Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

PROZA

 

Florin ARDELEAN

Schițe erotice

 

Prima

 

Ziua orașului în care m-am exilat. De fapt, în care m-am ascuns de mine însumi, conform lașităților confortabile. Ocolesc un câine ce urina pe un stâlp de bronz, pentru iluminatul stradal. Mârâi eu, dar el nu reacționează, ci își forțează sfincterele pentru ultimele picături. Jos, un lac, minuscul, și-un firicel ce-a pornit deja spre rigolă. Întoarce spre mine botul, potaia, fixându-mă cu ochii indiferenți, ca o prostituată a doua zi. Din turnul Primăriei, imnul Iancului. Câinele o ia, repejor, spre barul cu Madona, unde-și fac veacul prostituatele de gang. Are pete căcănii, pe spinare și piciorul drept, din față și-o ureche sfâșiată. Dau în Principala. Ies fetele de pe la licee, cu buricele vineții, din cauza frigului de toamnă, cu blugii atât de jos de-ți pare că vezi firicelele pubisului, răsucite, orgolioase, spre catarama curelei. Indiferente, râzătoare, dispuse. Dispuse mai la orice. Va veni, cu certitudine, vremea în care își vor afișa cercelul din clitoris, cu o piatră de smarald, minusculă, menită să le poarte noroc.

Trec de lactovegetarianul de alt’dat, unde mâncam de treișpe lei, când veneam la oraș. La doi metri, spre Penitenciar, un tip negocia o partidă de sex. Ea mai ezita, dar doar pentru că tembelu nu dorea protejat. Apetisantă, cu rujul de trei țoli și sfârcuri de balenă. De sub bluza rozalie, șunculițele se revarsă bălaie. Avea și-o aluniță, sub ochiul stâng, poate doar desenată.

– No, ne-o tragem?, o interogă el, cu o voce oarecum crispată, poate din cauza excitației în avans.

– Nu, spuse scurt, apoi, după câteva secunde completă: Nu mi-o pun cu tine, nici dacă faci balet în vârful sulii. Clar!

Șocat, guvidele, cu ochii spălăciți și gelul până spre sprâncene, ezită, vrea s-o apuce de mână, dar juna fandează, se întoarce și face trei pași mărunței, zvâcnindu-și bucile, ca niște ludăi înainte de-a da în pârg. Se întoarce, brusc, pațachina:

– Du-te-n măta, articulează spre pițigoiul siderat, neafectată de caninii mânjiți cu violaceu. El dă să-i răspundă, mă vede și mârâie, cum eu la câinele ce se ușurase expozitiv.

– Ce pizda mă-tii te-a apucat?

Ea nu-i mai răspunde. O văd cum se scurge spre parcul unde e cafeneaua Chanson, în care, vinerea seara, o dată la două săptămâni, cântă D-Side.

Trec, ajung la Tribunal, după care fandez, la rându-mi și ajung iarăși în fața Librăriei Eminescu și o tai, direct, spre Criș. Îi mai văd, din amintirile ultrarecente, bucile tipei și-o dezbrac metodic, încercând să-i ghicesc frizura culoarea pielii proaspăt rase. Câinele din a doua propoziție executa, precipitat, o javră, sub ochii experți a trei curve în pană de clienți. Analizau, tot mai prinse de scena animalelor acuplate, fiece inițiativă a dulăului, dar și schelălăitul amorf al gudei. Firește că au început să lăcrămeze de-atâta râs, când captivitatea a înghițit climaxul împreunării.

– Ce fain, chițcâi roșcata în fusta mini, cu picioarele galbene, încălțate în teniși bordo, cu talpa groasă.

– Fain pe dracu!, o puse la punct șefa micului cârd de curve, cocoțate pe o bară, chiar deasupra unui canal ce-și deversa zoaiele în Criș. Te-aș vedea cum ar fi dacă ai păți-o.

– Ești proastă. Ce ar fi? Mi-aș trage-o cu un câine. O dată! Să văd cum e...

– Atunci, zise a treia, neagră și buzată, așteaptă să scape cățelușa și propune-i-o cuțului. Poate-l convingi să meargă cu tine sub pod.

– Scroafă!, o gratulă roșcata ce avea faima de-a fi mult prea rea de muscă.

