Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

SOLILOCVIUL LUI ODISEU

de

Traian ȘTEF

Cărțile prietenilor

 

Daniel Vighi

Misterele Castelului Solitude

Editura Polirom,

București, 2004

 

Daniel Vighi… bănățean nu mare de stat, blînd, povestind farmecător întîmplări cu prieteni, învățat fără enfază în litere, amestecînd asemeni vechilor dascăli iluminiști neologismul savant și graiul locului, respect mare pentru înaintași, pentru Sorin Titel, prozatorul, îndeosebi, om bun și de cuvînt, însuflețindu-se masa în jurul lui. Dar am stat lîngă Daniel și la un marș din decembrie 1990, la Timișoara, parcurgînd, într-o atmosferă protestatară, curat anticomunistă, drumul de la casa episcopului Tőkes pînă în Piața Operei. Mai era în aerul Timișoarei orgoliul de a fi început revoluția și responsabilitatea de a se păstra pe baricade pînă la reușita ei. Daniel Vighi era și a rămas un combatant. Nu din fire, ci dintr-o structură morală gata să se angajeze într-o cauză pe care o crede bună. Ne-am mai întîlnit după aceea în Alianța Civică, în Partidul Alianței Civice, în grupul Provincia al intelectualilor români și maghiari, Daniel fiind autorul primei variante a Memorandumului pentru construcția regională a României (cred că lucrul acesta nu a fost dezvăluit pînă acuma). În același timp, a devenit unul dintre cei mai buni și mai statornici prieteni ai „Familiei”, nelipsind de la întîlnirile noastre.

 

Nu este unul dintre aceia care cred că i se cuvine. Nu știe să cultive relații interesate. Nu e un bursier. Nu e un tip de prezidiu. A fost chemat în Germania ca prozator și a stat un an într-un castel destinat artiștilor de aiurea. Abia întors, s-a ivit ocazia să ne vedem la Oradea și ne-a povestit despre castel, despre administratorul lui, despre dieta de acolo, despre plimbările cu bicicleta. M-am întristat că nu mai fumează și că refuză băutura oricît de puțină. Nu că l-aș fi cunoscut ca pe un boem, ci mă gîndeam la gestul omului sănătos, între prieteni, apreciind o țuică bună și un vin bun. La „zilele” din acest an, însă, nu s-a mai abținut. (Parcă mi-e teamă cînd prea mulți din generația nostră preferă berea și apa plată.)

 

Misterele Castelului Solitude este o carte scrisă departe de România prezentă. Autorul e dezlegat de farmecele ei politicianisto-mafiote, de loazele care cresc prin cucuruz de nu se mai poate umbla printre rînduri. Daniel trăiește un an într-un castel nemțesc cu nume franțuzesc, în singurătatea denumită de acesta, liber cu gîndul, doar cu datoria de a scrie spre a nu se spune că a fost găzduit acolo degeaba, mai ales cu plăcerea de a scrie în altă stare, ca un scriitor adevărat, de meserie. Și s-a arătat un bun meseriaș. N-a avut o temă de-a gata, nici un proiect de mare miză, nu l-a trimis partidul comunist la Sinaia să scrie despre tovarășa textilistă și tovarășul director, ci s-a pomenit singur într-un loc unde nu prea avea ce face. Dacă te uiți la o bancă, îți amintești de una de pe acasă, dacă ți se arată în fața ochilor un grădinar, zici că e taman unul de pe-acasă și amintirile se adună, se intersectează, mai îndepărtate, mai apropiate, cu morți și vii, din lumea reală și din cărți, și autorul zice că le potrivește după sorturi și mărimi, cum își păstra eroina ardeleană la ciorap agoniseala. Rostul autorului, acolo, la castel, e să scrie. Și pentru că nu putea sta ca o damigeană goală care nu mai are nici un haz, autorul preface în hierofanii secvențe trăite, animale și oameni. Așa participă el la creație pentru că așa înțelege povestirea. Oamenii mărunți, care, poate, ni-s și nouă unchi sau mătuși, întîmplările pe care, poate, și noi le-am cunoscut, locurile prin care, poate, și noi am trecut, istoria pe care, cu siguranță, și noi am trăit-o, opiniile care, poate, și pe noi ne-au cercetat reconstruiesc lumea de aproape, una cu farmec și mister. Așa de bine scrie Daniel încît mi se pare că lumea asta are și umor, și un ce tandru, iar istoria nu vine peste noi din cărțile apocalipsei, ci din istorisirile cu împăratul de la Viena. Daniel Vighi este, cu siguranță, un scriitor central-european. Cărțile lui nu au nimic din gesticulația orientală și moliciunile sultănești, din epopeicul național și eroicele mize stilistice sau tematice, din experimentalismul de cafenea sau de bursier american. Cărțile lui sînt dintre acelea care închid o lume.

 

Are dreptate Adriana Babeți, în drăgăstoasa prefață, să compare adăstatul lui Daniel cu al lui Odiseu, pe insulele zeițelor Circe și Calipso. Dar  nu pentru a-și pierde memoria, pentru grațiile lor sau dobîndirea tinereții fără bătrînețe, ci pentru a coborî în lumea celor petrecuți, mai degrabă într-un gest orfic, pentru a repeta întoarcerea capului și aducerea în realitate a celor de acolo: „Chiar dacă întreaga poveste a apariției lor e demontată parodic, cu inserturi copios comentate din texte științifice despre spiritism sau fantome (scoase de pe internet), alaiul dispăruților care îl bîntuie pe cel ce povestește (unchii, mătușile, prietenii, cunoscuții, profesorii, vecinii, cîinele Tambur, ba chiar și un boboc de gîscă îngropat de viu în copilărie) vine nu din moarte, ci din tărîmul de dincolo numit ficțiune. Trecuți cu toții în amintirea și fraza lui Daniel Vighi, ei prind viață, se reîntrupează din aer și sunete, din litere și din lăcașele albe dintre cuvinte. Acesta este, aș spune, miracolul petrecut în roman. Și, spre a încheia interpretarea titlului: misterul său.”

 

Am citit această carte a lui Daniel „cu ochii închiși”, cum aș fi ascultat concertele brandenburgice ale lui Bach, pentru că este scrisă, parcă, în ritmul lor.