Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

PROZA

 

Mircea PORA

Finalul „Zilelor Reflexe”

 

Hotelul “Împărații Romei” seamănă când cu o imensă prismă de cristal, când cu un cub ce, prin intermediul unor suporți nevăzuți, se rotește lent în jurul unei invizibile axe. De-a lungul etajelor, o mulțime de săli, de dans, de spectacole, restaurante, săli de încoronare, de întâlnire a cavalerilor, de gladiat, separeuri pentru legături tainice, galante. Mai peste tot busturi de mari scriitori de la Sofocle și Sapho până la Dostoievski, Tolstoi, Kafka, Below. Dar și de mari actori, sportivi, răufăcători. La rândul lor, camerele, apartamentele de locuit, concepute după tiparele diverselor epoci. Tavane joase sau înalte, uși simple, duble, paturi cu baldachin, gheridoane cu lei înaripați, la distanțe egale de urne antice, fotolii-gondolă, proprii unei foarte îndepărtate Veneții, dar și mobilier modern, simplu, plurifuncțional. Noi, fără a fi verificați de cineva, am intrat pe-o poartă pe care scria “Spre Zilele Reflex”. Am luat-o pe un coridor, împiedicându-ne de câteva lebede, am trecut pe sub un candelabru clătinat, probabil, de arpegiile unui pian ce veneau de undeva, de foarte aproape, am alunecat timp îndelungat pe un jgheab părăsind treptat zona de lumină și intrând într-un adânc întunerec. Doamne, Dumnezeule, ce stranie senzație … suntem sus, sub stele, instalați pe spinările unor viețuitoare extrem de puternice, plonjăm în hăuri, simțim pentru prima oară frigul necuprinsului, o pulbere înțepătoare ni se așterne pe ochi. De văzut, ne vedem, totuși, dar confuz, părelnic, în zborul acesta amețitor. Vocea lui Tavius însă e clară sub bolta cerească … “Avem aici singurătate, frumusețe, ce trece dincolo de vorbe, tăcere cu mult mai profundă decât cea din bietele noastre cimitire. Avem aici uitare, mai ales uitare, pierdere a limitelor, a identității” … “Don Tavius, strigară mai mulți scriitori, Don Tavius ce ni se întâmplă?” … “Cât o gămălie de ac, chiar sub noi, e Hercules Baad, cu hotelul “Împărații Romei”, ceva mai la dreapta, sunt munți, cutreierați și-acum, se spune, de trupe medievale, dincolo de ei, ceea ce par a fi întinderi de zăpadă, sunt de fapt, platouri, pe care sunt aduse inimi când viața se scurge din ele” … “Don Tavius, strigă aproape disperat, Moș Gonzales, Don Tavius, arată-ne Banatul să-l vedem, de aici, de sus” … “Te-am auzit, fii fără grijă, el e și sub noi, Cerna, Domogledul, Danubiul, satele ciudate, vrăjitorești, căile părintelui Nicolae Stoica de Hațeg dar și mult mai departe, unde nu pătrunde nimic, nici drumurile, nici liniile ferate, nici un semn din lumea noastră. Ar putea fi acolo un fel de sfârșit sau de-nceput a tuturor celor ce îndeobște ne înconjoar㔠… Cu adevărat traversam ceva aiuritor .. Ne balansam prin hăuri ca niște prunci legănați pe perne de mătase. Ne era și frig și cald, decorul de sub noi se schimba mereu, aproape în delir spuneam Hymalaia, Pacific, Cerna, Mississipi, Hercules Baad, platouri pe care sunt aduse inimi să moară, Banat, Paraguay, simțeam aerul rece, tăios, ce cobora dinspre stele… “Don Tavius strigarăm cu toții dintr-o dată, dă-ne jos, Don Tavius, indiferent unde, zborul acesta ne omoar㔠… Dar organizatorul “Zilelor Reflex”, înțelesese demult că trebuia să coborâm. N-ar fi putut să precizeze nici unul