Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Ediția a XIV-a

28-29 octombrie 2004

Gheorghe CRĂCIUN

Romanul, comerțul și viteza

 

Conotația comercială a noțiunii de roman a crescut în ultimii ani. Fascinația față de acest gen dominant și devorator, de asemenea. Orice carte care a depășit o sută de pagini, indiferent de structura și consistența ei, poate fi botezată roman. Ceea ce unii tineri autori nu ezită să facă. Contextul literar îi încurajează. Cititorii nu prea par să agreeze produsele „feliate”. Ne aflăm în plină inflație, ca și în urmă cu un secol și jumătate, pe vremea romanului de mistere sau naiv și sentimental. Ca și atunci, acum se poartă în primul rînd traducerile. N-are importanță că ele „nu fac o literatur㔠(originală), au măcar meritul că o încurajează și îi stabilește niște azimuturi: teme, subiecte, formule narative, atitudini. Dar și rețete. Unele de succes.  Noii romancieri au devenit un fel de bucătari specialiști în combinarea semipreparatelor de supermarket cu ingrediente de import, plus niscaiva ierburi autohtone. Sînt și romancieri de calibru care își văd în continuare de ale lor, războindu-se cu trecutul, cu propriul stil, cu frustrările acumulate în timp, cu publicul nerecunoscător (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuș Neagu), fără a reuși în vreun fel să-și sară peste umbră. Cu rare excepții (Cristian Teodorescu, Îngerul de la benzinărie sau Alexandru Vlad, Viața mea în slujba statului), autorii de proză scurtă par să fi dispărut cu totul. Nu înțeleg prea bine de ce, probabil că disfuncția aparține ofertei.

Cînd nu scriu roman, autorii de proză scriu jurnale de călătorie, confesiuni, memorii, egografii. Este adevărat că interesul general pentru non-fictiv a crescut în ultima vreme, în loc să scadă. În prim plan nu se mai află însă literatura depoziționară, ci un fel de scrieri dezvăluitoare, legate de trecutul comunist sau nu, lipsite de inhibiție și pudibonderie, ca niște repezi (dar și meticuloase, depinde!) scene de strip-tease, în care lucrurilor li se spune pe nume cu un cinsm ce nu poate părea decît firesc. Eul a devenit în sfîrșit și în literatura română ceva demn de urît. Nu mai există secrete personale, intimitate, copilărie paradisiacă, dragoste curată. Realitatea exterioară e privită în culori tăioase, contrastante, uneori isterice, fără milă, fără stil, fără sentimentul că există lucruri sfinte ce ar putea fi cruțate. Publicistica se subiectivizează, la fel critica literară care pare să devină tot mai mult o chestiune de gust.

Dar să ne întoarcem la roman, la ultimile evenimente din acest spațiu. Ionuț Chiva  debutează cu o narațiune simplă care depășește cu puțin 80 de pagini și este luat imediat în brațe de unii critici. Alți tineri semnatari ai unor romane ceva mai groase (Dan Țăranu, Adrian Schiop) n-au același noroc. Matematicianul Constantin Virgil Negoiță semnează de un roman cu titlu de studiu teoretic (Logica postmodernului), redactat deliberat fără semne diacritice. T. O. Bobe tranformă în roman o compunere școlară. Stelian Tănase își retipărește Play back într-o nouă ediție. Revin pe piață cu vechi titluri de succes Ștefan Agopian, Gabriela Adameșteanu și Simona Popescu (Tache de catifea Dimineața pierdută și Exuvii). Poetul Andrei Bodiu debutează ca romancier cu Bulevardul eroilor. Dumitru Țepeneag pare mai prolific decît oricînd și se îndepărtează de spațiul onirismului. Criticii și eseiștii scriu și ei proză (adică nu întotdeauna romane): Ion Vianu, Mihai Zamfir, Toma Pavel, Matei Călinescu, Florin Manolescu, Al. George. E adevărat că unii dintre aceștia recidivează și nu sînt lipsiți de impact.

Cele mai active și interesante mi se par însă prozatoarele, indiferent de generație și palmares, unele debutante: Gabriela Adameșteanu, Nora Iuga, Cecilia Ștefănescu, Alina Nelega, Simona Popescu, Gabriela Melinescu, Sonia Larian, Claudia Golea, Adriana Bittel, Ioana Bradea, Ștefania Mihalache, Adriana Bărbat, Ioana Baietica. Aproape toate scriu roman. Componenta subiectivă a scrisului lor este esențială. Asistăm la o frumoasă ofensivă a corporalului și a eroticului. Nu lipsesc șarjele pansexualiste. Cred că putem vorbi despre o nouă subiectivitate feminină. Dezinhibată, agresivă, impudică, exotică, impetuoasă. Autoficțiunea e la ea acasă mai ales în această proză scrisă de femei care, cu înălțimile și scăderile ei, ne arată că literatura s-a întors fără farafaslîcuri la realitate, eu, autenticitate, curajul de a spune.

