Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (462) Aprilie 2004

CENTENAR MIRCEA VULCĂNESCU

de

Constantin ASLAM

Lecția lui Mircea Vulcănescu

 

A vorbi despre Mircea Vulcănescu este, deopotrivă, un act hazardat și unul de curaj. Într-o epocă în care se face apologia libertății totale și în care omul crede des­pre sine că are controlul propriei sale vieții, a vorbi despre Vulcănescu ar însemna, pentru mulți dintre noi, un act intelectual îndreptat cu fața spre trecutul depășit de noile forme de viață pe care le experimentează, atât de sigur de sine, omul contemporan. Cum să te raportezi la cel care a avut iubire și venerație pentru ceea ce însemnă românesc în cultură, într-o lume în care nu poți să mărturisești decât iubirea de sine și iubirea abstractă pentru Europa? Cum să te raportezi critic la un des­tin a cărui dramă este copleșitoare pentru orice conștiință cu o cât de firavă sensibilitate morală? Cum putem înțelege mesajul unei creații erudite ce propune un sens al vieții și suferinței, când noi am pierdut înțelesurile adânci ale comunității, cuminecării și credinței, ca loc de întâlnire între viață, adevăr și libertate? Cum putem retrăi în propria noastră conștiință sacrificiul unei vieții pentru care nu vorbele, ci modestia faptei a fost regulă de viață, când noi, fiii postmodernității, am așezat totul sub specia relativismului, derizoriului și negativului? Căci, ce lecție ne-ar putea  transmite o creație care stă sub semnul independenței de gândire, când pentru noi autoritatea ex­terioară are privilegiul de a emana verdicte de valoare?

Sunt întrebări pe care probabil le pun toți cei care s-au întâlnit cu scrierile lui Mircea Vul­cănescu și au încercat, prin mijloace proprii, să descifreze secretul fascinației gândirii a­cestuia, care se adresează, rar privilegiu, fiecăruia dintre noi. Probabil că generațiile viitoare se vor putea apropia cu o mai mare seninătate intelectuală de Vulcănescu și atunci l-aș parafraza pe el însuși vorbind despre Creangă: „icoana acestuia se va lumina treptat, pe măsură ce durerea lui în viață se va îndepărta de noi” (cf. Ștefan J. Fay, Sokrateion. Mărturii despre Mircea Vulcănescu, București, Editura Humanitas, Ediția a II-a, cu adăugiri, p. 8-9).

Fără îndoială, M. Vulcănescu a fost un om al timpului său, al epocii în care a trăit, într-o Europă frământată, ca și astăzi, de îndoieli și incertitudini. Însă, mesajul principal ac­tual care răzbate din opera restituită cu atâta strădanie din partea profesorului Marin Diaconu, în alți termeni, lecția de gândire pe care o transmite M. Vulcănescu este fondatoare pentru căutările de astăzi ale conștiinței culturale românești. Forța gândirii lui M. Vulcănescu – prin întrebările formulate sau prin răspunsurile date ori numai sugerate – poate fecunda și însufleți propriile noastre căutări identitare care se impun tot mai mult în fața conștiinței românești actuale.

Ce am putea prelua astăzi, așadar, în ordine sistematică, din gândirea lui M. Vulcănescu?

Investigația filosofică a identității românești s-ar putea constitui, între altele, într-un model teoretic demn de urmat și pentru noi, întrucât interogația despre sine este cea mai autentică formă de expresie a universalității. Universalul, adâncul din noi toți, se ma­ni­festă și în modul de a fi al comunității românești. În termenii credinței, și în spiritul cu­getării lui Vulcănescu, Dumnezeu vorbește făcându-și simțită prezența și în limba și cultu­ra românească.

M. Vulcănescu a vorbit în termeni exemplari despre universalitatea culturii ro­mâne. În optica sa, nici o cultură nu are privilegiul exclusiv al adevărului. El… „aducea universalitatea în gândul românesc, ori așeza gândul românesc în universalitate”, cum se ex­pri­ma atât de bine același Ștefan Fay.  Vulcănescu a cercetat cultura populară și i-a relevat co­dul tăinuit ajutând-o să vorbească limbajul nostru și să se exprime în limbajul și codul ca­­nonic al filosofiei. Gândirea sa vie a formulat întrebări decisive și a așezat discursul identitar românesc pe itinerarul ontologiei culturii, al erudiției, interdisciplinarității și ri­go­rii argumentative. Examinarea identității unei culturi nu este posibilă, ne sugerează Vulcănescu, în ordinea necesității interne a minții noastre, decât sub supoziția admiterii unor an­gajamente ontologice. Altfel spus, formularea unor întrebări dezvăluie ab initio, în­dreptarea gândirii noastre spre principiile ei interne care o fac posibilă și care o și pla­sează totodată, pe un anumit traseu de „șanse” argumentative. În universul gândirii, permisivitatea argumentării se corelează intim, ca altul său, cu restricția severă generatoare de aporii.

