Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

HISTORIA

de

Blaga MIHOC

Întemeierea școlilor de la Blaj

 

Nu există oraș din Transilvania, în afară de Blaj, în care urmele indelebile ale manifestării culturale a românilor transilvăneni, încremenite în zidurile diverselor monumente istorice, să se vadă cu mai multă pregnanță.

Socotit de unul dintre vechii săi monografiști ca „cel mai vechi izvor de viață și lumină a tuturor românilor”, Blajul este pomenit în documentele scrise din anul 1271, sub numele de villa Herbordi. El a cunoscut, de-a lungul vremurilor, tribulațiile unor transferuri de la un proprietar la altul, apărând, la 1395, ca donație făcută de Sigismund de Luxemburg unui oarecare Blasius Cserei de Barot, pentru merite belice, nume după care orașul își va lua și denumirea, apoi, între 1535 și 1610, în proprietatea familiilor Bagdi și Pécsi și, în fine, din 1611 până la ocuparea Transilvaniei de către austrieci, în cea a principilor Transilvaniei. Blajul a suferit, în decursul vremurilor, de pe urma diverselor oștiri, amice sau dușmane, ca de exemplu în 1659, când a fost devastat de câteva pâlcuri răzlețe de turci rătăcite prin zonă, și în 1704, de pe urma popasului, aici, a unei armate de 35000 de curuți.

În 1737 habsburgii vor dărui Blajul și domeniul din jurul său lui Inochentie Micu Klein, arhipăstorul românilor uniți cu Roma din Transilvania, și prin urmare Episcopiei de Făgăraș. După ce și-a mutat curtea în noua reședintă, Inochentie Micu a dispus aducerea, aici, a unor coloniști români, cărora le-a dat locuri de case și pământ cultivabil pentru a-și întemeia gospodării trainice, între aceștia numărându-se cei din familiile Butnariu, Ciaclan, Grama, Ianța, Manfi, Muntean și Străjanu. Numele acestea le găsim, mai târziu, implicate activ în viața orașului, cu fiii școliți în instituțiile de învățământ proiectate de Inochentie Micu, ctitorul Blajului modern, dar deschise abia de urmașul acestuia întru arhierie, Petru Pavel Aron. Sprijinit de împăratul Carol al VI-lea și, la început și de Maria Tereza, Inochentie Micu a dispus construirea, în reședința sa, din banii donați de preoți și de erariu (stat), încă din 1738, a unei mănăstiri și a unei biserici catedrale, ridicate după planurile arhitectului curții imperiale Ioannes Martinelli, prima, adică mănăstirea Sfintei Treimi, fiind terminată în 1747, iar a doua, respectiv biserica, abia la 1765.

Renumitele școli blăjene, denominate în literatura istorică cu o noțiune de plurale tantum, uzitată de toată lumea, au fost deschise, așa cum am spus, abia în octombrie 1754, în timpul păstoririi episcopului Petru Pavel Aron. Structura lor de organizare poate fi recompusă pe baza câtorva documente emise de ctitor în acele zile fierbinți de începuturi, respectiv a unui număr de trei circulare, datând din 11, 18 și 21 octombrie 1754, și purtând titluri care, pentru cititorul de astăzi nu mai au nici o semnificație. Acestea sunt Publicarea ce s-au dat în Blaj la a(nul) 1754, octombrie 11 zile, Rânduiala cinstiților ieromonași și a școalelor ce s-au rânduit să fie în mănăstirea Sfintei Troițe în Blaj și Rânduiala învățătorilor și a traptazitelor până la altă rânduială a noastră.

Prima este un fel de ars necesaria a școlilor blăjene, adică o motivare, în spirit iluminist, așa cum îl promovase Carol al VI-lea și Maria Tereza, a necesității de a se întemeia școli în limba popoarelor din Împărăția habsburgică.

Cea de-a doua este un fel de programă analitică unde se prezintă, în funcție de scopul cultural urmărit, obiectele de învățământ, timpul cotidian de desfășurare a lecțiilor, nivelul lor și metodele folosite de profesori, în funcție de stadiul de pregătire a elevilor.

