Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Ediția a XIV-a

28-29 octombrie 2004

George ARION

Ziua și noaptea devoratorilor de romane

 

Așa s-a călit oțelul, Șoseaua Volokolamskului, Sub semnul lui Marte, Timur și băieții lui, Strada mezinului, Povestea unui om adevărat, Vasiok Trubaciov și tovarășii săi, Doi căpitani, Zoia și Șura, Stiletul, Pe Donul liniștit, Torentul de fier, Cetatea albă, Generalul Dovator, Vitea Maleev la școală și acasă, Tânăra gardă... Ce mai spun aceste titluri unui cititor care n-a împlinit cincizeci de ani? Nimic. Absolut nimic. Cine mai știe de Gaidar, Kataev, Kaverin, Fadeev, Fedin, Bek, Polevoi, Nosov, Șolohov, Serafimovici? Aproape nimeni. Parcă nici n-ar fi existat. Romanele lor nu se mai găsesc prin biblioteci. Nu se vor mai reedita niciodată. Dintr-o întâmplare mai dai peste ele în vreun depozit de carte, mucegăite și ronțăite de șoareci. Iar odinioară erau puse la loc de cinste și citite cu fervoare de către copii și adolescenți, și maturi. Ele prezentau eroi înzestrați cu însușiri ieșite din comun, niște supermani ai socialismului, întotdeauna biruitori în fața „bandelor” lui Mahno, Denikin și Petliura, în fața agresorilor hitleriștil. Pionieri, comsomoliști, comuniști nu pregetau să-și jertfească viața pentru salvarea patriei lor. Erau modelele propuse de către o societate care avea trufia de a se crede cea mai bună societate din câte au existat pe Pământ. Au ajuns niște fantoșe care bântuie doar memoria unora ca mine.

După astfel de tipare au început să apară romane ale scriitorilor români. Copii nereușite ale unor cărți care măcar erau scrise cu franchețe. Mitrea Cocor, Oțel și pâine, Desfășurarea, Setea, La cea mai înaltă tensiune, Bărăgan... Acțiunea lor se petrecea în uzine și pe ogoare, ilustrând tema industrializării sau tema agriculturii, potrivit comandamentelor vremii. Capitaliștii și moșierii reprezentau vechiul, înlăturat de forța biruitoare a muncitorilor, proclamați de sloganuri noii stăpâni ai fabricilor, și a țăranilor intrați în colectivă chipurile de bună voie și nesiliți de nimeni, renunțând la pământurile lor cu bucurie. Totul prezentat într-o manieră maniheistă, fără nuanțe – erau eroi buni și eroi răi. Numai unii aveau dreptate, niciodată și ceilalți. Falsitatea unor astfel de cărți era evident㠖 chiar scrise de autori talentați nu convingeau pe nimeni. O falie se căscase între cititori și scriitori.

A urmat, apoi, o schimbare. Au apărut romane în care se blamau unele fărădelegi ale cooperativizării, muncitorul din uzină nu mai era înfățișat ca un ins dornic mereu să-și depășească norma, inte­lectualul de tip nou se confrunta cu dileme de tip vechi, adică dintotdeauna. A fost o perioadă în care abuzurile anilor ‘50 erau demascate, fie și cu o jumătate de gură. Cititorii au primit  aceste scrieri cu speranță, însă o epocă apusă era blamată, la comandă, în numele alteia, la fel de înfricoșătoare. În paginile romanelor din acea vreme nu se pomenea nimic de concentrarea puterii în mâinile unui clan, despre frică, suspiciune, teroare. Între realitatea contemporană și modul în care se reflecta ea în literatură se crea din nou, treptat-treptat, o prăpastie.