dintre noi, în cât timp vietățile puternice ce ne purtaseră prin spațiu ne depuseseră în “dreptunghiul” numai marmoră, oglinzi și catifele, “Gargantua și Pantagruel”, una din sălile de spectacol cele mai frumoase ale hotelului “Împărații Romei” … Nici nu ne așezaserăm bine în fotolii să ne tragem sufletul, să ne revenim puțin, când printr-un megafon se anunță … “Vă rugăm să fiți atenți, prestidigitatorii din Bogâlcin”… Un zgomot ușor ca o respirație de copil, un foșnet ca de codru atins de vânturile toamnei, un vuiet ca de furtună dezlănțuită vara în plină câmpie. O pauză, pe urmă iarăși un zgomot ușor ca o respirație de copil, un foșnet ca de codru atins de vânturile toamnei, un tunet ca de furtună, dezlănțuită vara în plină câmpie… “Apar… uitați-i”, strigară din sală și scriitori dar și mulți amirali și contra-amirali, prezenți și ei, de vreo câteva zile la Hercules Baad, pentru o reuniune pe teme de navigație maritimă și fluvială. De fapt, sub încrucișarea unor lumini, năvăli pe scenă un fel de turmă, un amestec de oameni, de animale, din hainele, din pieile, din blănurile cărora ieșeau aburi denși, fierbinți… “Don Tavius, pe unde-o fi Bogâlcinul”, întrebară parcă declanșați de un resort, prozatorii Sallustius Vocemică, generația ’60 și Apis Murzacu, adoptat de generația ’90… În loc de răspuns o zebră aflată printre prestidigitatori trase un vânt atât de puternic încât caschetele mai multor înalți militari spectatori, zburară care încotro… Sub ochii noștri se petreceau  lucruri cu adevărat ciudate… Pe scena ca prin minune eliberată, apăru un bărbat cam de un metru și ceva, cu cap mare, spate îngust, cu brațe fragile de croitor sau chiar de farmacist. De sub vestonul subțire de postav se zărea și protuberanța unei cocoașe. După ce se închină în fața asistenței, spunând în mai multe limbi că-l cheamă Meilă, scoase un șuierat și imediat apăru, de undeva din spatele lui, o capră cu coarnele învelite-n catifea și de coada căreia atârna o bilă de plumb. Bee… făcu rumegătoarea surprinsă pesemne de ambianță, dar nu mai avu timp să repete sunetul căci Meilă o luă și cu o nebănuită forță începu să jongleze cu ea. O petrecu pe după gât, pe la spate, pe sub piciorul drept, pe sub cel stâng, totul cu o viteză uluitoare. Sala izbucni în delir când artistul izbind-o de propria-i cocoașă, o făcu să sară ca o minge. “Meilă mai vrem” … țipară nu știu câți scriitori, din toate generațiile… “te vom folosi în creațiile noastre viitoare… Meilă, înțelege-ne, mai vrem”… dar indiferent la apeluri și aplauze bărbatul dispăru și în locul lui apărură două femei, una îmbrăcată în călugăriță, cealaltă, în luptătoare antiotomană. Izbucniră de pretutindeni aplauze, strigăte de “ura”, “suntem aici de două mii de ani”, era superb, aveam în fața ochilor și artisticitate și istorie și religie… După ce se închinară în fața noastră și puturăm constata că se aflau, ca vârste, cam în cea de a treia tinerețe, după ce se prezentară, pe călugăriță chemând-o Nectaria, pe luptătoarea antiotomană Savetamia, cele două se apucară de lucru… Cineva le aduse pe o măsuță, faptul se vedea cât se poate de clar, două păsări mici, imitând în mare măsură vrăbiile. Erau făcute dintr-o piatră foarte dură, granit, bazalt, porfir. Aveau toate părțile corpului, aripi, coadă, cioc, gheare, extrem de ascuțite. Ei, bine, cele