Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

INTERVIU

„Limba supraviețuiește dacă vorbitorii o practică”

 

Ștefan Gencărău în dialog cu Rudolf Windisch

 

Am avut plăcerea de a-l regăsi pe Rudolf Windisch, între organizatori, la un colocviu în cadrul căruia s-a dat altă semnificație termenului ‘regional’ întrebuințat în sintagme precum ‘literatură regională’, ‘tradiții regionale’, ‘vorbire regional㒠și chiar ‘cultură regională’, desigur, sintagme cu referire la spațiul românesc. I-am ascultat pledoaria pentru disponibilitatea limbii noastre de a transpune semnificații ale germanei greu de transpus în alte limbi romanice și am crezut de cuviință să zăbovesc în preajma-i cu o serie de întrebări ce ar putea să trădeze semnificația cuvântului cu care a fost calificată, în cursul lucrărilor colocviului, cultura română. Doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai”, profesor asociat și doctor honoris causa al Universității din Oradea, Rudolf Windisch este unul dintre cei ce susțin încă interesul față de limba și cultura română în lumea academică germană. Titular al unor cursuri de lingvistică romanică la Universitatea din Rostock, Germania, susținător, în afara oricărei obligații instituționale, al cursului de limba română pentru studenții germani începători ori avansați, excelent cunoscător al românei — chiar și al aspectelor idiomatice ale acesteia, Rudolf Windisch este unul dintre lingviștii ce își pun cu sentimentul deplinei responsabilități întrebările esențiale cu privire la destinul limbilor considerate de o circulație restrînsă.

 

 

— Domnule profesor Rudolf Windisch, ați participat în octombrie 2003, la colocviul de la Leipzig cu o interesantă prezentare a traducerii/traducerilor lui Goethe, cu precădere a lui Faust, în română. În ce sens colocviul de atunci a relevat caracterul regional al culturii române?

— Intenția noastră a fost să le dămn colegilor din România posibilitatea de a ne explica în ce măsură cultura română cunoaște și o variantă regională. Cultură regională, adică nu aspecte de ordin lingvistic, ci aspecte, factori care ar putea să demonstreze că și la dumneavoastră nu vorbim de o omogenitate care ar crea impresia de artificialitate, pe câtă vreme diversitatea regională, diversitatea e mărturia faptului că o cultură trăiește prin sine însăși. Repet: nu a interesat numai limba și dialectologia ei, ci toate aspectele, de la arhitectură la muzică și așa mai departe, domenii care arată că și în România avem de-a face cu regiuni culturale autentice, ca peste tot în lume.

 

— Ce înțeles ați dat cuvântului regional?

— Regional nu este pentru mine un termen geografic sau lingvistic, ci un termen cultural, care include istoria, tradiția, precum și dimensiunea lingvistică subordonată limbii. De pildă, avem o regiune precum Moldova, alta la sud, alta spre vest. Lucrurile sunt clare pentru un receptor român, așa cum problemele regionale germane sunt clare pentru vorbitorul de la noi. Pentru noi, receptarea ideii de regiune e diferită atunci când venim în România, fiindcă termenul aplicat realității românești ascunde o altă dimensiune culturală.

 

— Este diferită încadrarea în funcție de situarea în Europa? Româna e marcată de regionalism în vreme ce culturile occidentale se prezintă altfel?

— Eu nu văd nici o diferență. Nu vorbim despre calitatea sau conținutul acestor regiuni. În Franța, în Spania, în Italia e la fel. Idetificăm peste tot tradiții culturale și politice regionale. Granițele culturale nu înseamnă granițe geografice sau politice, ci expresia unor moșteniri, a unor evoluții locale. Regionalismul, după părerea mea, nu are nici o trăsătură negativă, ci se referă la un fel de mândrie a unei populații locale care conștientizează importanța propriei sale contribuții culturale de-a lungul istoriei. Regional nu înseamnă, în mod special, în cazul culturii române, că aceasta nu ar participa la cultura europeană. Dimpotrivă, contactele pe care România le are cu Europa dovedesc că etichetele regional, regionalism vorbesc despre conștiința populației cu privire la istoria proprie. Regional nu e un termen negativ; cel care se consideră, să zicem, drept moldovean sau ardelean, drept neamț din sudul Germaniei, drept francez din nordul Franței, drept calabrez din Italia își dă seama, are cinștiința importanței istoriei sale.

 

— Se vorbește despre limbi care au reușit să creeze o conștiință identitară și despre limbi care nu au condus la o astfel de dimensiune a conștiinței? Care e situația românei?