Dar istoria noastră a luat din nou un alt curs și s-a instaurat un alt climat, în care cuvântul, eliberat de ghilotina cenzurii, ar fi trebuit să cunoască o maximă înflorire. În parte, așa a și fost. În cărți a început să se vorbească despre închisori în care au fost aruncați oameni fără vină, despre mutilarea sufletului omenesc, despre îndoctrinare, despre lipsa de libertate, despre dictatură. Desigur, nu trebuie uitată perioada respectivă, dar incriminarea ei seamănă uneori mai mult cu un rechizitoriu întocmit de către un procuror lipsit de talent literar. De aceea, cele mai emoționante cărți dedicate acelor vremuri sunt jurnalele, memoriile. Experiențele consemnate în ele n-au mai fost însă la fel de convingătoare transferate în planul ficțiunii. Iar pe măsură ce trecea timpul ne-am fi așteptat să apară și acele scrieri despre ceea ce trăim azi. Din păcate, ele întârzie să apară. Nimic zguduitor despre jertfa tinerilor din decembrie 1989, despre hoardele de mineri care au devastat Bucureștiul, despre polarizarea dramatică a societății în bogați și săraci, despre terorismul care pândește pe toți cetățenii planetei. De aceea, mulți cititorii caută răspunsuri la întrebările lor în alte literaturi. Literaturi care nu sunt opace la realitatea contemporană.

Se citesc romanele scriitorilor români de azi? Mă îndoiesc. Publicul cititor nu le mai caută cu înfrigurare, ca mai înainte, când se vindeau pe sub tejghea, la suprapreț, și se formau cozi la autografe la orice lansare a unei noutăți. Degeaba însă se caută scuza în explozia pe care au cunoscut-o mass-media în acești ani. Apelez la statistici reci. Doar unul din zece români citește zilnic un cotidian. În Austria, țară cu opt milioane locuitori, tirajul ziarelor atinge zilnic șapte milioane. Atunci de vină e televizorul. Fals. În România sunt 235 de televizoare la mia de locuitori – în Uniunea Europeană de trei ori mai multe. Calculatorul îi acaparează pe români? Alt neadevăr.  Doar 38 la sută dintre cei care locuiesc în mediul urban știu să folosească un calculator, iar în mediul rural procentul acestora scade la 11 la sută. Șase din zece români nici n-au de gând să se-apuce de învățat în perioada următoare cum se lucrează cu un PC. Se duc oare la cinematograf? Nu. Dacă în 1996 erau 484 de săli, în 2001 acestea ajunseseră la 264. Avem 188 de spectatori la 1000 de locuitori – mergem de zece ori mai rar să vedem filme pe marele ecran decât cei din UE. Și doar 11 la sută din populație navighează pe Internet și doar sporadic.

Se citesc romanele scriitorilor străini? Situația pare să fie ceva mai bună. Însă nu cu mult mai bun㠖 dovadă tirajele totuși modice. De ce? Nu mai e timp? Arunci o privire în jur și vezi o mulțime de oameni care pierd vremea. Cărțile sunt scumpe? Desigur, fără a-i blama însă pe editori fiindcă nu pun prețul corect. Dar 39 la sută dintre concetățenii noștri susțin că veniturile lunare nu le ajung nici pentru strictul necesar, în vreme ce 40 la sută au bani doar pentru a-și acoperi nevoile curente. Doar unul din zece români nu trebuie să se gândească la bani când cumpără ceva. Dar cei cuprinși în această categorie îndeobște nu citesc. Trăim într-o societate bolnavă din multe puncte de vedere. Și totuși, ea e mai apropiată de normalitate în condițiile în care sunt mai multe oferte de a-ți petrece timpul.

Urmăriți Crimele din Midsomer? E un serial difuzat pe canalul Hallmark. Mărturisesc că eu mă uit la fiecare episod nu numai pentru intriga lui polițistă. Îl urmăresc și din altă pricină. Midsomer este o comună în Anglia. Satele care o compun au case din piatră, din bârne, din cărămizi. La noi astfel de construcții ar fi socotite vile – desigur, ridicate cu mai mult gust decât al potentaților noștri. În fiecare locuință vezi televizoare, calculatoare, iar Internetul e la îndemâna tuturor. Pe străzi – pardon, ulițe – pavajul e fără gropi, canalizarea perfectă și iluminatul a giorno. În fiecare sat sunt magazine aprovizionate din belșug cu produse de cea mai bună calitate, sunt magazine de bijuterii, de mobilă, de electronice. Există teatre și săli de cinematograf și librării în care se găsesc noutăți ca la Londra. Nu lipsesc bibliotecile bine garnisite. Unele personaje sunt surprinse cufundate în lectură. E o lume de care suntem departe, așezată în alte canoane, chiar dacă și acolo bântuie criminali. Nu uitați – Midsomer e o comună!