două prestidigitatoare, inițial fiecare pe cont propriu, începură să arunce păsările în sus și să le facă să aterizeze pe diferite părți ale feței lor… frunte, obraz, bărbie, șeaua nasului, vârful acestuia, ochi. De fiecare dată în locul de contact dintre pasărea de piatră și chipul artistei nu se vedea nici cel mai mic semn de rănire. În schimb, când începură, de la o oarecare distanță, să-și arunce una alteia păsările în față, pe chipul lor tot nu apărea vreun semn de rănire, dar stupoare, chiar îngrijorare, picături de sânge se văzură pe frunțile și obrajii mai multor spectatori… mai exact, fur㠓marcați” de acest exercițiu de mare dificultate, patru scriitori, doi de limbă sârbă, doi de cehă, cu toții aparținând generației ’80 și șase, foarte prețioși, amirali. Într-un ropot de aplauze femeile se retraseră și fu anunțat, pe mai departe, un număr de jonglerii cu vipere, dintre care unele – și aici era noutatea – erau umplute cu explozibili … “Tavius, strigarăm cu toții, scriitorii, zău, a fost de-ajuns, numărul cu păsările dar și cel cu capra, maestrul Meilă, nu le vom uita niciodată, o să le introducem în poeme, în nuvele, în romane, de vipere însă, mai ales cu trotil în ele, ne e teamă, oricât ar fi de mare dexteritatea jonglerilor”… Deși nu credeam furăm ascultați. Scena era acum goală, ne mai liniștirăm, dar anumite temeri în suflete tot aveam… Programul era clar că încă nu se terminase. Au trecut astfel, poate zece minute de pauză, o muzică lentă se auzea din plafonul sălii “Gargantua și Pantagruel”, se auzea, zic, o muzică lentă, puțin apăsătoare, dar la un moment dat ea se întrerupse și tot din plafonul sălii, prin intermediul unui microfon, un bărbat ne vorbi… “Și acum, stimați invitați, ai “Zilelor Reflexe” dar și ai stațiunii Hercules Baad, o mare favoare pentru toți… Iluzionistul din Cuptoarea”… Un murmur de admirație, de spaimă, a străbătut întreaga sală. Surpriza era, cu adevărat, mare. Nu fusese anunțat nici un fel de iluzionist, nici din Germania, nici din S.U.A., nici din Spania, și cu atât mai puțin unul din “Cuptoarea”, sat despre care, chiar și istoricii cei mai documentați, știau foarte puțin… O vreme scena rămase goală ca o piață ce nu trezește interesul nimănui. Capetele cortinei, aproape lipite de pereți, vibrau imperceptibil, mai mult ca sigur din pricina unor curenți, care cine știe prin ce fisuri pătrundeau de afară. În sală, spectatorii evident mai destinși, după terminarea evoluției prestidigitatorilor din Bogâlcin, vorbeau pașnic între ei. Amiralii reveniți la chestiuni profesionale erau unanim de acord, că bricul Mircea, în loc să fie transformat în navă modernă de război, și să constituie baza flotei întâia române, ar fi cu mult mai bine să fie scufundat, evident, cu onoruri. Contra-amiralii, lăsând la o parte, problemele de imediată specialitate, se porniră pe discuții legate de femei. Blondele, susțineau unii, sunt mai tentante în actul propriu-zis al iubirii, dacă, cu o săptămână, cel puțin, înainte de fapte, sunt supuse la cure de murături, cu precădere, castraveți. Nu puține reviste americane de profil, asta susțineau. În ce le privește pe brunete, femeile rrome nu intrau în discuție, ele câștigă temperamental, afirmau alți contra-amirali, dacă înaintea acuplărilor sunt plimbate mai multe zile, prin hârtoape, cu motocicleta.

