Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Viaţa din spatele tragediei

Süddeutsche Zeitung: Unde aţi găsit în viaţa dinaintea exilului frumuseţe?

Norman Manea: În cărţi, în prietenie, în iubire, uneori. În peisaje. Când am privit marea.

S. Z.: Aţi parcurs din fragedă tinereţe distrugerea, distrugerea oamenilor, a oraşelor şia satelor sub nazism şi sub Ceauşescu. Cum se apără cineva de asta?

N. M.: M-am apărat prin retragerea în intimitate, prin cărţi. Te retragi cu prieteni necunoscuţi, scriitorii, care pot fi mai importanţi decât cei reali, din viaţa cotidiană. V-aţi referit la distrugerea locurilor. Pentru evrei, nu distrugerea geografică a fost, cred, cea mai importantă, ci, dintotdeauna, răvăşirea temporală. Aşa este şi pentru mine.

S. Z.:  Descrieţi anii din Transnistria drept Iniţiere. În ce fel, iniţiere?

N. M.: Văd Iniţierea drept o învăţătură, o experienţă intensă, tragică. Efectul pedagogic nu este aşa grozav, cum s-ar putea crede. Am renunţat să descriu deportarea în detalii, pentru că azi fiecare are deja un fel de imagine a felului cum se desfăşura. Mă interesa efectul asupra unei persoane, a unui destin.

S. Z.: Abia de ar putea fi „Huliganul” dvs. considerat autobiografie. Aţi încercat, prin literaturizare, să vă detaşaţi de obiectul dvs. şi astfel şi de cititor?

N. M.: Văd cartea drept o operă literară. Este interesant că volumul a fost prezentat diferit în diferite traduceri: aici, drept un „autoportret”, în America drept „memorii”, în Italia ca „povestea unei vieţi”, în Spania va apărea ca „roman autobiografic”. În România am cerut editurii să nu pună nici un subtitlu indicativ. În cele din urmă, este iscodirea acelei incertitudini pe care obişnuim s-o numim „eu”. Văd în identitate o tensiune între viaţa interioară, ca unitate în sine şi relaţia cu un grup etnic, social sau politic. Am încercat în această carte să salvez destinul individual din tragedia colectivă.

S. Z.: Vă este milă de băiatul care a fost Norman?

N. M.: Milă? Nu. Acel băiat a fost şi fericit, deşi atât de traumatizat. Au existat clipe minunate în viaţa sa. Când s-a întors din lagăr, a descoperit mâncarea, cărţile, colegii de şcoală. O viaţă omenească, ireductibilă la evenimentele ei doar tragice. Când băiatul spune că a revenit din lagăr ca un bătrân de 9 ani, el învăţase şi înţelesese că există minunate experienţe de viaţă şi în tragedia colectivă. Acest aspect este întruchipat în mama cam nevrotică, care susţine că totul va merge înainte, vom supravieţui. Tocmai în acest fel au supravieţuit evreii întotdeauna. A fost dintotdeauna o supravieţuire în ciuda a toate.

S. Z.: Aţi recunoscut amăgirile comunismului foarte devreme, la 15-16 ani.

N. M.: Ca tânăr reacţionezi foarte sensibil la minciună. Nu am fost erou, doar onest. Într-un sistem social în care nu ţi se oferă opţiune, există, totuşi, multe posibilităţi de a te aranja. M-am retras, cum am menţionat, cu acei prieteni necunoscuţi, scriitorii. Viaţa cotidiană nu este ideologică, ea se învârte în jurul unor nevoi elementare, precum hrană, cărţi, sex. Când ideologia năvăleşte, însă, chiar şi în spaţiul vieţii particulare nu-ţi mai rămâne decât să te cari.

S. Z.: V-a fost uşor să com-pătimiţi şi cu tatăl dvs., nu doar cu mama. Cum de s-a întâmplat aşa?

N. M.: Am fost şi am rămas mai aproape de mama mea. Îi sunt asemănător, din cauza asta nu o prea puteam suporta. Avea toate problemele pe care şi eu le am şi pe care încerc să le rezolv altfel. Am numit-o Dumnezeul meu nevrotic, pentru că nu sunt, în sensul comun, religios, ştiu doar că sunt născut dintr-o femeie şi ea a fost acea femeie. Pe tatăl meu l-am admirat. Mai ales pentru discreţie. Relaţia noastră a fost calmă şi uniformă. Controversele cu mama mea erau puternice, ea era posesivă, dominatoare.

S. Z.: O „idiche Mamme”… mama evreică.

N. M.: Am încercat să mă eliberez, dar nu am învins, am supravieţuit doar.

S. Z.: Ghearele materne sunt şi un simbol al evreităţii.

N. M.: Da, conflictul cu ea este conflictul cu ghettoul, cu care nu mai vroiam să am de-a face, cu evreitatea estică. Eram asimilat, mă orientam, mai curând, spre Vest. Acum mă încearcă o anume nostalgie pentru acel ceva de care fugisem.

S. Z.: Impresionantă este fraza tatălui când spune că monştrii ucigaşi creează şi victime monştri. Ce înţelegea, mai exact, prin asta?

N. M.: Un om se comportă civilizat într-un mediu civilizat. Soţia mea mi-a povestit o întâmplare din perioada când avea o bursă la Luvru, la Paris, în 1974. Se declanşase o grevă a micilor magazine, oamenii nu mai puteau cumpăra la obişnuitele lor mici prăvălii, bagheta şi salata şi muşchiul de vacă, ci la supermarket. Prima zi, glumeau. A doua zi, au început să se cam înghesuie unul în altul la cozi. În a treia zi, se comportau ca la noi, în România. Oamenii sunt cam la fel peste tot, condiţiile sociale diferă.

S. Z.: Ca la Imre Kertesz sau Primo Levi, temele Dvs. literare sunt marcate de tăioasele evenimente ale biografiei. Există şi altceva despre care aţi dori să scrieţi?

N. M.: Visez să scriu ceva fără nici o legătură cu viaţa mea, un fel de minunată, senină, dar şi tragică poveste de dragoste. Scriitorii evrei îşi apropie întrebările existenţei cu mare tensiune ideatică, obsedantă tocmai pentru că viaţa, în tradiţia iudaică, are cea mai mare valoare umană şi nu ni se promite nimic dincolo de ea.

Interviul a fost luat, din partea redacţiei,

de Eva-Elisabeth Fischer şi a apărut în numărul din

3 mai 2003 al ziarului „Süddeutsche Zeitung”.