Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

IDEEA

de

Ionel NECULA

Actualitatea lui Cioran

 

A trecut, iată, aproape un deceniu de când Cioran a-ncetat să mai facă de cap limpede la tîmpla acestei lumi nesăbuite și prea multe nu s-au schimbat din ceea ce el prevăzuse. Pămîntul se rostogolește la fel de inert și de inutil prin genuni tenebroase, Carul Mare plutește tot cu oiștea frîntă, iar lumea se zbate tot în vraiște, în vulnerabilități de tot felul, în facticitate și-n derizoriu. Diagnosticul dezmățului generalizat stabilit de Cioran cu cîteva  decenii în urmă se dovedește corect, doar că, între timp, maladia s-a mai radicalizat.

Pentru mulți dintre contemporanii săi, Cioran trecea drept o provocare, o Casandră cu verbul muiat în toxină și părerea aceasta s-a tot cărăușit, chiar și după ce duhul i s-a desprins de materie. „Un amateur du désastre ”, l-a catalogat filosoful Jean d'Ormesson, un profet al apocalipsei, l-au considerat alții, dar iată că în anii ce s-au scurs de la strămutarea lui în căsuța de lut a cimitirului Montparnasse, lumea n-a făcut nimic care să-i dezmintă apelpisirile. Dimpotrivă, și-a continuat derularea păcatului originar și s-a statornicit într-o istorie ubuescă și vandalizată ca-ntr-un marș înspre dezastru. Nu se mai înfioară, precum cei vechi, de o ipotetică sabie a lui Damocles atîrnînd deasupra capetelor, dar știe sau bănuiește că peste tot ar putea fi amplasate bombe cu ceas și-i mereu înspăimîntată de ideea că unul din cei mulți — anonimi și apatici care viermuiesc prin preajmă, prin piețe și prin metrouri — ar putea avea la cingătoare o încărcătură explozivă cu inelul de siguranță tras pe jumătate.

„Omul, îi spunea publicistei din Muntenegru, Branka Bogavak Le Comte, a început printr-o catastrof㠔 și s-a inserat în istorie trecînd printr-o serie de eșecuri. „Coruptă încă din germene”, natura umană n-a știut niciodată să-și gestioneze nesăbuințele și nici să-și coordoneze profilactic relațiile cu ontologia ce i-a fost hărăzită. Statornicit în negativitate, omul contemporan moștenește prea mult din îndârjirea lui Cain și prea puțin din blîndețea lui Abel. Nefericitul, s-a tot considerat furnizor de civilizație, s-a tot crezut în stare să reformeze lumea după plac și să construiască un nou mediu antropologic, dar de fapt n-a produs decît monștri pe care, în cele din urmă, a văzut că nu-i mai poate ține sub ascultare. Vraja, dac-a existat vreodată, s-a desfăcut, iar conștiința și-a pierdut viclenia de altădată, de cînd natura a-ncetat să mai lucreze pentru ea. Lumea amenajată de om în milenii de nesăbuită trudnicie i-a devenit ostilă iar spaimele îl copleșesc din toate direcțiile. Unde să mai găsească tihnă și mîntuire cînd o spaimă cumplită de tot și de toate se dilată peste toată întinderea dintre fire și dor? A tot încercat să dezlege natura de taine, s-o aducă în albia conștiinței, dar n-a reușit decît degradarea, ba chiar profanarea ei. Stricată de om, firea reclamă reparații costisitoare și ceea ce numim evoluție/ progres nu este decît o altă față a nevoii de a restabili echilibrele deteriorate ale naturii.

Așa stînd lucrurile, ideea de dezvoltare, cu care se împăunează lumea de la Prometeu încoace, nu mai reprezintă decît dorul disimulat după armoniile originare și dorința de a le restaura în formele neprihănite de la începutul lumii. Progresul este un corelat al degradării naturii, el presupune un ansamblu de tehnici și resurse pe care omul le mobilizează pentru a-și neutraliza propriile sale nesăbuințe în raporturile cu referențialul circumscris. Ceea ce obișnuim să numim progres, evoluție, dezvoltare nu mai desemnează ceva nou, o născocire, un mod de viață superior, o formă de creație, ci o altă formă de recurs pentru îndreptarea propriilor noastre intervenții vătămătoare asupra ambientalului și asupra devenirii deturnate din regimul de normalitate. Viața s-a complicat, am complicat-o singuri și cu voie vegheată, ea reclamă un imens consum de energii avînd ca finalitate repararea stricăciunilor inutile făcute de om în lungul a cea ce s-a numit istorie și civilizație.