   Această ipoteză o avansa o revistă rusească de prestigiu, ce apărea sub conducerea unor specialiști în domeniu, în orașul Pskov. Noi, scriitorii, bâzâiam cu de-ale noastre… Poezia se scrie actualmente prost, totul e îngropat sub cuvinte ce nu vibrează, versurile semănând, în nenumărate cazuri, cu niște lanțuri trase de un tractor, zornăind când surd, când strident. Și mai mult decât atât, producțiunea lirică nici nu se mai prea citește. Lumea are alte preocupări, e presată zilnic de alte chestiuni, astfel că cine s-ar mai putea apleca răbdător, cu înțelegere, asupra unor poeme, nu puțin dintre ele, cețoase, kilometrice?… Dar, ne continuam noi discuția, nici cu proza lucrurile nu stau mai bine. Unde e echilibrul clasic, unde sunt frazele limpezi, frumoase, unde e derularea clară, impecabil gradată a unei acțiuni?… Acum totul se învălmășește, de la o descriere se sare brusc la un vis, la un act sexual, la un coșmar ce prevestește o boală sau cine știe ce alte nenorociri… Se mizează mult pe peisajele “interiorizate”, pe mișcările subconștientului, pe niște “teritorii”, pe care bietele cuvinte abia dacă le mai pot sugera. Deodată scena, până atunci goală, fu traversată de la stânga la dreapta de un urangutan. La vederea lui, prozatorul Sallustius Vocemică, generația ’60, exclamă… “Fraților, ce Dumnezeu, a venit jungla peste noi, sau suntem la vreo grădină zoologică, la un parc de animale scăpate de sub control?”… Drept răspuns, se auzi doar un “molciati”, spus pe un ton extrem de dur, vocea venind, de undeva, din spatele sălii… După dispariția fiarei, dar mai ales dup㠓îndemnurile” acelui glas imperativ, ne liniștirăm oarecum, dar nu trecură multe clipe și scena fu traversată în sens contrar de același urangutan, urmat, însă, de data aceasta, de un iepure ce târa după el, legat de coadă, un buzdugan. Nu apucă nimeni să zică vreo vorbă, căci imediat după dispariția animalelor apăru în fața noastră, pe scenă vreau să zic, o orchestră, formată parcă din umbre, nu din oameni. La comanda scurtă a mai multor dirijori, în fapt, unul central și doi laterali, din instrumente, se revărsară asupra sălii “Gargantua și Pantagruel”, cu bătaie lungă, desigur, până în saloanele “Nicolae Stoica de Hațeg”, “Werner von Braun”, “Abraham  Lincoln” acordurile unice ale uverturei “Amurgul Zeilor” de Wagner. Se termină uvertura, dispar umbrele, locul lor e luat de un dubaș voluminos, ce ne anunță… “Vă voi potopi acum cu ritmuri bolvășnicene, plugovene, cornerevene… Urechile la mine.”… Un infern de lovituri se abate asupra marii tobe. Sunt bum-bumuri, cu alternări de ritm, ce realmente zguduie pământul. Noi ne temem să nu ne plesnească inimile, respirăm greu, amiralii și contra-amiralii sunt palizi, fără grai, vreo câțiva având probleme cu chipiele, ce erau pe punctul de a le zbura de pe cap. În fine, dubașul dispare, o clipă scena rămâne iarăși goală, o clipă doar, căci ne trezirăm din nou cu urangutanul defilând prin fața noastră, de data aceasta neurmat de iepurele cu buzdugan… “Vă place, tună puternica voce din fundul sălii, vă place?