A treia circulară este mai amplă și mai lămuritoare, întrucât arată că în Blaj se vor deschide două școli, una pentru preoți, în care se vor învăța perceptele divine, tainele și adevărul Sfintei Uniri, și alta obștească, adică pentru oamenii de rând, unde se va preda scrisul, cititul și cântatul, „nici o plată așteptând de la ucenici”, numindu-i pe cei ce vor preda aici.

Pe lângă cele trei circulare, și concomitent cu data emiterii lor, respectiv la 18 octombrie 1754, Petru Pavel Aron a mai promulgat și două regulamente sau instrucții privind buna desfășurare a procesului de învățământ din școlile blăjene, redactate, desigur, în același limbaj greoi de epocă, folosit mai ales de către cărturarii ardeleni.

Primul regulament se numește Instrucție pentru examenul cliricilor și are șapte puncte. În primele două dintre acestea se vorbește de necesitatea ca ștudenții, cum erau numiți atunci elevii blăjeni, să aducă, la înscrierea în școli, o recomandare sau atestat din partea soborului mic, în care să se menționeze localitatea de origine și condiția socială („de unde va fi, de cumva-i nemeș sau slobod sau iobag”), starea civilă și conduita morală („de nu are sau n-a avut două muieri, de are nume bun sau ceva șort (pat㠖 n.n.), de-i sănătos în mădulare”). În punctele trei și patru se vorbește despre raporturile elevilor cu antistiile sau comunitățile rurale de origine, iar în cazul celor care urmau școala de preoți, despre înzestrarea materială a bisericii din acestea („este eclejie, funduș sau casă popească..., ce simbrie ar fi sau vinituri sau agonisită popească ca să poată trăi dintr-însele, fără greutăți din afară”).

Punctele cinci și șase din acest regulament sau instrucție discută chestiuni legate de statutul viitoarei ocupații a absolvenților, de specificul învățării în școli, și în fine, de atestatele sau diplomele de absolvire („se va învăța și se va chivernisi și câtăva vreme în cele de lipsă... și dintre acelea în vremea sa se va întreba și precum se va afla din cele însemnate i se va da atestație cum că se află din toate având, sau carele dintrînsele ii lipsesc mai pe urmă”).

Cel de-al șaptelea și ultimul dintre puncte reglementează relațiile ștudenților teologi cu comunitățile sociale pe care urmau să le păstorească, impunându-le obligația de a poseda diplome sau atestate de absolvire și haine potrivite rangului lor („la popor nu se vor cuprinde până nu-și vor câștiga ceaslovul pentru cetania pravilei sale și până nu vor avea haină lungă..., cu vreo palmă mai jos de genunche, de acel fel de pănură care până acum au purtat”).

Al doilea regulament este intitulat Instrucție pentru cuprinderea grămăticilor și cuprinde, în zece puncte, regulile de comportare a profesorilor, a prefectului de studii și a elevilor („pentru buna rânduială, pentru curgerea și îndreptarea celor viitoare, a cuprinderii grămăticilor”). În el se precizează că, pentru bunul mers al activității școlare, fiecare clasă sau an de studiu va avea un catalog sau catastih, în care se vor însemna numele și „polecra grămăticilor, (adică a elevilor n.n.) a cui fii sunt, de sunt feciori de protopopi sau de preoți, de nemiși sau de iobagi, din ce sat, din ce varmeghie (județ n. n.) sau scaun, de câți ani..., în ce zi au intrat la școală și în ce an, mai avut-au ceva sau ba la ce au început, și cu vremea ce spor face la învățătura sa, și de ce așteptare sau nădejde va fi”. Catalogul urma a fi, așadar, un instrument modern de consemnare a datelor privind desfășurarea procesului de învățământ, alcătuit după cele mai înaintate norme ale pedagogiei din acel timp. De aceea, descoperirea unor astfel de cataloage în fondurile arhivistice, scăpate de vitregia unor repetate distrugeri, constituie, pentru cercetătorii istorici de astăzi, un prilej de satisfacție, o ocazie de a recompune și reda un tablou veridic asupra dezvoltării instituțiilor școlare blăjene. Aceasta cu atât mai mult cu cât în ultimul dintre regulamentele pomenite mai sus se stipula până și cum se vor așeza elevii în bănci pe timpul desfășurării orelor, „fieștecare după tabla (banca n. n.) sa..., între ceata tabulei sale, ca să nu se tulbure unii cu alții”, precizându-se, în plus, că dintre cei mai merituoși, se va numi, pentru fiecare clasă, câte un „vătaf sau luătoriu de seamă celorlalți”, care „în lipsa dascălului să-i procetească și să-i privegheze spre învățătură și spre cele de lips㔠și, în fine, că profesorii sunt obligați să-i verifice pe elevi periodic, pedepsindu-i pe cei care nu învață („dascălul pe toți și pe fieștecare pe rând să-i procetească de ceale ce au învățat”, iar acela dintre ei, „carele n-ar ști, va avea canonul său”).

