Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poezie în pas de deux

 

Ioan Es. Pop; Lucian Vasilescu - Confort 2 îmbunătățit, Editura Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, București, 2004

 

„Această carte s-a tipărit cu ajutorul financiar al Primului Ministru al României, domnul Adrian Năstase”, scrie sus pe pagina doi cu aldine. Măi, să fie! Îi cunosc pe cei doi minunați poeți care semnează admirabila carte, pot pentru ca să zic că suntem prieteni, dar nu știam că ei sunt prieteni cu domnul prim ministru care, îmi închipui, la o bere pe terasa Muzeului Literaturii Române, ascultându-i cu drag și compasiune cum se plâng de dificultatea de a-și tipări o carte scrisă împreună, numaidecât a scos portmoneul (portofelul?, portofoliul?) din buzunarul pantalonilor săi de prim și, cu o magnanimitate nepereche, le-a dat așa un șomoig albăstriu de lei ușori: Na, mă, poeților publicați-vă cartea! Tocmai am luat o primă. După care: Hai, noroc! Mă duc, mai am câțiva amici care vor să scoată cărți, plus că nu-mi văd capul de treburi de importanță națională și și internațională. Și s-a dus. Iar cei doi buni poeți au reușit astfel să tipărească Confort 2 îmbunătățit. Asta-i glumă și descântec. Bine că a apărut cartea. Să-l lăsăm pe dom’ Năstase cu banii lui  în plata Domnului și să ne bucurăm de carte.

Ea începe cu o „A opta artă”, un fermecător portret pe care Lucian Vasilescu îl face lui Ioan Es. Pop. Imediat urmeaz㠄Un an de nefericire prosperă”, trei pagini în care acesta din urmă îl portretizează pe primul printr-o „întâmplare, o poveste” pe care n-are rost s-o stric povestind-o eu rău, de vreme ce ea e bine și artistic povestită.

Până aici știm ce scrie unul și altul, căci semnează fiecare. După care nu mai putem ști, căci textele ce urmează, împărțite în ciclurile Despre autonomia de zbor în condiții de greață (Unele lucruri nu se schimbă niciodată), Trebuie neapărat să fac asta și Val-deale, aparțin unei entități scripturale numit㠄Autorii” și care se mărturisește astfel pe coperta a patra: „Aceasta este o carte la care am trăit împreună vreme de 15 ani și pe care am transcris-o, apoi, într-o toamnă-iarnă. Ea este timp viu din timpul vieții noastre vii, un moment de zăbavă din vremea morții noastre de zi ci zi, neîntreupte.” S-ar putea ca textele cărții să aparțină nominal unuia sau altuia dintre cei doi poeți, dar, dată fiindu-le prietenia pe care o trăiesc, ea să-i fi îndemnat să renunțe, pentru această carte, la orgoliul individualității, pentru a lăuda dual prietenia. Și poezia, desigur.

Ioan-Es.-Pop-Lucian-Vasilescu st㠖 în prima dintre cele trei secțiuni ale cărții –, așa ambiguu, ambidextru și bivitelin cum este, sub duhul lui Nichita Stănescu. Poeme cântate, părând în scris că-s proză, dar la auz melodioase, au rimă, au grație și imprevizibile în metaforă și-n tropi, în general, sunt euforic-dezabuzat-întristate, bat mereu într-un perete metafizic, au și patos existențial, au pasaje memorabile, duc penitențe și dor de mântuire, se joacă și se dejoacă, își poartă cu demnitate memoria culturală dar n-o fetișizează și în fervoarea cursului lor aparent indisciplinat urmează o idee de „carte de învățătur㔠moralicească: „Mâine, la o vreme oarecare, voi porunci închiderea cuvintelor în/ dicționare. Le voi alinia elegant, pentru apelul de seară, pentru o/ delicată execuție sumară. Le voi atârna apoi în reclame cochete de/ pereții blocurilor, în mahalale, la intrarea în bude, pe capac, la/ haznale.// Să fie de învățătură de minte pentru cine-o mai îndrăzni, de aici înainte.”

În Trebuie neapărat să fac asta autorii adună un fel de tablete, însemnări, un soi de reportaje și însemnări ca de jurnal a căror notă comună mi se pare a fi mărturisirea unei revelații sau sugestia unui sens mai pur dedus dintr-o întâmplare de peste zi ori dintr-o biografie a cutărui ins ieșit prin comportament și biografie din serie. Un motto din Boris Vian e pus ca să sugereze dimensiunea de urgență a consemnării: pentru a lăsa o urmă la ceva amenințat cu iminenta spulberare.

Cele mai frumoase poeme ale cărții le găsesc, după gustul meu, pe cele din secțiunea finală Val-deale (titlul trimite, în glumă, la blagianul deal-vale, ca siglă a spațiului mioritic). Bodega, birtul, barul sunt locul care provoacă un lirism dulce-amar, dezabuzat și senin, o poezie a boemei ce schimbă pitorescul pe metafizic și melancolie. Dar și o poezie a impactului conștiinței lucide a limitei și precarității ființei cu visarea și cu nostalgia unui paradis mereu improbabil. Moarte, viață, poezie, singurătate, sentimentul nimicniciei și al ratării amestecat cu euforia calmă a dezastrului topită în incantație compensatorie  –  în texte de poezie adevărată. Un exemplu: „am izbândit. oamenii-și feresc privirea când mă-ntâlnesc. până și/ soarele mi-a luat umbra înapoi. mă scurg prin rigolă, ca un noroi.// când îmi aud pașii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh,/ păsările, contenind din cântat, mă înveșmântează, grijulii, în rahat.// sunt un om împlinit. acum pot începe tot ce am sfârșit.// sunt viu, deși am isprăvit de trăit.// acum, peste mine nici plouă, nici ninge. pe mine când cade lumina, se stinge.”