Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Ludmila

Patlanjoglu

Regele Scamator -

Ştefan Iordache

Omului „cu o inimă caldă şi un cap rece”, artistului „cu multe ascuzişuri, cu un labirint interior foarte special, greu de definit”, care „timp de patruzeci de ani nu a fost previzibil, nu a fost repetabil a rămas mereu o surpriză” şi care se numeşte Ştefan Iordache, criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu i-a dedicat o carte intitulată Regele Scamator — Ştefan Iordache, apărută în 2004 la Editura Nemira din Bucureşti. Volumul e alcătuit dintr-un lung şi captivant interviu cu protagonistul, dintr-o amplă secvenţă în care actorul e evocat de apropiaţi din lumea scenei ori din viaţa cea de toate zilele, dintr-o încercare de analiză a felului în care” corpul şi spiritul lui Ştefan Iordache personalizează roluri şi poetici” şi asta cu ajutorul propriului său timp ce se metamorfozează în semn încărcat de un plurisemantism copleşitor, toate completate cu o teatrografie critică şi o filmografie comentată de însuşi marele artist.

Miezul cărţii, partea ei cea mai interesantă, mai palpitantă aş zice, e, neîndoielnic, lunga confesiune pe care Ştefan Iordache i-o face Ludmilei Patlanjoglu. În copilăria petrecută în Rahova bucureşteană ori la bunicii din Calafat (una dintre bunici i-a spus, de altfel, lui Ştefan Iordache”, bre, muică, tu scamatoriu ai să te faci”) viitorul mare actor a contractat o seamă de datorii morale faţă de lume şi faţă de viaţă, datorii a căror decontare s-a făcut prin fiecare rol jucat în teatru ori în film. Palpitul vieţii necontrafăcute din copilărie şi adolescenţă l-a ajutat şi inspirat pe actor pe parcursul întregii sale cariere, pe cele dobândite atunci contruindu-se cu muncă şi sacrificii o evoluţie artistică cu o arhitectură monumentală.„Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat” — declară actorul încă din primul pasaj al interviului. Spaima aceasta l-a stimulat să rămână, dincolo de multele succese, autentic, om cu picioarele pe pământ, apropiat de semenii săi. Când în tinereţe, după fulminantul debut din filmul Străinul, a căzut pradă, pentru scurtă vreme, tentaţiilor vedetismului precoce, când alte reuşite din primii ani ai vieţii de artist erau pe punctul de a-i rupe echilibrul, revenirea cu picioarele pe pământ s-a petrecut, firesc, prin reîntoarcerea la origini. Repartizat la Reşiţa, degrabă trecător prin Teatrele din Timişoara şi Constanţa, Ştefan Iordache a devenit actor de teatru adevărat şi temeinic în perioada de glorie a Teatrului „Nottara”. Aici, Ştefan Iordache a valorificat şansa de a se întâlni cu dramaturgul şi directorul Horia Lovinescu care „în vremuri vitrege a reuşit să modeleze actori şi să dea personalitate unui teatru”, cu regizori precum Sanda Manu, Dinu Cernescu, George Rafael, Valeriu Moisescu, Petrică Ionescu (rolurile din Crimă şi pedeapsă, Viziuni flamande sau Hamlet rămân de referinţă), cu actori precum Ileana Predescu, Liliana Tomescu, Gilda Marinescu, George Constantin, Cristea Avram, Ion Dichiseanu, Alexandru Repan, Ştefan Radof, Mircea Anghelescu, Emil Hossu. Când a simţit că nu se mai poate exprima la „Nottara”, la chemarea lui Dinu Săraru s-a transferat „la marele Teatru Mic”, prilej de mari creaţii sub bagheta Cătălinei Buzoianu sau a lui Silviu Purcărete, cu partenere precum Valeria Seciu sau Carmen Galin. Când, îndată după 1989, totul părea să se năruiască, casă şi insulă i-a devenit actorului Teatrul Naţional din Craiova condus de Emil Boroghină, unde în regia aceluiaşi Purcărete a înfăptuit celebrul Titus Andronicus. Peste tot, a fost „un actor care s-a luptat cu rolurile” din această luptă înţelegând că „teatrul nu e o oglindă a vieţii, e chiar viaţa”.