… Imediat va veni și EL”… Tăcurăm cu toții la auzirea acestui surprinzător anunț. Oarecum speriați, luați în priză de un soi de angoase. În sală lumina se stinse complet, parcă ne aflam cu toții coborâți într-un fund de fântână, pe scenă, însă, pe lângă becurile existente, se mai aprinseră trei, extrem de puternice. Puteai acum, sub bătăile acestor “faruri”, să culegi de pe podele și gămălia de ac. Se auzea, în răstimpuri, difuz, ca o derulare de poveste, clipocitul ritmic al unei ape, puteau fi receptate și niște voci ce rosteau cu claritate, doar numele stațiunii ce ne găzduia, Hercules Baad. Scriitorii din generația ’60, ghemuiți unii în alții, șoptiră că toată atmosfera ce ne înconjoară, avea în sine ceva catastrofic, în orice caz rău prevestitor, creatorii literarii din generațiile ’90, 2000, emiseră părerea că pe fondul liniștii ce se lăsase, s-ar putea să apară însuși Dumnezeu să ne binecuvânteze. În timpul scurs de la anunțul cu venirea Lui, amiralii și contra-amiralii făcură mai multe tentative de a părăsi sala. Uniți, umăr la umăr, ca o imensă broască țestoasă, forțară mai cu seamă ușa principală de ieșire. De fiecare dată eforturile lor de eliberare se soldară cu eșecuri. Acum, de o bună bucată de vreme, stăteau ca și noi în fotolii, în sala “Gargantua și Pantagruel”, așteptând să vadă ce-o să se întâmple. Ce ciudați erau, însă, înalții ofițeri… Aveau cu toții fețele trase ale unor călugări, ce se supuseră, timp îndelungat, la grele penitențe… Trec câteva chinuitoare secunde și iată… Întâi se zări o mână, pe urmă, vârful unui pantof, apoi, reverele late, cu tivuri de mătase albă ale unui veston. O pauză, după care se iviră o frunte, un nas, potrivit ca dimensiuni, cu vârful ușor în sus, o pereche de ochi, … se închega treptat o fizionomie… Un alt moment de respiro, un foșnet, în fața noastră, în carne și oase, se află iluzionistul din Cuptoarea… Un bărbat între două vârste, la o privire superficială, un corect funcționar. Aprofundând observația lucrurile iau, însă, o altă turnură… Sprâncenele arcuite, tenul măsliniu, părul negru îl fac să semene cu indienii “Yoraka” din America precolumbiană, gambele înalte, degetele subțiri te trimit cu gândul spre un jucător de baschet din N.B.A., spre un dirijor nervos, mereu nemulțumit de prestațiile orchestrelor, iar ochii cu luciri metalice spre un animal de pradă aflat într-o neîntreruptă pândă. După ce ne salută pe toți cei din sală, cu o înclinare ușoară a capului, începu să-și miște buzele într-un fel de murmur. Nu auzeam câtuși de puțin, ce ar fi vrut să spună, și totuși, după câteva secunde vocea sa ne răsuna clar în urechi… “Mă numesc Jay Seymour, acum Ilă Momacu, am străbătut mai toată lumea, duc cu mine poveri greu de suportat, iubesc de-o potrivă lumina și-ntunerecul, visul cu imensitățile sale, pot oricând ca lumea aceasta împietrită, imobilă ce-o vedeți, s-o transform în ceva fluid, curgător, cu imagini pentru descrierea cărora cuvintele, de aici, sunt prea sărace. Nu mă întrebați de ce venit din foarte îndepărtate insule m-am oprit pentru o vreme…, la Cuptoarea. Fiți siguri că n-am să vă răspund”… Apoi, deodată, cu o voce clară, poruncitoare… “Amiral de apă dulce, Pavel Puiuleț, de acolo de unde ești, fără a te ridica în picioare, recită frumoasa strofă a marelui Poet”… Cu toții ne întorseserăm spre locul indicat de Jay Seamour, acum Ilă Momacu… Auzirăm… “Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin/ Eu întins pe-o sofa roșă stau și-n fața lui privesc/ Pân ce mintea îmi adoarme, pân ce genele-mi clipesc/ Lumânare-ai stinsă-n casă, somnu-i cald, molatec, lin”… Lumina până atunci puternică din sala “Gargantua și Pantagruel” își pierde treptat din intensitate. Spațiile dintre scaunele noastre cresc, încât abia ne mai vedem, când devin atât de mici de parcă toți am fi pe punctul de a forma o unică și imensă persoană. Jos, la baza clădirii, se aud vag niște valuri lovindu-se de solidele fundații iar de sus, din tavan, pătrund până la noi, prin intermediul unor minuscule orificii, scântei luminoase, mișcătoare, desprinse parcă din îndepărtate raze stelare. Jay Seamour, numit acum Ilă