Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Ediția a XIV-a

28-29 octombrie 2004

Mircea PRICĂJAN

Pledoarie pentru strigătul

copilului la naștere

 

În urmă cu un an, pe când redacția revistei Familia pregătea colocviul „Provocarea literaturii”, am făcut cu toții un fel de brain-storming, încercând să identificăm câteva posibile „noduri” la care ar putea apela literatura pentru a-și atrage cititorii. Sunt absolut convins că, dacă le-am relua acum, am fi surprinși să constatăm că ele ne înconjoară, că fac parte din lumea literară în care trăim. Putem spune, așadar, fără a ne teme că greșim cine știe cât, că literatura românească a zvâcnit în acest an scurs de la ultimele Zile ale Familiei cât n-a mai zvâcnit de multă vreme încoace. Lentoarea, fadoarea, mișcările previzibile au fost înlocuite de-un val neașteptat, viu, zbuciumat de tineri scriitori. Ceea ce, haideți s-o recunoaștem pe față, este un pas cât se poate de necesar spre o normalitate care poate pe unii îi cam calcă pe nervi (să asiști la o mișcare continuă, halucinantă uneori, poate fi deconcertant, mai cu seamă pentru aceia obișnuiți mai mult cu scena pe care doar praful se mai așează... și poate ei înșiși).

După o perioadă dominată în special de amintiri, memorii, teorii de tot felul, în dialog sau monolog, de poezii cu ghiotura, era și cazul ca mult trâmbițata revenire la proză să se producă. Și s-a produs nu avându-i ca motor pe cei către care erau îndreptate privirile, mă refer la prozatorii deja consacrați, cei cu vaste opere la activ. S-a produs ca expresie a tinerilor. Sigur, a existat și-o anume doză de premeditare în această mișcare. Lansarea noului val de prozatori n-ar fi fost posibilă fără sprijinul mai multor edituri cu putere pe piața cărții, cu ajutorul echipei de la Polirom, în special. Este și o bine-gândită strategie de marketing la mijloc, este o ofensivă concepută în termeni aproape militari. Nici nu se putea altfel. Și în literatură, ca și în orice alt domeniu comercial (vai, vor spune unii, literatura e un domeniu comercial?! blasfemie!), multe lucruri trebuie impuse prin obișnuirea receptorului cu materialul care se vrea a i se vinde. A te arunca orbește cu capul înainte nu e o dovadă de eroism cultural, nu-i o bravură demnă de laudă. E o inconștiență crasă. Cred că, pe lângă mișcarea de ape pe care acești tineri au stârnit-o, este important de observat și de analizat modul în care a gândit și pus în practică editura însăși această năvală. Alături de atacul tinerilor, și acesta e un semn îmbucurător, e un pas înainte: spre normalitate, spre o piață liberă și a cărților.

Nu mi se pare deloc de condamnat genul de scriitură abordat de colegii mei de generație biologică. Sigur, și mie-mi este greu să diger unele dintre scrierile lor, unele romane pur și simplu nu sunt pe gustul meu, însă cred că trebuie să privim întregul fenomen ca pe ceva necesar. E un fel de epurare mentală, dacă vreți, e un substitut pentru ceea ce societatea românească n-a reușit să facă prin alte mijloace, e expresia unei perioade, e, adică, exact ceea ce ar trebui să fie literatura ca să-și câștige (și) cititorii (aceleiași perioade). Cred că numărul acestor tineri scriitori va crește cu trecerea timpului, cred că fenomenul va căpăta o amploare și mai mare și cred de asemenea că subiectele pe care ei le abordează se vor diversifica și ele. Se observă deja o astfel de ramificare. Dacă la timpul lansării celor șapte pe care Polirom-ul ni-i propunea pentru vot (un slogan bine ales, anticipând parc㠖 ironic? cu trimitere directă? – alegerile din acest sfârșit de noiembrie) puteam observa unele asemănări, câteva trend-uri, acum cred că acestea s-au înmulțit. Iarăși, e de așteptat și ca discursul lor să sufere modificări, să devină mai „expert”, mai nuanțat. Cred că e doar o fază aceasta a expectorării în literatură a realității așa cum o percepem cu toții. De aici încolo urmează adevăratele spasme viscerale, gustul acru de fiere și – să sperăm – recuperarea treptată, lentă, desigur, dar inexorabilă. Deocamdată asistăm la manifestările bolii; convalescența cred eu că va fi mult mai interesantă.

Ar fi însă nedrept să mă limitez doar la atât. Cred că sunt unii scriitori tineri care deja consumă această convalescență. Desigur, aceștia la care mă gândesc nu sunt neapărat debutanți: s-au încercat deja în câteva opere. Pentru exemplificare, mă gândesc la Bogdan Suceavă, de departe cel mai „artist” din contingentul tânăr, la Lucian Dan Teodorovici, la Cătălin Mihuleac, la Radu Pavel Gheo, într-o anumită măsură la Florin Lăzărescu și la alții pe care sunt sigur că i-ați descoperit deja singuri. Proza acestora respiră deja maturitate, evită multe poncife și gratuități vizual-estetice.

Sunt convins că acesta e doar începutul. Cum spunea cineva în cadrul colocviului nostru (Alexandru Mușina, dacă nu mă înșeală memoria), literatura română de astăzi se află în situația în care se afla industria muzicală românească pe la începutul anilor ’90. Ia uitați-vă acum prin magazinele de specialitate și arătați-mă cu degetul în piața publică (a prozei!) dacă nu vedeți pe rafturi mai multă muzică autohtonă decât străină. În câțiva ani, același lucru se va întâmpla și cu literatura. Vom intra în librării și, pe rafturile din față, cele cu recomandările librarilor sau cu cele mai bine vândute titluri, vom observa covârșitor mai multe nume de autori români decât de autori traduși.

Literatura trebuie să provoace – revin la ideea de început –, trebuie să stârnească interes, să pună pe jar, să contrarieze, să separe societatea în tabere de idei, gata să sară cu tot arsenalul intelectual într-o bătălie conceptuală. Literatura trebuie să trăiască în primul rând atunci când se naște. Iar literatura tinerilor noștri și-a început viața strigând din toți rărunchii, zbătându-se încă din fașă, făcându-i pe unii cititori să cadă în prostrație, iar pe alții-n scârbă. Iar pe criticii inteligenți făcându-i să priceapă că asistă la nașterea unui fenomen ireversibil. Ceea ce nu-i deloc puțin lucru.