Mai există, apoi, în acest regulament, precizări despre conduita elevilor în timpul oficierii serviciului divin și a desfășurării lecțiilor, despre sălile de clasă care trebuie să fie „chilinite”, adică separate pentru fiecare an de studiu, în așa fel ca elevii „să nu se îngălmăgească”, despre obligația dascălilor de a nota prezența. „În toate zilele se va citi catastihul și se va însemna care vor fi de față și de cumva fără de bună ocă (motiv n. n.) oarecare va rămâne (absenta n. n. ) până de trei ori, se va da înaintea prefectușului”, se spune în acest din urmă regulament.

Toate aceste circulare și regulamente sunt izvorâte dintr-o concepție iluministă bine articulată, axată în jurul principiului implicant denumit educație națională (die Nationalerziehung), în vederea formării unor cetățeni instruiți, posesori ai unui anumit grad de cultură (der Bildungsgrad), ca efect al aplicării unor mijloace educative moderne, încadrate în nou-promovatul sistem educațional (das Bildungswessen).

În sfârșit, în vremea în care s-au emis aceste circulare și regulamente, adică în toamna lui 1754, în Blaj s-au deschis patru instituții de învățământ, cu patru programe diferite, după cum urmează: Școala de obște, cea obișnuită, sau pentru toată lumea; Școala latinească, sau Gimnaziul; Seminarul din mănăstirea Sfintei Treimi, numit și crăiesc, și, în fine, Seminarul Bunei Vestiri sau diecezan, susținut deopotrivă din contribuția lui Petru Pavel Aron și din cea a clerului din subordinea sa, și care în anul 1781 se va uni, cum vom vedea, cu Seminarul Sfintei Treimi. Dar să le luăm pe rând, adică să începem cu Școala de obște. În aceasta se preda, așa cum am spus, gratuit, și numai în limba română, scrisul, cititul și cântările, pregătind elevii pentru școli mai înalte. Inițial ea avea doar două clase, la care preda un singur dascăl, și abia din 1782 acestora li se va mai adăuga o clasă, precum și încă un învățător. În 1782, după transformarea ei în Școală normală, i se mai adaugă o clasă și încă un post de dascăl, cursurile având o durată de trei ani. În ea se pregăteau, în etape de câte două, patru și șase luni, învățători pentru mediul rural. Din 1784 școala va avea patru profesori și un catehet, continuând să funcționeze în această formulă până în 1865.

Să remarcăm că între 1782 – 1794 în această școală a predat marele corifeu al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754 - 1816), motiv care ne poate convinge că în ea se învăța foarte multă carte.

Școala latinească sau gimnaziul  avea, la deschidere, doar două clase  sau  cicluri, primul numindu-se principia sau  infima schola grammatices, iar cel de-al doilea grammatices sau media schola grammatices. Din 15 august 1757 i se mai adaugă o a treia clasă, numită syntaxis sau  suprema schola grammatices, la care este adus ca profesor Meletie Neagoe din Broșteni, un om extrem de inteligent, nevăzător din naștere, dotat cu un mare tact pedagogic, apoi, din 1772, încă două, numite, una, rhetorica sau inferior schola humanitatis, și cea de-a doua, poesis, adică poezia, sau superior schola humanitatis, având ca profesor pe Samuil Micu, cunoscutul reprezentant al Școlii Ardelene și pe Ștefan Pop, doi absolvenți ai institutului Pasmaneum din Viena. Micu va preda la cele două clase logica și metafizica, iar al doilea, etica și mathesisul sau științele. De menționat că la școala latinească blăjeană se studia, pe lângă limba latină, care ocupa o bună parte din orele de curs, germana și, cu scurte întreruperi, și maghiara, urmărindu-se ca absolvenții să fie pregătiți pentru a ocupa posturi de funcționari în administrația gubernială sau aulică. Adevărul era că, la început, celor care absolveau școlile blăjene nu li se recunoștea dreptul de a fi numiți în diverse funcții din serviciile administrației publice, pe motiv că în instituțiile de învățământ în care învățaseră nu se predau aceleași materii ca la Liceul academic statal din Cluj, socotit, pe atunci, instituție de învățământ superior. Din această cauză, în anul 1831, Ioan Lemeni, viitorul episcop al Blajului, a solicitat și a obținut de la Guberniu și de la Cancelaria aulică, dreptul de a întemeia, la Blaj, un liceu academic, care să emită absolvenților diplome sau atestate universitare, recunoscute urbi et orbi  în Imperiul habsburgic.