Momacu, stabilit, poate cu familie, poate fără, în Cuptoarea, își ridică înspre noi mâna dreaptă. Ca o uriașă plapomă, ca un imens strat de pământ, ne desprindem cu toții de la sol. Iluzionistul își ridică imediat, îndreptată tot înspre noi, mâna stângă, lăsând-o pe cealaltă să-i cadă inertă pe lângă trup. Efectul e surprinzător, într-un fel chiar de speriat. Fiecare dintre cei ce ne aflăm în sală dispărem rapid, undeva, nu știm nici noi unde, printr-o deschizătură, printr-un orificiu, ce realmente ne absoarbe… Pentru mine e lumină pe coridorul pe care merg, dar și puțină răcoare, chiar frig. Cineva îmi pune  o broboadă pe spate și mă împinge înainte spunându-mi … “du-te… du-te”… Măresc pasul și iată apar pomii de gheață, din care la intervale cad frunze, prefăcându-se în cioburi sclipitoare. Mă duc, firește, mai departe, pomii de gheață se termină, și văd acum, răspândite parcă pe un câmp, în orice caz pe o mare suprafață, ridicându-se lent de la pământ și revenind tot atât de lent înapoi, prinse într-un fel de dans, cercuri, pătrate, romburi, dreptunghiuri… Dincolo de ele o suprafață albă, pe care cu un rest de memorie, o plasez, fie la poli, fie în Țara de Jos, fie într-un alt spațiu, care ar trebui și el să aibă un nume. Merg mai departe sau poate mă întorc spre pomii de gheață, spre coridorul cu care luasem contact la început. Cine poate ști… dar de pierdut nu sunt cu totul pierdut, căci îl aud, foarte de aproape pe Charles Asnavour, acum un cunoscut aș zice, exact așa cum cânta el în gară când am pornit, noi, scriitorii, oarecum aranjați pe generații, spre “Zilele Reflex”… Îl aud pe Charles e drept, dar de câteva minute, sau poate ore sau poate zile, săptămâni, nu mai prea pot să respir. Îmi aduc aminte de Tavius, organizatorul “Zilelor Reflex”, e cel ce fuge probabil, acum, printre mormintele unui cimitir, îmi aduc aminte și de amirali, de contra-amirali, dar, zău, că mi-ar trebui puțin aer, chiar mult, căci mă sufoc… “Mergi înainte-mi spune un glas, te afli prin ținuturi prietenoase, prin istorii adânci, imposibil de cercetat, de înțeles, mergi înainte”… Aud acum un susur, apa aceasta e Cerna, cu siguranță nu greșesc, are bulboane mai puține, mai potolite, e calmă ca o amiază de iunie. Ceva însă plutește pe unde. Acel ceva se apropie, se leagănă, prinde contur, e o scândură mare, și pe ea e montat un tron sub care se află o găleată, aburoasă. Pe tron stă, firește, cineva… un om gânditor, mai degrabă scund, neatingând cu picioarele marele lemn plutitor.

   E îmbrăcat într-un fel de sarafan pe care, la intervale, îl încrețește vântul, dezvelindu-i genunchii. Printre aburi i se văd trăsăturile feței, seamănă, având pe frunte și o coroniță, cu un împărat roman. Trece prin fața hotelului, prin dreptul meu, îmi face un semn discret din cap, arătându-mi o tăbliță, pe care era scris cu litere destul de mari… “Profesor universitar, caut doctoranzi, și pe Cerna, de la izvoare la vărsare”…

   Întors acasă, coborât parcă dintr-un vis, am găsit mai totul neschimbat. Gara avea aceleași peroane ce separau liniile de pe care zilnic zeci de garnituri plecau în varii direcții. Vagabonzii gării erau și ei la posturi… prin sălile de așteptare, pe lângă micile bufete de unde le putea pica ceva, pe lângă chioșcurile de ziare, cerșind de la cumpărători un mărunțiș oricât de neînsemnat. Acasă am regăsit-o pe soția mea dormind, acoperită cu o pătură bej până în dreptul bărbiei. Cumplita boală tropicală contractată în urmă cu vreo zece-douăsprezece luni, nici pe departe nu-i trecuse. Culmea e că alături de ea mai dormea cineva, mai precis, un bărbat, un ins pentru