Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

CRONICA PLASTICĂ

de

Corneliu ANTIM

Abolirea rutinei,

ascensiunea performanței

 

Aura secularei sale tradiții – una din cele mai vechi și notorii din această parte a continentului – face din Salonul orădean de artă un eveniment cu o legimitate greu de contestat. Fluxurile și refluxurile ce i-au marcat evoluția nu-s decât expresia viabilității ce caracterizează îndeobște orice organism funcțional. Și ele dau culoare și credibilitate manifestărilor, public și deschis exprimate, sparg monotonia și linearismul comportamental, amplifică efectul spectacular și motivează, în timp și spațiu, apariția gesturilor polemice sau nonconformiste, radicalizarea limbajelor și individuația extremă a opțiunilor estetice și stilistice. Toate acestea țin, la urma-urmei, de natura dialectică a funcției creative a ființei umane și, implicit, a civilizației rezultată din exercițiul sistematic al acesteia.

Faptul că în 2002 a fost reinstituit dreptul la existență al Salonului bihorean, prin osârdia unui triumvirat de efori ai artelor frumoase – Muzeul Țării Crișurilor, Primăria Oradiei și filiala locală a Uniunii Artiștilor Plastici din România – trebuie înțeles nu numai ca o datorie de conștiință față de o componentă majoră a memoriei culturale a locurilor, ci și ca un act de continuitate, vremelnic sincopat de nevoia de abolire a rutinei festiviste și propagandistice, care sufocase în anii ereziei comuniste întreaga suflare artistică, culturală și creativă a țării. Găsirea formelor și a argumentelor estetice menite să îndreptățeasc㠄renașterea” acestor parade colective de mare anvengură ale breslelor artistice, grav compromise de experimentele dirijiste și vulgarizatoare ale apologeților totalitarismului, nu a fost întreprindere ușoară. Ceea ce a contribuit, cred, semnificativ la reabilitarea unui astfel de proiect, a fost o anumită presiune de jos în sus, venită din partea creatorilor. Mai cu seamă a celor care rezistaseră tentanțiilor oportuniste sau serviliste din epocă, apoi ale tinerilor formați în spiritul libertății absolute de expresie, dar și ale unor personalități venerabile, conservatoare ale unor tendințe estetice consacrate istoric, reprezentând adevărate valori vestigionare. Multe din ele și-au dovedit însă, deloc mimemtic, deschiderea superior asumată spre formele novatoare de exprimare moderne și chiar experimentale, potrivit viziunii și sensibilității contemporane. Este aptitudinea inteligenței creative să se manifeste astfel și fenomenul trebuie înțeles în dimensiunea lui reală și profund umană, ca un reflex al responsabilității intelectuale față de identitatea artistică și culturală a unei comunități.

Așa s-au petrecut lucrurile cu doi ani în urmă, după mai bine de un deceniu de stagnare și oarecare derută, excesiv sensibilizată de eroarea deviaționistă a trecutului recent. Au existat și unele voci, clorotizate încă de nostalgia gongoriadelor ceaușiste, ce confundau o panoramă a artelor plastice, eminamente statică și excesiv tematizată, cu un eveniment artistic de autentică valoare! Mai mult decât atât, personaje de acest gen nu-s capabile nici acum, în noile concepte curatoriale și expoziționale, să distingă vreo diferență semnificativă față de anterioritate! Un handicap ce indică încremenirea în timp și într-o mentalitate aparținând rutinei activistce, pe care însăși realitatea artistică a momentului o sancționează drastic și irevocabil. Salonul din 2003 a însemnat, prin echilibru și coerența lui programatică, dar mai ales prin diversitatea și valoarea extra-teritorială și conjucturală a ofertei artistice prezentate, o victorie asupra „rezistenței” rutiniere și o sfidare, totodată, a nostalgicilor!