Ca atare, prin decretul gubernial nr. 3387, din 11 septembrie 1831 se întemeiază așa-numitul Liceum episcopale Balasfalvense, o instituție cu rang academic, având două facultăți, teologia (facultas theologica) și filozofia (facultas philosophica), aceasta din urmă cu două subsecții sau cicluri, primul de un an, numit filozofia (philosophia) și al doilea, tot de un an, denumit fizica (physica), de unde și numele dat curanților, acela de filosofi și fizici.

Seminarul Sfintei Treimi, numit, cum am spus, și crăiesc, a funcționat de la început cu aprobarea și colaborarea iezuiților din Cluj. În acest context aceștia doreau să trimită la Blaj câțiva profesori de-ai lor, dar s-au izbit de rezistența exilatului episcop Inochentie Micu, și apoi și de cea a lui Petru Pavel Aron. Seminarul a avut, la început, două clase, absolvenții săi putând deveni fie preoți fie slujbași erariali (ai statului).

În fine, Seminarul Bunei Vestiri sau diecezan a funcționat într-o clădire terminată în 1760, având, inițial, doar 12 ștudenți. Prin două ordine împărătești, date de Maria Tereza și Iosif al II-lea în 1777 și 1781, cele două mănăstiri, Sfânta Treime și Buna Vestire, repectiv Seminarul crăiesc și Seminarul diecezan s-au unit. S-a întemeiat, astfel, din 1781, o instituție de învățământ mai puternică, un seminar unit, organizat după modelul Institutului Sfânta Barbara din Viena, la conducerea căruia se aflau un rector, un vicerector, un prefect de studii și mai mulți ductori. Vreme de peste 11 ani, în perioada 1781 – 1792, durata cursurilor la acest seminar a fost de doi ani, pentru ca din 1832 să ajungă la trei, apoi, în scurtă vreme, la patru.

În fruntea școlilor blăjene au fost puși, încă de la început, oameni foarte bine pregătiți, aleși dintre călugări sau preoți. Școala de obște a fost condusă, de la întemeiere și până la transformarea ei în  școală normală, de către un prefect sau vătaf, primul dintre aceștia fiind Silvestru Caliani. Ulterior în fruntea acesteia se va afla un director care îndeplinea și funcția de catehet. Școala latinească (sau gimnaziul) era condusă de un director, care era de regulă episcopul sau vicarul general, ajutat de un prefect, iar Seminariile de un rector, un vicerector și un prefect al studiilor, ajutați de un ductor și de un corepetitor.

Structura școlilor blăjene demonstrează concepția pedagogică înnoitoare a ctitorilor, care urmăreau, în primul rând eficacitatea, buna instruire a elevilor, și în acest context, înfăptuirea unei acțiuni de luminare generală a poporului român. Puterea centrală, la rândul ei, exercita asupra școlilor blăjene o supraveghere atentă, printr-un reprezentant al unei Comisii guberniale, prezidată de episcopul romano-catolic de Alba-Iulia, căruia ierarhul blăjean trebuia să-i trimită periodic rapoarte despre desfășurarea învățământului, despre conținutul lecțiilor și rezultatele obținute de elevi la examen.

Întreținerea profesorilor și a elevilor din școlile blăjene a revenit tot timpul episcopiei. La început, în acest scop, s-au folosit veniturile Domeniului Oarda de Jos, sechestrat în scurtă vreme de către funcționarii camerali, iar apoi jumătate din cele ale domeniului de la Blaj. La aceste venituri s-au mai adăugat lăsămintele sau fundațiile unor episcopi, începând cu Petru Pavel Aron, care prin testamentul din 6 noiembrie 1758, lăsa erezilor săi, inclusiv școlilor blăjene, pe lângă o serie de bunuri, suma de 3000 florini, continuând cu cel al lui Grigore Maior, din 29 decembrie 1784, și Ioan Bob, din 22 octombrie 1828, precum și veniturile domeniului Cut de lângă Sebeș, achiziționat anume în acest scop contra sumei de 32000 de florini.