mine cu totul necunoscut, păr mare, barbă la fel, față trasă, palidă, acoperit și el până în dreptul bărbiei tot cu o pătură bej. Într-una din mâini cineva îi pusese un bilet… “Depus alături de soția dumneavoastră, suferind de aceeași boală, pentru refacere, va trebui, prin comparație cu doamna P., să doarmă, în plus, șase luni”… Adevărul e că-mi era și mie foarte somn. “Zilele Reflex”, într-un anume fel mă copleșiseră. Mâncărurile, mesele ce parcă nu se mai terminau, animalele ce traversaseră tot felul de scene, senzațiile formidabile corporale, profunzimea nopților, copacii de gheață din adâncuri, prestidigitatorii din Bogâlcin, iluzionistul din Cuptoarea, profesorul universitar, în căutare de doctoranzi, așezat pe un tron, plutind în jos, pe Cerna, și încă multe altele pe care memoria nu le mai putea cuprinde. Adevărul e că-mi era și mie foarte somn, putându-mi reveni din șocuri, din emoții, numai grație unei odihne profunde. M-am dus în camera mică, singura, de altfel, liberă, din tot apartamentul, și așa cum eram venit, de la drum, m-am întins pe divan. Înainte de a adormi, am revăzut scena care a pus capăt “Zilelor Reflex”… Pe terasa din spatele hotelului de șapte stele “Împărații Romei”, scriitori, amirali, contra-amirali, câteva fanfare, ansamble de dans și încă multe altele. Se însera și bătea dinspre pădure, dinspre Hercules Baad, un vânt subțire, răcoros. În mijlocul terasei, la o masă, criticul Belgia și prozatorul Căptușelea, venit pe cont propriu la “Zilele Reflex”, având într-o mână o traistă cu merinde și în cealaltă, o geantă cu exemplare din ultimul volum apărut, o culegere de povestiri, intitulată… “Cartilagii pentru hotentoți”… Cei doi discutau, Belgia gesticula, demonstra, Căptușelea își apropia, își depărta nasul, ochelarii, de fața preopinentului său. La un moment dat criticul tuturor generațiilor, ridicându-se în picioare, spuse aproape tunător… “Da… în cronică te amintesc … ai lucruri bune… Cartilagiile… ți-am promis”, după care, cu pași grăbiți, căutând parcă o scăpare, se îndreaptă spre marginea terasei, atinge balustrada, se urcă pe ea și fără a mai privi pe cineva sare în Cerna… Căptușelea vădit nu remarcare gestul criticului. Cuprinzându-ne pe toți cu privirea dar poate nevăzându-ne pe nici unul, repetă aproape în delir… “Mă amintește… cronica… am s-o duc acasă… am strâns cureaua dar a meritat… Mariana”… și când rosti numele soției, pieptul i se bombă, începu să bată din picioare, la umeri îi apărură niște pene, la degetele de la mâini, așișderi. Nu trecură nici cinci secunde de la “exclamații”, și, probabil, împins de forțe invizibile, de jos, absorbit de aerul ce venea dinspre păduri, Căptușelea îmbrâncește masa, se ridică, un metru, doi, deasupra terasei, face un rotocol, pe jumătate e învăluit în pene, un pantof îi cade din picior, fanfara din Bolvașnița cântă, apoi tace… “Mariana… mă amintește în cronică… sosesc”… E acum sus, jumătate scriitor, jumătate pasăre, se mistuie secunde, din geantă-i cad cărți peste tot, lasă în urmă Hercules Baad, trece Cerna… “mă amintește”… răsună văile… “mă va menționa”… E tot mai sus, fanfara cântă din nou, și bine, și fals, o clipă-l mai vedem, e punctul acela, în direcția Timișoara, trecând peste Teregova, Domașnea, Caransebeș, Lugoj… “Da, domnilor”, răsună o voce de bas venită, parcă din lumea de dincolo… “Zilele Reflex, au luat sfârșit”… Doamne, cine totuși, vorbise?… Ne uităm peste tot, prin preajmă, peste păduri, departe, mai auzim odată… “Da, domnilor”… și atunci îl zărim, dincolo de Cerna, pe Tavius Alpin, pregătindu-se, călare pe un cal, să dispară printre stânci