Era firesc ca acest drum să continue. Opțiunile noastre au fost confirmate de realitatea însăși a creației plastice orădene. Permanenta schimbare a „filosofiei imaginii”, de care aminteam în preambulul Salonului precedent, este în esență provocarea Prezentului față conștiința artistului contemporan. „Sfidarea realului” nu este decât premisa descoperirii eșafodajelor interioare ale realității. Gestul cutezător, novator explorează dincolo de aparențe, „Experimentul” nu este decât schimbarea instrumentului de cercetare, uneori chiar și a căilor de acces la substanța evenimentelor, fenomenelor,  a lucrurilor. El trebuie perceput ca atare, fără crispări și accese de intoleranță. Civilizația însăși dăinuie grație și unei asemenea șir infinit de căutări experimentale confirmate  ale umanității. De ce am exclude – astăzi, și acum, și aici – această remarcabilă aptitudine a artistului de a se manifesta, de a-și proba propriul model de răspuns la turbionul interogrativ al Prezentului? Artistul se va afla întotdeauna printre vizionarii societății. Accesul lui în Cetate este determinat de consistența acestui răspuns al său, de frumusețea și penetranța aventurii lui scrutătoare într-o realitate aflată mereu în dincolo de frivol-atrăgătoare imediatețe existențială.

Stăruie în această tensiune a alternativelor vizionare și opționale, aflate într-o halucinantă și neîntreruptă diviziune a tipologiilor și modelelor posibile și validabile, la un momemt dat, teama că armonia firească a lucrurilor e pe cale de dezagregare. Nimic mai neadevărat! Niciodată avangardele, conchista scormonitoare sau sfidarea nonconformistă a deschizătorilor de drumuri nu a periclitat evoluția civilizației umane.Cu atât mai puțin în universul artelor, astfel de tendințe și manifestări nu pot, disloca edificiul culturii. Armonia însăși rezidă și se nutrește din aceași fermenți ai progresului.

Ediția din acest an a Salonului municipal de artă plastică se  vrea o confirmare a unor astfel de convingeri. Ele devin argumente infailibile prin conținutul, varietatea și valoarea performantă a operelor intrate în competiție. Miza lor este una foarte înaltă și accesibilă oricui înțelege, că un cor este o sumă de voci perfect individualizate și timbrate, cu o sonoritate ce nu are granițe și nici opreliști, de nici o natură, deslușibilă oriunde în acest cuprins de lume. Dar și dincolo de fruntariile lui, într-o mișcare de anvengură ce rezonează cu spațiul de sensibilitate și spiritualitate al marii aule europene. Pentru că la Oradea, de câtăva vreme și mai vădit decât în alte locuri, acest suflu creativ – lipsit de complexe, emancipat de poncifele „coloraturii locale” în chip simpatetic, aproape reflex, cu fluxurile metamorfozate ale noii „filosofii a imaginii”, de care vorbeam mai înainte – bântuie prin atelierele plasticienilor , iscând orgolii, dar și imbolduri concurente și o poftă insațiabilă de performață. O atestă cele ce se pot contampla și evalua astăzi în acest concept expozițional găzduit de sălile Muzeului Țării Crișurilor.

Este motivul pentru care ne îndreptățește să îndrăznim, în viitorul foarte apropiat, s㠄internaționalizăm” acest Salon de artă. Să-i certificăm, adică, propensiunea continentală atât prin perpetuarea vocației culturale moștenite, cât și prin modelul de civilizație plurimorf existent aici, grație diversității interfețelor spirituale, etnice, artistice care se manifestă și care conferă acesteui mediu de creație o coloratură aparte și o poziționare favorizantă prin remarcabila flexibilitate și disponibilitate la dialog.

Este un obiectiv, pe care năzuim să-l împlinim într-o formulă a comunicării inter-regionale, folosind limbajul universal al artei și instrumentalul acestei fascinante cartografii comunitare, în care unitatea destinelor creative performante și concurente nu intră în conflict cu aspirația continentală a unei culturi, ce-și edifică și definește, chiar sub ochii noștri, o nouă identitate.