (Aldoux Huxley)
*
Dulceața credinței:
lumina obștească trecută prin propria ta lumină.
*
Arta nu imită
niciodată nici viața, nici visul, ci le naște.
*
A vorbi înseamnă a
semăna. A asculta, înseamnă a culege (Confucius).
*
Superstiția legată de
rostirea numelor celor mai înfricoșătoare legată de nerostirea numelor celor mai
iubite (ori de substituția, perifraza, diminutivarea lor).
*
Fără micile (dacă nu
și fără marile) mecanisme ale egoismului, ne-am pierde într-o imensă,
nimicitoare grijă a fiecăruia pentru toți și a tuturor pentru fiecare. Există un
egoism natural, pe care nu sîntem în măsură a-l recunoaște totdeauna, dar care
ne protejează ca un instinct benefic. În virtutea lui, binele, frumosul și
adevărul se manifestă ca o de-limitare proprie.
A te lăuda
cu lipsa de iluzii
Ixion îndrăgostit de
Hera, dar avînd putința de-a o îmbrățișa doar înșelător, sub chipul unui nor, ce
dovadă mai expresivă avem asupra sentimentului iubirii, ca înfrîngere și,
simultan, ca victorie?
*
A te lăuda cu lipsa de
iluzii înseamnă a te sustrage judecății unui criteriu ideal. A avea o șansă de
a-ți îmburghezi conștiința.
*
Egoismul și aroganța
pot trece drept caracter, dacă energia pusă în serviciul lor are abilitatea
de-a se situa sub egida unei cauze generoase.
E una din comportările
calculate ce pot duce la rezultate spectaculoase.
*
Nu uita: nu totdeauna
cei ce servesc o cauză de bun simț sînt oameni de bun simț.
*
Sublima ignoranță
sfidătoare, de la analfabetismul lui Carol cel Mare la agramatismul lui Salvador
Dali, care cultiva, zice-se, în cele patru limbi în care scria, o ortografie
fonetică. Cît de sfioasă e, în comparație, ignoranța, din rațiuni de
cucernicie, recomandată de sfîntul Francisc d'Assisi!
*
Nici o iluzie nu e
desăvîrșită, nici o deziluzie nu e deplină. Învață să le dozezi pentru a
supraviețui convenabil.
*
Dacă nu te poți feri
de banalitate, prefă-te cel puțin că ți-e indiferentă. Avînd complexe în fața
ei, intimidîndu-te, riști să-i faci jocul, cultivînd-o în chip de prețiozitate.
*
Orice imitație
implică, în fond, o stare de infantilism.
*
Sofismele politice :
monstruozități obținute în laboratoare, aidoma unor arme biologice. Dacă li se
dă drumul în lume, pot produce, așa cum din păcate s-a văzut, cele mai mari
catastrofe.
*
Un caz grațios de
mitologie fiziologică: vechii chinezi explicau plînsul prin faptul că în craniul
omului se află, precum într-un vas, apa care se varsă prin aplecarea capului.
*
O apreciere a
religiei, la Okakura Kakuzo: În religie viitorul e îndărătul nostru.
*
Polisemnificație.
Adînca bucurie de-a te ști trădat de cuvintele tale care-ți duc intențiile în
direcții necunoscute.
*
Psihanalizate,
calambururile ar reprezenta proiectele noastre eșuate pe care întîmplarea le-a
îmbrîncit în grotesc și în deriziune. Din punct de vedere moral, sînt un pandant
vesel al melancoliei.
*
Pornirea de dominare
ascunsă în umor: O glumă este o fulgerare care ne face să vedem că sîntem mai
desăvîrșiți decît un semen al nostru. Și de altminteri, chiar dacă acesta ar fi
ființa cea mai desăvârșită cu putință, în momentul acela vedem limpede că îl
depășim (Stendhal).
*
Cea mai potrivită
replică pe care o poate primi o culoare e o altă culoare.
*
Nu poți trăi fără
exagerare. Viața însăși e o exagerare a propriei sale așteptări. |