Râseră cu toatele, excitate și făcură pariuri, când scapă guda din șurubul nefiletat al patrupedului.

Un gardian public, pricăjit asemenea unui maidanez, cu o mustață sărăcălie, umedă, din cauza unei șuvițe abia perceptibile de lichid ce supura, greoi, dintr-o nară, s-a scurs pe lângă bietele ființe aflate în suferința plăcerii maxime. Ar fi dat, firește, o mână sau un baston de ajutor, dar era limpede că se grăbea. La statuie, tocmai se depuneau coroanele. Un zvon de alămuri și tromboane apuca să  acopere micul vuiet al râului anemiat de acumulările din amonte. Ziua orașului, cum zisei, cu festivități scrobite, concerte în Cetate, ședințe omagiale și alte marafeturi. Cățeaua, observai într-un târziu, avea și ea trei țoli de ruj, pe lăbuțe, iar maidanezul un papion în picățele. Fata cu ludăile zvâcnitoare trecea, în clipa aceea, pe pod, într-o mașină cu girofar. Era pe cale să producă, totuși.

Tipul refuzat tocmai ajungea în fața barului cu Madona, deasupra. Negocie scurt și dispăru cu șefa, o tipă durdulie, în pantaloni albaștri și bluză roșie, cu cearcăne imense la ochii doar întredeschiși, de credeai că tocmai s-a trezit din somn. Prin pantalonii prea strânși i se ghiceau, vizibile, labiile umflate în exces.

– Nu vrei cu două o dată?, se interesă neagra.

– Nu, spuse volubil tânărul, cu gelul solidificat între sprâncene.

– Nu te costă mai nimic în plus; doar un pachet de biscuiți.

Masculul îi făcu semn și fata se prelinse de pe bară și, săltăreață, îi ajunse din urmă. Guda, eliberată, se culcă cu botul pe labe, în timp ce fantele, cu coada sprințară se luă după cei trei. La Librăria Eminescu tocmai se aducea marfă: rechizite, genți și trei pachete cu cărți. Pe terasa tristă a fostului Restaurant Oradea cădeau frunzele, fără grabă, mute, nebăgate în seamă.

14 octombrie 2004

 

A doua

 

Puțin mai jos de blocul veșnic neterminat din capul Străzii Tudor Vladimirescu, chiar pe malul apei, o femeie. Mă apropiu. O zi splendidă, după cinci zile triste, morbide, flasce. Soarele, cocoțat deasupra dealului cu vii, pare un radiator bine calibrat. Cobor trei scări și ajung pe mica alee betonată, ce curge aidoma râului, înspre podul pietonal de la Centrul de Calcul. Căcați mai peste tot, prezervative mucilaginoase, chiștoace și fata, la trei metri de un parapet din țeavă zincată.

– Ce faci aici?, întreb, contrariat de mine însumi, pentru că niciodată nu acostez femei. Dar ea nu era o femeie. Era Navetista!

– Stau. Ce ai cu mine?

– Nimic. Doar că mi se pare curios că stai aici. Pare lipsit de sens. Cine ești?

Fata mă privi pentru prima oară curioasă. Nu se aștepta să o întreb asta – agresiv, direct, fără motivație.

– Nu sunt curvă, spuse, măturând, ușor, cu privirea ei cafenie josul Crișului, malul drept, cu cei cinci pescari inerți, absurzi cu bețele lor telescopice, ușor arcuite, zvâcnite după un timp, la fel de neașteptat ca întrebarea mea. Ce vrei?

– Nimic, spusei, rotind, la rându-mi, privirea spre podul din centru, pe care mogâldețe informe viermuiau fără răgaz. Pur și simplu, nu m-am putut abține și am venit la tine.

Atunci o privii pentru prima oară: fața ovală, aproape sidefie, părul blond, cu o cărare dreaptă și-un breton arcuit, buzele palide, ochii spălați de apa mării. Câțiva pescăruși pluteau peste râu, vânând peștișori indolenți.

– Mă vrei?

– Cum?, făcui distrat.

– Mă vrei? Vrei să faci sex cu mine?

Atunci îi văzui și bustul - bluza maronie și arcuiala pieptului, bine liniată de sutienul invizibil. Sigur mi-a observat privirea și mi-a intuit pofta.