De pildă, pentru a ne opri la un exemplu aflat la îndemâna oricui, interogația ob­se­sivă a discursului indentitar al prezentului: ce este universal în cultura românească? și, complementar, ce este românesc în cultura universală? deschide mintea noastră către un anumit traseu de întrebuințare al ei poziționându-o către o serie finită de posibilități dar și pe tipuri specifice de restricții. În cazul interogațiilor din exemplul dat, gândirea se află pe linia conceptuală trasată de realismul de tip ontologic cu tot cortegiul de dificultăți care o însoțesc. Pentru realismul ontologic, universalul constituie sursa, referința și e­ta­lonul producției spirituale românești și, în această situație, mintea este orientată spre cău­tarea de „esențe”. În aceeași ordine, gândirea deschide totodată și aporiile ruinătoare ale rea­lismului ontologic, aporii generate de postularea implicită a ideii că universalul există înaintea realităților pe care le denumește, că el este în afară și independent de entitățile de­numite, cum ar spune Hegel, că universalul există în-sine, prin-sine, pentru-sine. Și, în a­cest caz, fiindu-și sieși suficient, mai are relevanță invocarea universalului în lămurirea statului ontologic al unei culturi determinate, în cazul de față, al culturii românești?

Ei bine, Vulcănescu ocolește astfel de aporii, îndreptându-și gândirea spre rădăcina lu­crurilor, amintind de îndemnul metodei fenomenologice inaugurate de către E. Husserl: „înapoi la fapte”. Întrebarea, pusă în spiritul gândirii ontologice vulcăniesciene, ar putea fi formulată astfel: ce este românesc în cultura românească? întrebare ce deschide o di­recție mai puțin explorată în ontologia culturii: direcția examinării originarului, a ceea ce este prim și nederivat, a scrutării principiului intern al dinamicii culturii noastre, cum ar spune Maiorescu, al investigării fundamentului dinlăuntru al culturii românești.

Privind acum din unghi epistemologic, Vulcănescu îndreaptă gândirea identitară românească spre propriile ei resurse întrebându-se totodată: cum gândim fenomenul ro­mânesc? și, totodată, în limbaj kantian, care sunt condițiile de posibilitate ale gândirii acestui fenomen?  În termenii filosofiei culturii, aceeași întrebare, ar putea lua forma: ca­re este contribuția propriei noastre culturi, a tradiției interne (populare și savante), la configurarea profilului ei interior?

Analogic vorbind, direcția pe care o imprimă Vulcănescu discursului identitar românesc este similar cu încercarea unora dintre noi de a determina ce-am pus noi înșine în for­mula propriei noastre personalități, cum ne-am autoformat prin deciziile libere ale voinței, în ciuda faptului că personalitatea unui om este, fără îndoială, un produs al educa­ției, al influențelor formative de tot felul.

Vulcănescu așează, așadar, într-o încercare de autocunoaștere, cultura română în fața propriei sale tradiții, populare și savante. Cultura română se privește pe sine ca într-o oglind㠄în care eul este retras din centrul privirii și ceea ce vede în oglindă este altceva…această oglindire ridică probleme grele asupra modului de a fi. Căci vezi în neant ceva ce e aievea”.

Din acest unghi de vedere, Vulcănescu produce primul model filosofic al confruntării culturii noastre cu propriile sale resurse creative, „spre adâncirea și descoperirea rea­lităților noastre proprii, a configurației autohtone a sufletului nostru”. El pune „față către faț㔠diferitele ipostaze ale întregului culturi românești – cultură pe care Vulcănescu o gân­dește într-un mod solidar cu principiul ei intern de organizare, cu ceea ce se constituie într-o originaritate intrinsecă, limba – într-un raportul identitar, ontologic și logic, de tipul identitate - diferență, același – altul, identitate – alteritate.