Ar fi cazul să ne întrebăm: oare scepticul de la Rășinari nu avea dreptate cînd spunea c㠄ar fi (fost, ad.n.) mai bine să nu fi existat civilizație, și omul să fi rămas la nivelul Bibliei, mai precis al Facerii”? („Convorbiri cu Cioran”,p.60). Sigur, acum nu se mai poate face nimic. Ca discipol al lui Hesiod, Cioran ne-a avertizat că istoria nu este decît lungul drum al des-Facerii lumii de actul biblic al Facerii. Acum, Pămîntul duhnește a carne arsă iar marea a petrol. Este greu pentru om să reintre în grotă și imposibil pentru ca nimfele albe să-și mai facă scalda în mare, cum altădată se zburdălniceau sub privirile concupiscente ale sayrilor care le priveau din boscheți. Din punctul în care am ajuns, nu se mai poate încerca decît regretul după o inocență pierdută și nostalgia după paradisul din care-am căzut.

Cînd Cioran spunea toate acestea, lumea se credea încă într-un trend însorit și-l suspecta pe cicălitor de cobe și piază rea. Nu era de bon ton, tulbura tihna, zdruncina convingeri statornicite, zgîlțîia conștiințe și stînjenea conformismele înțelenite în timp. Occidentalii admiteau apocalipsa, dar nu consimțeau să vorbească despre ea tot timpul, ci numai în anumite zile, special prevăzute în calendarul religios. Cum putea să-l încuviințeze pe Cioran, care le stricase confortul vieții somnolente și i-a obligat să stea treji, să facă de veghe? Cum putea să-i ia alarma în serios cînd vedeau că Gemenii newyorkezi sunt la locul lor, cerul senin și cursele aeriene în grafic? În felul său, Cioran îl reedita pe Lot, dar mulți îl luau drept un Diogene, strămutat din butoi în mansardă.

Între timp însă, lucrurile s-au mai lămurit. Lumea nu se mai dă în vînt după ceea ce ne unește, ci după ceea ce ne diferențiază, ne conferă distincție și ne individualizează. Prea multe lucruri, dintre cele care altădată erau gestionate de comunitate, au trecut la purtător și încă nu putem anticipa toate consecințele fenomenului. Vorbim de globalizare dar, de fapt, generalul și universalul, ceea ce ne reunește și ne ține sub aceeași umbrelă comună, s-a topit și s-a diseminat în individual. Egotismul ne-a făcut răi și indiferenți, refuzăm să ne raliem la alte păreri pentru că le avem pe-ale noastre și vrem neapărat să le impunem. Cioran vorbea despre o „solidaritate negativă”, în rău, în distrucție, în malefic și puțini i-au anticipat consecințele. Răul și, în pandant cu el, mila sunt manifestări „simultane sau succesive” ce pot genera „solidaritatea negativă”, ca „semne limpezi ale unei vitalități în scădere” („Tratat... p.20). Am trăit s-o vedem și pe asta. Dacă altădată acțiunea malefică era urmată de o răzbunare pe legea talionului, astăzi e urmată de o solidarizare în compasiune, într-o împărtășire colectivă și pasivă a durerii. Ne lipsește vitalitatea necesară unei răfuieli colective și perseverente. Avem instituții specializate și lăsăm totul în seama lor. Consternarea are o temperatură de pojar, căci după trei zile recădem în conformismul vieții cotidiene.

Lipsită de o securizare sui generis, măcinată de anarhie și de tendințe browniene, cetatea așteaptă barbarul care s-o salveze din vraiște, să-i impună o altă ordine și o altă scară de valori. „La perduta gente”, spusese Dante Alighieri, dar confirmarea, cu toate dovezile la vedere, a făcut-o abia Cioran în aprehensiunile sale.

Într-o lume obosită, apatică și pasivă doar barbarul statornicit în utopii neconsumate mai poate interveni cu o acțiune energică, ordonatoare și disciplinară. Prea interesate de propria lor bunăstare, popoarele Europei au îmbătrînit, s-au cumințit, au devenit înțelepte și nu mai procesează ideologii utopice care să învăpăieze mințile cu iluzii și amăgiri. Înțelepciunea le înțepenește iar rațiunea le repliază în conformism și-ntr-o placidă coabitare cu realul, cu ipseitatea. „Cercul strîmt”, despre care vorbea Cioran reprezentînd ontologia cauzalității, a determinațiilor și a imediatității, ne încătușează și ne constrînge deopotrivă, ca om și comunitate. Ne mulțumim cu ce avem și nu mai activăm dorințe care să-i fisureze rotunditatea circumferinței. Istoria ne-a moleșit, ne-a strecurat îndoială în suflet și nu mai acționăm pe bază de convingeri și credințe înflăcărate.

În aceste momente de lentoare și de resemnare cronică, ne avertizase Cioran, apare, de regulă, barbarul și locotenenții lui, care nu se-ncurcă în scrupule și principii și nu-și propune să rezolve problemele devenite mapamondice, ci doar suprimarea lor prin dinamitare. „Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la caverne la saloane, spune Cioran. Ne va trebui tot atîta ca să facem drumul îndărăt, sau o vom lua pe scurtătură”? („Silogismele amărăciunii”, p.103.). Depinde, cu Osama Ben Laden sau Miron Cosma la timonă e sigur că se va găsi drumul cel mai scurt.