– Nu știu. De fapt...

– De fapt, ce?

– De fapt, vei înțelege greu. Oricum, îți spun că existai deja la mine în imaginar.

Se holbă la mine. Tăcurăm câteva secunde. Nu știam ce să-i mai zic. Așteptam să văd ce-a priceput.

– În ce?, întrebă ea, contrariată, cu un surâs curios în colțul gurii mici, ideală pentru sexul oral.

– Ți-am spus că e greu de crezut ceea ce-ți voi spune.

– N-ar fi mai bine să continuăm discuția într-un pat? Aș înțelege atâtea, fără nici un efort.

Mă deranja disponibilitatea ei, poate pentru că aveam o părere prea morală despre personajele ce-mi conlocuiau imaginarul.

– Nu știu. Dar hai spre Primărie.

O luarăm pe aleea de pe malul Crișului, domol, cu soarele în ochi - eu spre râu, ea, cu mâinile în buzunarele gecii albe, spre taluz.

– Ești un fel de personaj din imaginarul meu, am început eu. Nu știu cum te cheamă și nici nu mă interesează. Pentru mine ești navetista îngândurată, din autobuzul ticsit cu leproși. Și tot în imaginarul meu, ești cea cu care, pe bancheta jegoasă din fundul autobuzului, aș vrea la nebunie să fac dragoste.

– Cum?

– Pur și simplu! Dar numai în ziua din an în care mă atinge spleen-ul, totdeauna toamna.

Am luat-o de mână. M-a strâns. Mă uitai în jos și văzui blugii ei decolorați, mulați pe pulpele arcuite, din șoldurile destul de late. Înainte de a ajunge la petele cafenii a doi căcați cu vechime, m-am răsucit și, instantaneu, i-am atins buzele, într-un sărut imposibil de amânat. Am rămas acolo cinci minute, mozolindu-ne, apoi, pipăindu-ne cu nerușinare, peste tot, indiferenți la cei ce ne priveau de pe malul celălălt. Am fixat-o cu fesele de cimentul gărdulețului ce străjuia aleea, înspre albie, i-am desfăcut cei trei nasturi metalici de la șlițul blugilor și i-am căutat sexul din chiloți - motov, mătăsos, despicat. Se împingea în degetele mele, uleioase deja, șovăielnice și cercetătoare. Avea pielea delicată, cu o anume asprime, din cauza părului ras.  Îi simții clitorisul, apoi devenii și mai îndrăzneț.

– Nu sunt virgină. Dacă ai unghiile tăiate, poți băga degetul, mă invită fata

Și ea cerceta, minuțioasă, cu o lentoare ațâțată, intimitățile mele. Aveam capul în ceața unei plăceri nemăsurate. Nu știu când am mers mai departe, spre patul cerut de Navetistă. Leproșii din autobuz murmurau, pofticioși. Șoferul amenința să tragă pe dreapta. Deasupra, aceiași pescăruși, mereu lihniți, șfichiuind, ades, apele vălurite. Se auzi cântecul Iancului și apăru un maidanez. Ridică un picior și se urină peste alți căcați, mai proaspeți. Câteva muște verzui, înnebunite de ofertă, ignorau frigul. Ea, cu capul pe umărul meu.

– Cum vei putea, oare, regula o Navetistă îngândurată, din imaginarul tău?

– Nu cred că va fi o problemă. Mă exciți.

– Am simțit-o. Aproape că ai ejaculat.

– Aproape, făcui absent.

– Să-ți spun cum mă cheamă?

– La ce bun, iubito?

Ne-am încheiat la șlițuri. Tremuram. Mi-era greu să pășesc. Riscam să fiu ridicol.

– Tu cine ești?

Am tăcut. Aveam, desigur, emoții. Mă gândeam cum, mâine, pe ploaie și vânt, voi merge la medicul dermatolog, cu scula în mână, cum el mă va întreba de ce fac sex neprotejat cu prostituatele de pe croazetta Crișului. Cum să înțeleagă, bietul, că era chiar Navetista îngândurată, din nenorocitul acela de autobuz, care nu încetează să-mi eșapeze imaginarul?...