Astfel, cultura populară este raportată la formele culturii savante românești de inspirație occidentală; apoi formele culturii savante tradiționale românești sunt puse în „oglind㔠cu formele culturii savante de sorginte occidentală, iar întregul culturii românești – transformat în criteriu de semnificare, ordonare și evaluare – este raportat la cultura altor popoare. Ingeniozitatea unei astfel de proceduri hermeneutice creează premisele abordării comprehensive autonome a culturii românești, prin intermediul cărora cultura este examinată în termenii ei proprii și solidar cu principiile ontologice care o întemeiază și-i justifică din interior prezența în lume.

Cum este posibilă cultura în configurația ei românească? aceasta este întrebarea sin­tetică ce răzbate din scrierile vulcănesciene, chiar dacă filosoful nu o formulează chiar în acești termeni. Cu o astfel de întrebare, gândirea se deschide, se poziționează și se ori­en­tează spre originar. Căci, ceea ce este originar nu dispare. Originarul este un nume pentru principiul interior al ființei culturii noastre, al identității cu sine; originarul imprimă or­dinea constitutivă și cea orientativă (regulativă) a faptelor culturale ulterioare; originarul este fundament al tuturor actelor intelectuale de autocunoaștere, “aprioricul” ce face posibilă creația și făptuirile culturale.

În ordine culturală, ceea ce este originar se identifică, pentru Vulcănescu, cu limba. Ea, limba, prin potențele, latențele ei – „veleități” în expresia lui M. Vulcănescu – trasează harta unei identități formative primordiale  în care este plasat modul de a fi al ro­mânilor în lume dar și conștiința de sine a sufletul românesc ca altul limbii.

Vulcănescu realizează în cultura noastră filosofică ceea ce în istoria gândirii eu­ro­pene s-a numit cotitura lingvistică. Dar într-un alt sens decât cel petrecut Europa sau America. Astfel, într-o încercare de exemplificare, Heidegger realizeaz㠄cotitura” susținând că investigarea ființei este în fapt o cercetare a limbii căci, așa cum se știe, „limba este adăpos­tul Ființei”. Pentru L. Wittgenstein, pentru a lua un alt exemplu, sintaxa gândirii filosofice este în fond o sintaxă a limbii…ș.a.

Vulcănescu realizează o cotitură similară cu trimitere însă la felul în care limba ro­mân㠄adăpostește” un mod unic de raportare la lume, modul românesc de a fi, printr-un pro­gram de filozofie sistematică. Gândul lui Vulcănescu poate fi exprimat cu claritate: cultura română are istoria, bogăția, singularitatea și propria ei formare. Ea este o formă de răs­puns la marile interogații și provocări ale conștiinței omului. Omul românesc a produs reprezentări ale existenței care i-au făcut posibilă viață. A fi român este un fapt de gândire și, firesc, un fapt cultural. Sensibilitatea lui, ca participant la o comunitate existențială de emoții, a capturat în limbă, dincolo de concret, imagini ascunse ale lumii. Acestea dau seama despre bogăția umanității care se dezvăluie numai prin diversitate. Limba culturii populare nu este mai puțin filosofică decât jargonul canonic al disciplinei. Prin Dimensiunea românească a existenței M. Vulcănescu a fixat, astfel, paradigma unei filosofii vernaculare, o filosofie în care gândul universal este cuprins în vocabule românești impersonale ce îndeplinesc o funcție similară marilor categorii ale gândirii.

Pentru cei care se vor ocupa de acum încolo de gândirea românească, referința la Vulcănescu ține de o cerință minimală a deontologiei cercetării. Scrierile lui Vulcănescu pro­pun, cum spuneam, un mod de a gândi. Așa cum nu poți să faci ontologie fără să ții seama, spre pildă, de clasicele tabele ale categoriilor sau, mai de curând,  de ecsistențialele lui M. Heidegger, tot astfel, pentru gândirea românească, Vulcănescu constituie un punct obligatoriu de referință. „Dincolo de noi, un singur lucru: simțământul existenței unei ordine românești de valori. A unei ordini absolute, care, deși nemărturisită și poate disprețuită, dăinuiește de totdeauna în noi, chiar împotrivă-ne, ordine pentru care fiecare din noi e martor și instrument chemat s-o strălucească în fața universului întreg, ca pe o justificare proprie. Ceva care, dacă e poate întunecat azi, va străluci mâine. Ceva a cărui împărăție va veni ca un destin, ca un mijloc de universalizare a noastră înșine, de mântuire… ordinea lucrurilor românești.”