Se citeşte cu plăcere interviul tocmai pentru faptul că Ştefan Iordache se mărturiseşte sincer, nu se răsfaţă, arătându-se cum e de fapt, cu bune şi cu rele. Omul nu aspiră la condiţia de mit. Am parcurs cu interes şi emoţie paginile în care Ştefan Iordache e evocat de prieteni de diverse profesii. Ludmila Patlanjoglu a izbutit în paginile cărţii sale, în textul permanent comentat de desenele lui Sorin Ilfoveanu, să treacă dincolo de singurătatea şi tăcerile actorului, să le transforme în vorbe cu rost, să ne dezvăluie că omul care pe scenă se arată puternic şi stăpân pe toate „are nevoie disperată de solidaritate şi prietenie”. Ştefan Iordache ştie că e iubit de public şi îşi iubeşte semenii cu condiţia să fie oameni adevăraţi. Regele Scamator — Ştefan Iordache înseamnă o lecţie de viaţă cu marele artist.

C.C. Buricea-

Mlinarcic

Tragicul şi alte note

subiective

C.C. Buricea-Mlinarcic se slujeşte de prefaţa volumului său Tragicul şi alte note subiective (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004), prefaţă de condiţia cărţii de teatru pe piaţa editorială românească. În ceea ce mă priveşte, eu nu sunt tocmai îngrijorat de ce ceea ce aş numi condiţia fizică a aceşti gen şi aş califica chiar exagerată o afirmaţie de genul „absenţa deprimantă a cărţii de teatru de pe piaţa literară românească.” Din contră, aş spune că, cel puţin din punct de vedere cantitativ, lucrurile s-au îmbunătăţit substanţial. Mai prost stăm în ceea ce priveşte citirea cărţilor de şi despre teatru, iar cei ce citesc cel mai puţin sunt practicienii, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi suficienţi teoreticienii „cu cotă” care se remarcă prin mari goluri de informare la cest capitol. Cred mai degrabă că C.C. Buricea-Mlinarcic şi-a gândit prefaţa ca un mijloc de a atrage atenţia asupra eforturilor, altminteri stimabile, pe care le face Teatrul imposibil spre a aduce pe piaţă astfel de cărţi care, după cum lesne se poate vedea, nu rămân fără ecou.

În economia celor 111 pagini ale cărţii, capitolul despre Tragic are rezervate cam jumătate. Împărtăşesc opinia autorului că, în pofida bogatei bibliografii, e încă extrem de dificil să formulezi o definiţie atotcuprinzătoare. Dacă are dreptate Gabriel Liiceanu atunci când afirmă în volumul Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (Editura Humanitas) că „tragicul a intrat în conştiinţă prin teatru” la fel de îndreptăţit e autorul cărţii ce face obiectul acestor însemnări să susţină că „tragedia”, în forma ei contemporană, continuă să rămână una dintre obsesiile culturii europene” ori că „tragedia şi, implicit, tragicul se constituie într-o permanenţă mai mult decât evidentă a teatrului european.” Tot de reţinut sunt observaţiile potrivit cărora „ţinta teleologică a personajului tragic, scopul actelor sale, stă sub semnul frumuseţii morale, dar scopul actului în sine scuză mijloacele folosite” şi că „personajul tragic, antic sau nu, se află sub semnul legii morale, chiar dacă faptele sale ţin mai curând de domeniul Răului..” Eseul e susţinit de multiple referinţe culturale ce depăşesc adesea domeniul teatrului, îl ating pe cel al filmului înţeles nu neapărat ca un frčre ennemi , însă impresia mea e că autorul a scris pentru moment doar prolegomenele la o definire modernă a tragicului şi tragediei, din perspectiva epistemei secolului al XXI-lea. Aş observa că Cid-ul cornelian nu îşi află nicidecum originea într-un cântec de gesta, ci tocmai în epopeea spaniolă Las Mocedades del Cid.

Prima parte a cărţii e dedicată studierii unui raport vechi de când lumea şi teatrologia, cel dintre teatru şi literatură. M-au convins argumentele cu ajutorul cărora se explică timiditatea scenelor româneşti în faţa literaturii dramatice noi (obsesia capodoperei) cu toate că, în vremea din urmă, lucrurile dau semne că se îndreaptă. Împărtăşesc şi eu opinia potrivit căreia sunt o seamă de idées reçues despre adaptări, ca şi o suită de capcane ce se cuvine evitate de cei ce se încumetă să facă astfel de operaţii.

Admit că autorul are dreptate că „teatrul românesc ar trebui să se schimbe”, dar cred că el ne rămâne dator atunci când e vorba să formuleze soluţii concrete.

Ultima secvenţă a cărţii, intitulată Note subiective, conspectează în principal raporturile nu întotdeauna de adecvare dintre limbajul scenic şi discursul critic, glosează pe marginea polemicii declanşată în urma felului în care celebrul critic britanic Michael Billington a comentat o seamă de spectacole româneşti, conţine notaţii interesante despre raporturile dintre teatru şi film ori despre literatura dramatică scrisă de Vladimir Nabokov ori Marius Teodor Barna.