Proza tinerilor autori de sex opus e nu mai puțin racordată la temele zilei, imediate și agresive. O discuție posibilă ar fi aceea despre profesionalismul scriiturii, profunzimea actelor de explorare și durabilitatea construcției narative. Repudierea oricărei premeditări a actului de a scrie sare în ochi de peste tot. Proza generației 60 nu mai interesează deloc. Proza generației 80 e pusă la zid. Tehnica scrisului pare să stîrnească dezgustul. Temele sînt un rezultat spontan al derulării discursului. Există o anume plăcere de a coborî în această dirty reality a momentului românesc de acum. Mizerabilismul, cochetăria cu pornografia, suspendarea moralei, je m’en fiche-ismul, nihilismul, hedonismul larvar, fascinația față de inform, aleatoriul entropic, seducția față de condiția picarescă a existenței, plăcerea gesticulației rap sau hip hop sînt omnivizibile. În proza feminină nu mai puțin. Nu se poate nega nici un pronunțat mimetism stilistic și de atitudine în raport cu unii autori americani de factură beat (Kerouac) dar și față de Salinger, Nabokov, Borroughs, Houellebecq.

Și ce e rău în asta, ar putea întreba cineva? Iar întrebarea e întemeiată. Lumea de astăzi aduce în prim plan teme și experiențe (nu știu cît de noi) care se cer consumate. Decantările se vor petrece în timp. Important e acest proces de dezideologizare a prozei românești care aruncă în ridicol orice încercare de a face din roman aceeași construcție din beton armat cu o compoziție îmbunătățită. Mesajul nu mai prea interesează, nu se mai cheltuiește energie pentru a-i da un target de mare greutate. Dezabuzarea poate fi și ea un mesaj. Prezența realului în roman nu mai înseamnă reprezentare. Realismul murdar nu e o nouă formă de realism ci efectul unei situări deliberate în distorsiune și marginalitate, indiferent de consecințe. Prozatorul nu mai interpreteză, nu mai are nimic de apărat, nu mai este profitorul unei libertăți de creație instituite de puteri exterioare lui. El se simte bine dacă reușește să se izoleze în micul său autism trepidant și să acrediteze gustul de viață al celor de-o seamă cu el. Vremea schimbării pare să fi venit cu adevărat. Chit că s-ar putea să ne aștepte mari dezamăgiri. Consumismul literar poate deveni cît de curînd un mod de a fi. El merge mînă în mînă cu televiziunea, internetul, discoteca, supermarketul, localurile pizza hut și cafenelele de benzinărie. Ca să nu mai vorbim de noua religie a marketingului de produs, la care nimeni și nimic nu pare să reziste, nici măcar valoarea li­te­rară. Recent, pe piața literară a apărut un nou prozator, Dan Chișu, promovat cu surle și trîmbițe. Pe cînd un roman de Cătălin Botezatu, Dan Negru sau Mihaela Rădulescu?

Personal, această cădere în superficiile obscene ale realității și în capcana media­ticului nici nu mă surprinde, nici nu mă sperie. E normal ca fiecare să încerce, e normal să visezi să faci bani din literatură, e normal să nu ai răbdare, mai ales cînd ești tînăr. Simptomatic mi se pare însă faptul că noii veniți par să lovească la întîmplare în stînga și-n dreapta în căutarea unui nou tip de scriitură. Pînă și ei au înțeles că în literatură lucrurile sînt mai complicate decît par. Căutarea pămîntului tare de sub picioare e instinctivă și euforică. Îi lipsește însă miza, puterea, curajul investițiilor capitale. Spiritul anarhic nu e o garanție de durabilitate a scrisului. Ca și noii poeți (pe care Marin Mincu se zbate inutil să-i reunească într-o parohie milenaristă), nici noii prozatori nu au conștiința că ar aparține unei „generații de creație”. Pînă acolo e cale lungă. Condițiile sînt altele decît în urmă cu două-trei decenii, cînd solidaritatea și credința în funcțiile subversive ale scriiturii puteau fi instituite ca valori modelatoare de grup. În acest sens, fracturismul mi se pare un simulacru. Simpla fluturare a steagului iconoclastiei literare nu are cum să declanșeze energiile spiritului novator. Ceea ce lipsește din mai toate aceste poziționări ofensive e răbdarea de a căuta și a descoperi. Or, explorările au nevoie de o anume pregătire metodică. Am senzația că romanul de azi, cel scris de tinerii autori, nu-și găsește vitezele optime. Și nici confortul psihic al intrării pe autostradă. Prea multe motoare ambreiate și turate, dar prea puține angajări în trasee de cursă lungă...