Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Gheorghe IZBĂŞESCU

În aşteptarea romanului-fluviu

După 1990, piaţa romanului, la noi, a fost la început într-o fază de căutări, tatonări, încercări de reinventare a unei noi paradigme, de reconsiderări naratologice, chiar orgolii de a împinge scriitura spre o perspectivă europeană. Performanţele rămînînd ca mai apoi să devină vizibile. Ceea ce nu se poate spune că după 2000 n-au început să se ivească, precum nişte insule din întinsa mare cu ape aparent liniştite la suprafaţă dar convulsionate dedesubt.

Cărţi au apărut multe dar criticii nu le-au omologat pe toate potrivind ochilor, pentru lectură, lentile noi, ba chiar dublîndu-le, nu cumva să nu observe poncife ale vechii proze în care autorii (cunoscuţi deja sau debutanţi) să-şi trateze subiectele eufemistic, cu o autocenzură impusă fără rost. Am putea zice că în acest an ne-am aflat la o cotitură, în care s-a auzit strigătul necesar: să dăm de ceva nou! (impus de Baudelaire, în poezie, acum un secol şi ceva).

Umărul, la această mutaţie valorică, l-au pus, prin traduceri de romane străine, mai multe edituri, dar se pare că, în primul rînd, Ed.Polirom, care a publicat asemenea cărţi, în valuri succesive, dînd de gîndit, dacă nu tuturor prozatorilor şi criticilor care au analizat fenomenul, măcar la o parte dintre ei. Şi, vrem nu vrem, trebuie să spunem că un rol determinat l-au avut criticii tineri care au început să se afirme prin reviste. Dezinhibaţi şi cu o privire analitică mai proaspătă. Aşa, ca la începutul unui nou mileniu.

Cum sîntem în plin postmodernism (care e gata să perceapă mai multe adevăruri şi nu doar unul, ca la moderni, cum ar spune universitarul nostru din S.U.A., Constantin Virgil Negoiţă), se pare că şi acest curent tinde să se modifice, după cum evoluează el în literatura română. Cu particularirăţi noi, faţă de manifestarea lui de pînă acum, în alte ţări. Injectat cu noi conotaţii. pare să devină altceva, într-o perspectivă a viitorului. (De altfel, scriitorii români sînt obişnuiţi să preia cu întîrziere unele curente din literaturile avansate, pentru sincronizare, ca apoi să le preschimbe în altceva, critica de mîine păstrîndu-le denumirea sau înlocuind-o cu un alt termen de teorie literară).

Ceea ce se observă acum cu ochiul liber este o încercare benefică de diversificare tematică. Un nou orizont al subiectelor. Dacă un excepţional roman ca Pupa russa de Gheorghe Crăciun plonjează în viaţa intimă din timpul dictaturii comuniste, dar cu o nouă perspectivă de analiză, privind din diverse unghiuri mentalităţile distrugătoare de destine şi căi de supravieţuire, observînd şi mersul lent din psihologia umanului, unde răul  se amestecă imprevizibil cu binele, o magmă sufocantă şi mocirloasă, dar şi o rază de speranţă decelată în subtext, aparţinînd auctorialului conştient, proza tînără (Votaţi literatura tînără! de la Polirom şi alte cîteva edituri) s-a ataşat de o altă tematică. Viaţa de underground, debusolată, a celor care acum intră în universul trăirii de tunel, pe propriile picioare: sex, droguri, migrări teritoriale, un început de globalizare al popoarelor europene, minimă rezistenţă a supravieţuirii. Un exerciţiu din care, poate, vor ieşi mîinile performanţele. Cine ştie, de nu şi dincolo de graniţele noastre literare. Chiar dacă ne şochează acum prin tratare naratolică. Trebuie însă rezultatele să le privim cu încredere, că doar din experiment se naşte ceva nou şi durabil.