19 octombrie 2004

 

 

A treia

 

Ploua. La început, am văzut deasupra turnului primăriei cum cerul devine plumburiu, înspre Sântandrei, apoi, asfaltul ud. Am coborât și am luat-o spre centru. Demult vânam o zi ploioasă și destul de rece, astfel încât, la fiecare expirație, să-mi iasă aburi din gură. Mă durea, vag, capul - un fel de pâclă în zona frunții, o dulce abureală, în care amintirile se buluceau. Copilăria, cu predilecție, scena aceea cu dealul, în triunghiul format de liziera pădurii, fântâna din care se adăpau vacile din ciurdă și gardul viilor. După cinizeci de pași, am decis să trec pe sub Pasaj. Nu aveam umbrelă și ploaia se întețea, cu fiece secundă. În dreapta mea, Eminescu în ploaie, trist și resemnat. Mă mai gândeam încă la sexul din noaptea ce se scursese, terminat neașteptat, din cauza unui apel telefonic stupid. Soțul ei avea insomnii.

Am trecut de barul Mirage. O clipă m-a bătut gândul să intru, dar nu într-atât de rău încât să n-o pot lua înainte. M-am oprit trei secunde, poate cinci. Atunci am decis să nu trec prin fața Teatrului Arcadia pentru a nimeri în Strada Alecsandri, ci am cotit spre intrândul ce continua drumul din fața Consignației. Odiniară, gangul acela mă salvase de la o situație penibilă: aveam nevoie de un veceu, eram cu o jună agățată de mâna dreaptă, iar salvarea mi-a venit de la vespasiana din acel intrând. Tot acolo, mai târziu puțin, fusese deschisă o patiserie, cu brânzoici delicioase. Nu aveam probleme cu vezica, acum, dar tot am făcut câțiva pași.

– Urci, auzii un glas de femeie, jucăuș și modulat. Am ridicat privirea. La un balcon, o damă. În capot, cu decolteu scandalos, dantelat, mov și deschis cât să întrezăresc o pulpă trandafirie. Cea stângă.

– Pe unde?

– Acolo e ușa. Apartamentul cinci. Îți deschid eu, imediat.

Într-adevăr. În fața unei uși maronii, cu vizorul foarte jos, o damă. Mi-a zis:

– Nu ți-e frică?

– Nu. Ar trebui?

– Nu. Cum să trebuiască. Intri?

– Am încotro?

– Da. La trei e o nimfomană. Dar nu cred să-ți placă. Are vaginul mai larg decât Pasajul Vulturul Negru, apoi a râs și i-am văzut dinții încovoiați spre interior, mărunței, dar ascuțiți, ascunși de buzele cărnoase, cam ca ale Laurei Andreșan.

În holul mic, un cuier și-o oglindă. Tipic. Apoi, sufrageria mare, cu mobila învechită, stârnind un miros stătut. În stânga, o canapea desfăcută, cu un cearceaf mototolit, o ușă ce da în bucătăria aproape la fel de minusculă ca vestibulul. Drept, în față, intrarea în balcon, acoperită cu o draperie cafenie, ce fâlfâia domoală în curentul stârnit de intrarea mea.

A dispărut în bucătărie, invitându-mă să iau loc pe fotoliu. Era mai înaltă ca mine și avea mersul sacadat, ca o săritoare la înălțime. După cinci minute, a venit la mine, cu o tavă în mâini. Două cești. Cu ceai, am observat numaidecât. A pus tava pe un taburet, apoi s-a pus pe brațul stâng al fotoliului și s-a aplecat spre gura mea. Atunci, a cântat Iancu. Ne-am sărutat, mi-a băgat limba adânc, înspre omușor. Stârnit, i-am despicat picioarele, cu mâna dreaptă, apoi, cu barba i-am desfăcut halatul de casă, până când sfârcul sânului stâng mi-a ajuns între gingii. Intrasem în erecție încă înainte de-a ieși cu tava, din bucătărie.

– Îți place s-o faci?

– Oricând, am mințit eu, bărbătește.

– Hai pe canapea.