Unii dintre elevii români merituoși primeau burse, fie din veniturile domeniilor de la Blaj și de la Cut, luate, din 1799, în arendă de către episcopul Ioan Bob, în schimbul a 6000 de florini, din care erau sprijiniți elevii români din școlile de la Târgu-Mureș, Alba-Iulia și Cluj, și mai târziu salarizați canonicii și profesorii de la Blaj, fie din Fondul tineretului catolic din Transilvania.

Episcopul Petru Pavel Aron și urmașii săi, Athanasie Rednic și Grigore Maior, au hotărât, apoi, ca elevii nevoiași din școlile blăjene, să primească gratuit, la fiecare cinci zile, câte o pâine din grâu amestecat, adică din făină integrală (frustra panis), numită de către blăjeni țipău, în greutate de 3,5 Kg, suficientă pentru consumul zilnic pe timpul cursurilor. În acest fel au putut să urmeze școlile o mulțime de copii ai românilor lipsiți de posibilități materiale. Ei au devenit, mai târziu, intelectuali de nădejde, sprijinitori ai cauzei poporului nostru, luptători pentru drepturile naționale. Însuflețiți de acel spirit al Blajului, definit atât de frumos, între alții, de către publicistul interbelic Radu Brateș, ca fiind marcat de pasiunea pentru știința istorică, de dragostea pentru limba română și, în fine, de spiritul de sacrificiu neprecupețit pentru cauza națională, ei și-au înscris numele în Panteonul de Aur al eroilor neamului, dând astfel orașului în care s-au format un prestigiu nemuritor.

 

BIBLIOGRAFIE

 

1.Acte și Fragmente latine românești. Pentru istoria bisericii române mai ales unite, Edite și anotate de Timotei Cipariu canonic greco-catolic etc., Blaj, Cu tiparul Seminarului diecezan, MDCCCLIV.

2. I. Micu Moldovan, Acte sinodale, I-II, Blaj, S.Filtsch (W.Kraft), 1869-1872

3.Școalele din Blaj. Studiu istoric de Nicolae Brânzeu, profesor la Liceul “I.C. Brătianu”, Pitești, Sibiu, “Tipografia”, Societate pe acțiuni, 1898.

4.Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1752), Blaj, Tiparul seminarului, 1900.

5. Idem, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, Tipografia seminarului, 1902.

6.Al.Lupeanu, Blajul istoric în icoane, Blaj, Tipografia seminarului, 1924.

7. Zenovie Pâclișanu, Documente privitoare la istoria școalelor din Blaj, București, 1930.

8.Radu Brateș, Aspecte din viața Blajului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1942.

9.Virgil Stanciu, Episcopul Petru Pavel Aron, Blaj, 1943.

10.Coriolan Suciu, Arhiereii Blajului, ctitori de școli naționale. La 190 de ani de la deschiderea școlilor din Blaj, Blaj, Tipografia seminarului, 1944.

11.N. Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, “Lumina”, 1944.

12.Idem, Istoria școalelor românești din Transilvania între 1800-1867, București, Editura didactică și pedagogică, 1971.

13.Cornel Tatai, Octavian Rotaru, Un document revelator asupra activității culturale desfășurate de Petru Pavel Aron, în Apulum, 12, 1974, p.642-648. 14.Lidia Gross, Grigore Maior și mișcarea națională de emancipare a românilor din Transilvania, în Acta Musei Porolissensis, IX, 1985, p.701-720.

15. Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile din Blaj în epoca renașterii naționale), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

16.Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Presa Universitară clujeană,  Cluj-Napoca, 1999.

17.Idem, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Presa Universitară clujeană, 2000.

18. I. Tóth Zoltán, Primul secol al naționalismului românesc ardelean 1695-1792, Editura Pythagora, București, 2001.

19.Ștefan Manciulea, Aici e pământul sfânt al Blajului, Editura Bunavestire, Blaj, 2003.