Personal, cred că literatura română (romanul românesc) mai are şi un alt teritoriu al subiectelor încă neexplorate, cu mare impact cred la cititorul străin, cu mare şansă de-a evidenţia profilul psihic al unui popor ca al nostru, trecut prin experienţe diverse de-a lungul veacurilor şi considerat cu mentalităţi orientale-balcanice (vezi studiul Din psihologia poporului român de D.Drăghincescu): viaţa precară a insului fără însuşiri din evul mediu. Nu numai din cauza ameninţării permanente a acestor indivizi, trăitori într-un stat nesigur şi plin de marasm, de către imperiile vecine (îndeosebi cel otoman), dar şi din motive interne. Carnavalul războinicesc. Declanşat de puternicele partide boiereşti (mai ales în Valahia) pentru a-şi propune favoriţii locali la conducerea statului, precum şi de mulţimea principilor nelegitimi care se răfuiau între ei pentru tron, jertfind interesele naţiei. Conflicte care rodeau ca un cariu temelia structurii interne, stabilitatea, progresul şi sufletul ei. Nu proză patriotică, nu romane „istorice”, ci romane cu subiect istoric, pretext pentru descoperirea unor conflicte puternice ale perioadei medievale, care ar pune în evidenţă nu numai popor necunoscut pentru lectorul străin dar şi felii de viaţă inedite, cu acţiuni captivante, din care să reiasă simboluri contemporane (dacă nu mî-nşel, şi Alexandru Muşina făcea o propunere asemănătoare, într-un număr din revista Vatra. Oare, antica dramă Perşii de Eschil, nu se mai joacă şi azi pe scenele teatrelor, cu acelaşi impact (după aproape două mii cinsute de ani) asupra spectatorilor, dar legitimînd un act durabil al poporului căruia îi aparţinea dramaturgul? Sigur, nu romanul luptelor (pe care le cunoaştem din manuale şi tratate), nu emfatica „vitejie”, nu proză cu muşchetari moldoveni, gen Fraţii Jderi, nu proză „poetică”. Dimpotrivă, una aspră şi substanţială a fiinţelor trăitoare în acel timp. Cum este Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Aici romancierul, fără patetisme, fără false patriotisme, şi-a ales un subiect simplu (nu unul întortocheat, cu ambiţii de-a trata cîteva teme în aceeaşi carte, ca la noi): invazia italienilor în Albania, în al doilea război mondial. Cum vine un general cu un preot şi trupa de tehnicieni militari să deshume scheletele propriilor soldaţi pentru repatriere. Subiect, aparent simplu dar profund. După lectură, cititorul va fi mereu obsedat de negura din ochii ţăranilor albanezi, care pentru un ban cîştigat, sapă gropi să-i scoată pe acei care i-au terorizat cu ani în urmă.O adevărată lecţie de viaţă, pronind de la o realitate consumată. Am dat un exemplu, dar sînt atîtea romane celebre în care distanţa istorică se mişcorează pînă la a deveni contemporană cu lectorul de azi.

Sigur că asemenea proiecte prozastice, faţă de cele din viaţa trăită de autor, cer în plus o teribilă documentare, pentru a înţelege personajele acelui timp şi a nu falsifica istoria cunoscută. Dar autorul nici nu trebuie să poarte după el, în carte, armura greoaie şi ruginită a documentării, sufocîndu-şi drama descoperită de el şi încălcind-o, fără s-o aducă la orizontul de înţelegere contemporan. Sigur, dintr-un şir de asemenea romane, mai bune sau mai rele, ar ieşi şi apodoperele. Şi, aici, trebuie să ne despărţim de postmodernism, care nu mai „agrează” capodopera. Să fim serioşi, marea literatură de îine va trăi pentru alte secole tot prin capodopere. Numai că vor fi, desigur, într-o scriitură şi naratologie diferită faţă de ceea ce am cunoscut pînă acum. Însă înmagazinînd toate eforturile de creaţie, tot ce-au cîştigat pînă ieri cei mai buni, ca alţi „cei mai buni” să pornească mai departe.