De asta este, și probabil va rămîne, actual Cioran. El nu proclamă, precum Francis Fukuyama, „sfîrșitul istoriei”, dar consimte la divizarea ei spengleriană în cicluri și insistă asupra secvenței crepusculare a intervalului actual cînd lumea pare să intre în evanescență, în disoluție. Altminteri, se știe, ori de cîte ori structura unei societăți s-a fracturat într-o parte opozantă și negativă aceasta a devenit victorioasă și a imprimat devenirii istorice o mișcare deraiată și neașteptată.

Paradigma, probabil, nu va cunoaște modificări de substanță nici în ceea ce privește acțiunile terorismului contemporan. Deocamdată, omenirea se află în faza de sconsternare și de refuz a condițiilor și a șantajului. E o fază care va trece. Grupările și mișcările teroriste ne cunosc bine vulnerabilitățile și nu vor înceta să lovească spăimos și eficient pentru a ajunge la următorul stadiu, al tratativelor. Speranța acestor grupări n-o constituie guvernele naționale, care încă se mai amăgesc cu iluzia neutralizării lor, ci populația civilă, care trebuie impresionată și răscolită așa de puternic încît să facă ea presiuni asupra guvernelor și factorilor responsabili a le influența deciziile. Sigur, scenariul pare gratuit, dar a dat deja roade în Spania unde opțiunea electorală a populației, de după deflagrațiile de la Madrid, au fost influențate decisiv de atitudinea ofertanților politici față de mișcarea teroristă. Vor urma, cu siguranță, altele. Lumea indignată va obosi să se tot încoloneze în marșuri și mitinguri de protest și va consimți la o altă formă de înțelegere a răului.

Un lucru a devenit evident. După 11 septembrie 2001, după masacrele de la Madrid și de la Beslamul Osetiei de Nord, nu se mai poate gîndi în termenii mileniului anterior. Referințele s-au schimbat și-i nevoie de o altă epistemologie a istoriei, de o altă paradigmă. Nu mai spun că aceasta va conserva cîte ceva și din gîndurile lui Cioran despre barbarul de la porțile cetății, gata pregătit să le scuture din țîțîni. Are, ca resurse, o religie fundamentalistă și vitalitate debordantă, aceeași vitalitate recunoscută și de Cioran care face din barbarie „un fenomen de o fecunditate echivoc㔠(„Schimbarea...p.61). Ciocnirea nu este între popoare structural diferite, ci între mentalități și civilizații. O recunoaștem deocamdată în surdină, dar curînd o vom confirma cu voce tare.

De fapt, problema trebuie proiectată pe un ecran panoramic mai cuprinzător. Ce garanții și ce încredințări avem că trendul evoluției noastre este cel mai bun?. Este forma noastră de civilizație cea mai sigură, pozitivă și mai adecvată la rosturile apriorice ale umanului? Nici Cioran nu răspunde la această întrebare, dar o pune și în loc de răspuns îl citează pe Paul Bourget care, pe la 1910, credea c㠄patru stavile ne separă de barbarie: Marele Stat Major german, Camera lorzilor din Anglia, Academia franceză și Vaticanul” (Caiete III, p.146). Astăzi am putea rediscuta suficiența de sine a celor „patru stavile”. Martele Stat Major german este substituit de forța NATO-lui, Academia franceză poate fi corelată cu alte instituții prestigioase din care nu poate lipsi cea care acordă Nobelul, Camera lorzilor din Anglia, Academia franceză și Vaticanul” („Caiete III, p.146). Astăzi am putea rediscuta suficiența de sine a celor „patru stavile”. Marele Stat Major german este substituit de forța NATO-lui, Academia franceză poate fi corelată cu alte instituții prestigioase din care nu poate lipsi cea care acordă Nobelul, Camera lorzilor din Anglia cu alte autorități legislative, dar Vaticanul? Oare n-ar trebui concordat și el cu alte autorități religioase, de alte credințe? Oare n-ar trebui instituit un sistem de recunoașteri și un ansamblu de toleranțe și compatibilități între diferitele culte și credințe religioase, avînd toate valore și putere egale?

S-au cumulat atîtea distrugeri și s-au înălțat atîtea mormane de cadavre încît dialogul trebuie înițiat pînă nu este prea tîrziu. Vremea cruciadelor a trecut și catastrofele lumii trebuiesc prevenite înainte de a se produce în serie. Prea am crezut că lumea arabă nu prea contează în derularea procesului istoric și prea eram siguri că putem merge singuri „către capătul istoriei cu o floare la butonieră („Tratat... p.180).