De ce se citește atât de puțină proză românească? Oamenii de vârsta mea poate că nu i-au iertat pe scriitori – prea mulți așa-ziși directori de conștiințe au făcut compromisuri. Cu ziariștii au fost mai clemenți. Poate că de vină e școala care nu deschide copiilor, adolescenților, gustul pentru lectură. Poate că nici nu se știe cum trebuie promovate cărțile și autorii lor – vizibilitatea unui scriitor, rumoarea din jurul lui contează enorm. Sau poate că autorii români s-au izolat cu orgoliu de public și nu le pasă de ce-l interesează. Se citesc între ei, se laudă între ei. Cei care odinioară erau cap de afiș nu mai scriu sau scriu neinteresant, cei mai tineri sunt cufundați cu deliciu în tot felul de experimente șocante. Și prea puțin se comentează cu sinceritate fenomenul literar. Să ne întrebăm: câte volume rezistă la proba traducerii într-o altă limbă? Din nou un abis îi desparte pe cititori de autori. Un abis care n-a fost deloc prognozat. S-ar putea să mă înșel, situația poate fi cu totul alta și-mi cer scuze pentru eventuala mea eroare și deranjul pe care îl provoc, dar eu însumi m-am înstrăinat de romanul românesc contemporan, am ajuns un observator al lui de pe margine, deși am fost și am rămas, vorba lui Șerban Cioculescu, un mare mâncător de cărți.

Se va citi, în continuare, mai mult? Posibil. Să nu uităm însă avertismentul amar dintr-un studiu publicat la Washington: România ocupă locul trei în lume în privința scăderii populației. Dacă studiul se va adeveri, în 2050 vom fi cu 27 la sută mai puțini, adică doar 15,7 milioane. Dar dacă aceștia vor trăi civilizat și demn, n-au cum să nu cunoască și bucuria lecturii.

Băieții mei au 12 și 9 ani. Sunt împătimiți după calculator – ar juca ziua și noaptea Star Wars și Age of Mythologie. Dar în urmă cu un an cel mai mare a uitat pentru câteva zile de calculator și a citit Stăpânul inelelor pe nerăsuflate – aproape 2000 de pagini! Mai înainte savurase volumele din seria Harry Potter. Văzuse și filmele după aceste extraordinar de bine vândute cărți în toată lumea. În loc de Zoia și Șura băieții mei au norocul să îl admire pe Potter, să vorbească despre Legolas și Sauron și hobbiți. Mi-aș dori să îi pasioneze la fel de mult cărți semnate de un Ionescu sau Popescu. Un semn bun – au citit și recitit Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cărtărescu. O scriere genială. La vârsta copiilor mei citisem cu mult mai mult decât ei. La vârsta lor habar n-aveam ce e acela un computer. Avantajul e categoric de partea lor și a celor de-o vârstă cu ei. În primul rând, nu vor mai fi obligați să citească maculatură. Apropierea de cărți le va fi însă altfel decât a mea, într-o lume care tinde spre globalizare în toate domeniile. De aceea nu cred că zilele și nopțile devoratorilor de romane, inclusiv românești, vor lua sfârșit. E nevoie doar ca autorii români să scrie pasionant, să propună eroi credibili și acțiuni captivante, să redescopere plăcerea de a povesti întâmplări verosimile despre oamenii care suntem, și, de ce nu, să ofere personaje capabile să devină modele. Din fericire, pentru mulți tineri Adrian Mutu nu este un reper. Acestora ce idoli le propunem în loc?