— Dacă am distinge între limbi de importanță minoră și limbi de importanță majoră, problema s-ar pune la fel în cazul românei și al altor limbi, de pildă, portugheza. Româna are un nucleu, un centru, o cultură, o istorie lingvistică foarte importantă și interesantă. La marginea sferei pe care o numim limba română apar și unele probleme. Mă refer la situația românei din Moldova, la situația dialectelor suddunărene. Problemele lingvistice apar însă atunci când vorbitorii nu mai au interes de-a comunica, de a folosi limba. Nu se pune problema dinainte, vorbitorul și-a regăsit identitatea în limbă cât a folosit-o, dar de când o părăsește, de când limba începe să moară, așa cum se întâmplă cu istroromâna și cu alte dialecte de la sud de Dunăre, chipul și sufletul vorbitorului se schimbă și limba nu mai ajunge să mulțumească noul suflet. Forțe exterioare, limbi dominante, fie limba națională cu care se vine în contact, fie limba oficială, împiedică supravieșuirea unei limbi sau a unui dialect. Dacă limba este amenințată de astfel de situații numai vorbitorii pot găsi soluții. Dacă ei renunță să o folosească atunci soarta limbii este condamnată și noi lingviștii nu avem cum să intervenim, să încercăm să o salvăm.

 

— Ce știți despre limba română din afara granițelor țării? Dar despre româna vorbită în Ungaria?

— Am constatat că româna e o limbă minoritară în Ungaria, de pildă, în zona orașului Szeged și a orașului Gyula. Când am vizitat Universitatea din Szeged, Institutul Pedagogic „Juhasz Gyula”, în special catedra de limba română, situația românei de acolo mi s-a părut comparabilă cu cea a idiomului sașilor. Cine nu are interes să întrețină propria limbă decide că limba respectivă trebuie să se piardă. Nu există un coeficient care să ne arate cât rezistă o limbă. Limba română, ca limbă romanică și limbă de origine indoeuropeană se află în Ungaria într-un mediu alogen, care poate crea dificultăți. Eu nu mă tem în ceea ce privește supraviețuirea limbii române. I-am auzit la Szeged și la Gyula pe studenți, pe elevi și pe profesori și cred în interesul lor față de limba maternă. Sunt convins că va supraviețuii inclusiv în aceste condiții europene.

 

— De fapt, care credeți că ar fi destinul românei în viitoarea Europă unită?

— Eu aș zice că limba nu k’ară, cum ar zice aromânii, dacă vorbitorii ei o folosesc. Dacă vă referiți la viitor, trebuie să țineți cont de circulația liberă în Europa. Dacă Europa va permite o astfel de circulație, totul va depinde de mulți factori, printre care și cel economic. Condițiile complexe de spațiu, de continuitate, de integrare economică decid supraviețuirea limbii, desigur, în acord cu voința vorbitorului. Dacă nu vorbești o limbă, limba moare.

 

— Care credeți că este în general destinul limbilor numite, poate impropriu, limbi mici, desigur, în arhitectura viitoare a Europei?

— Aveți dreptate. Avem în Europa o sumă fantastică, aceasta întrece o sută de limbi. Constatăm un fenomen centrifugal, adică sunt anumite limbi cu predominanță. Nu vorbesc despre engleză, limbă cu care ne întâlnim într-o formă sau alta în fiecare țară: italienii vorbesc englezește, în Germania toți copiii vorbesc englezește, ceea ce apare și ca modă. În cea mai mare dificultate se află acum nu limbile, ci dialectele; dacă, de pildă, în Franța, dialectele din sud, provensala și gascona sunt în pericol de a-și pierde importanța, atunci înțelegem că limba oficială manifestă o dominanță. Engleza intră peste tot, dar elementele regionale se vor păstra indiferent sub ce formă lingvistică, indiferent sub ce formă culturală.

 

— Există un interes european în ceea ce privește protejarea limbilor mici?

— Există. Sunt multe recomandări, de pildă, pentru aromână, pentru provensală și pentru bască. Sunt încercări politice, însă, din punct de vedere lingvistic, nu știu care va fi rezultatul: vor ajuta sau nu recomandările la sprijinirea limbilor și dialectelor de importanță regională? Repet: este înainte de toate sarcina vorbitorilor să-și salveze limba; dacă aromâna, de pildă, nu are șansa să aibă școli, învățători care stăpânesc aromâna, dacă aromânii nu au șansa să aibă publicații, televiziune, radio, copiii de origine aromână vor vorbi doar acasă idiomul și atunci cum să reziste aromâna, să zicem, în mediul grecesc, în mediul albanez? Eu salut orice ajutor, dar cred că astfel de programe sunt și artificiale și prea birocratice. Convingerea mea e că limba supraviețuiește dacă vorbitorii o practică, dacă ei au șansa de a o aplica în toate situațiile, nu numai acasă, acolo unde trăiesc și muncesc vorbitorii.