– Nu. Prefer să începem aici, acum - i-am tras chiloții într-o parte și i-am băgat degetul mijlociu, fără dificultate. A intrat, ciudat!, ca și când ar fi fost absorbit de un aspirator, aflat în abisul unei văgăuni. Ea mi l-a eliberat pe Marcel (așa îi zic eu sculei cu pricina, dintr-o convenție cu o elevă, dar fără să mai știu de ce). Apoi l-a masat cu mâna ei stângă, doar cinci-zece secunde, după care m-a călărit cu o poftă nebună. Ignea și ofta; era foarte mobilă, de vreme ce avea, cred, mai bine de 40 de ani. După un sfert de oră, am trecut pe canapea, apoi, în bucătărie, pe taburetul tapițat cu mușama roșie.

– Ne odihnim puțin, i-am cerut, fiind transpirat. Să fac un duș.

– Nu. Te-ai plictisit?

– Nu, stai liniștită. Hai să ne dezbrăcăm de tot. Nu vreau să-mi miroase hainele.

– Nu fi tâmpit. Cel mai fain miros e cel al dragostei.

Ne-am dus, iarăși, pe fotoliu și am întors-o cu spatele. I-a plăcut foarte mult. Ea a fost, totuși, cea care mi-a cerut să mergem și în balcon.

Am început tot cu spatele, folosindu-mă de halatul ei pentru a masca goliciunea mea parțială. Dar era foarte vizibilă mișcarea și se auzeau, tot mai intens, gemetele noastre, încurajările și măscările. Ploua. Poate de aceea nu ne-a surprins nimeni, deși la cincisprezece metri de noi, oamenii treceau prin Pasaj.

– Întoarce-te, mi-a cerut.

– Cum?

N-a zis nimic, ci m-a răsucit, m-a lipit cu fundul de grilajul forjat al balconului, și-a cabrat piciorul stâng și și-a pus papucul întrre barele de fier. L-a luat pe Marcel în palma dreaptă și l-a orientat, măiastră, spre abisul în care-și ținea aspiratorul. Iancu tocmai cânta de prânz.

Ne-am unduit astfel, contratimp, mai bine de cinci minute. Îmi ținea capul între țâțele molatece, cu pielea ușor încrețită, balansate de zmucituri și contraofensivele ritmate. Pe stern i se prelingea transpirația rece și sărată, pe care limba mea o reținea în mici baraje. Ea mă instiga, tot mai porcos. Dintr-o dată, s-a oprit. Am întors capul după privirea ei fixă și am văzut un tip, sub balcon. Ne privea entuziast. Lângă el, un câine. Indirerent, se urina pe tocul ușii de la intrarea în casa scărilor. Îi vedeam, insului, nasul roșu, imens și calviția. Rânjea. M-am terminat fără să-mi dau seama. Doar că mi s-au tăiat picioarele și am căzut, scurgându-mă pe lângă ea. A încercat să mă ridice.

– Lasă-mă, i-am cerut

După cinci minute, am intrat în sufragerie. Îmi tremurau încă genunchii. Tipul de sub balcon dispăruse. Ploua tot mai mărunt, burnițos.

M-am prăbușit în fotoliu. Am adormit și m-am trezit doar când Iancu îmi cânta pentru a treia oară. Ea, nicăieri. Nu știam cum s-o strig. Am ieșit.

Când s-o iau spre Pasaj, cam pe locul fostei vespasiene, o femeie bătrână se ușura de-a-n picioarelea. Mi s-a făcut greață și am vomitat deasupra unui tomberan. Un câine, uimit, lingea resturile prelinse pe plasticul verde. Am ieșit în Alecsandri. Am intrat la Potz și m-am spălat în closet. Barul – gol, posac, inutil. Mașina Ambulanței trecea cu zgomot asurzitor. Am ieșit și am luat-o înspre parc. Lângă un chioșc, o femeie, în capot, întinsă pe targă. Deasupra sânului stâng, o mușcătură proaspătă.

– Ce are?

– A făcut infarct, zise medicul portocaliu.

Lângă noi, trei câini urinau pe trei stâlpi de bronz ai fântânii arteziene. Speram să nu moară. Eram chiar speriat. Dacă-i făcea medicul legist recoltă vaginală?

21 octombrie 2004

 

 (Schițele fac parte dintr-un posibil, dar improbabil volum, intitulat

Schițe erotice  – 50 de proze citadine.)