Nr. 4 (462) Aprilie 2004

În marginea mişcării filosofice din Franţa

Ideile lui Jacques Maritain

Precuvîntare

Însemnările ce vor urma constituie o primă încercare de a grupa, într-o vedenie unitară, o întreagă serie de studii ce am întreprins sub titlul de Aspecte culturale din Franţa contim­po­rană şi din care unele – privitoare la Péguy şi la o renaştere metafizică şi religioasă în teatrul modern – au şi fost publicate, pe ici, pe acolo.

Ideea centrală pe care mă străduiesc să o dez­volt este următoarea.

Suntem la răspîntia unui veac. Războiul pa­re a fi precipitat, în mentalitatea contimpora­nă, sfîrşitul unei epoci, a cărei dezagregare începuse, ce e dreptul, mai devreme. Asistăm la o reacţiune bine caracterizată împotriva a ceea ce de obicei numim „spiritul modern”. Unii merg pînă la a ne prevesti intrarea într-un nou Veac de Mijloc.

Întrebările de căpetenie ce ne punem în cursul acestei cercetări sunt:

1) care sunt semnele ce ne vădesc această schimbare? Cine le înfăţişează? Unde se văd? Cum se prezintă? Care le sunt antecedentele?;

2) ce dovedesc aceste simptome?;

3) în fine, ce semnificaţie au pentru neamul nostru şi ce sorţi de dezvoltare ne-ngăduie să întrevedem neamului nostru între ele?

Izvoare bibliografice

Elementele metafizicii lui Maritain se găsesc în cartea sa Introduction generale á la philosophie, prima fasciculă publicată la Téqui, dintr-un curs de filosofie scolastică, unul ca­re nu a apărut încă complet; într-un studiu publicat în numărul al 2-lea din „Croniques”, in­­titulat Grandeur et mysčre de la metaphisiques;

Teoria lui a cunoştinţei se află în Réflexions sur l’intelligence et sur sa vie propre, La philosophie bergsonienne, şi în unele studii din Antimoderne, ca şi în altele din Théonas ou les entretiens d’un sage et de deux philosophes sur diverses matičres inégalement actuelles.

  Cosmologia lui se găseşte în prefaţa cărţii lui Driesch asupra filosofiei organismului, şi în unele stu­dii asupra fizicei din Réflexions sur l’intelligence… şi din Théonas…, ca şi în studiul său a­su­pra filosofiei bergosoniene, intitulat La philosophie bergsonienne.

  Filosofia lui a culturii se găseşte în Antimo­der­ne, în Trois réformateurs şi în cartea St. Tho­mas.

  Es­tetica lui se găseşte în Art et scolastique, Les frontičres de la poesie şi Scrisoarea către Jean Cocteau.

  Teoria lui asupra religiei se găseşte într-o se­rie de studii din „Revue de Philosophie” şi în care scri­să în colaborare cu soţia sa asupra vieţii de ru­gă­ciune, De la vie d’oroison.

Morala lui – în unele pagini din Théonas…, din Trois reformateurs, din Maurras et le devoir des catholioques şi în prefaţa la cartea lui S. Delpoge, Le conflict de la morale et de la sociologie.

Politica lui – în broşura asupra lui maurras et le devoir des catholiques şi în studii­le asupra politicii lui Pascal din Réflexions sur l’intelligence…

Logica lui – în Logica publicată la Téqui, în seria de studii.

Ideile constructive ale lui Jacques Maritain

Personalitatea culturală a lui Jacques Maritain. Cugetarea franceză contim­po­ra­nă cunoaşte puţine destine literare asemănătoare aceleia a lui Jacques Maritain.

Reputaţia lui Jacques Maritain nu vine însă din lumea autorităţilor culturii pa­tro­nate şi oficiale, cu toate că Parodi i-a închinat odinioară trei pagini de elogii strălucite în is­toria sa a filosofiei franceze contimporane.

Nu vine nici din cenaclul Alain, Blondel…

Brunschivicg, Lalande, Meyerson.

Reputaţia lui trece împreună cu cărţile lui de căpetenie peste graniţe. Jacques Maritain intră în universalitate – în accepţiunea de jos, pământească, a acestui termen.

În accepţiunea lui de sus, obiectivă, niciodată Maritain nu fusese în altă parte…

Reputaţia lui Jacques Maritain se bizuie pe sfere de influenţă cu totul diferite. Dar do­uă feţe: filosoful propriu-zis şi filosoful culturii.

Jacques Maritain şi cultura modernă.

Vedenia Renaşterii sau a vremurilor moderne, anarhică, teoretic dezechilibrată, u­ni­vers fără ax de gravitaţie, fără margine şi fără centru, şi practic egocentrică – aplecată să fa­că din fiecare individ un Dumnezeu!..., gata să scoată din el însuşi lumea!

Şi ce individ…!? Biet tăciune ce-şi stinge singur scânteierea trecătoare, crispat a­su­pra propriei sale taine pline de goliciune, nebun pier­dut în firescul visării sale proprii;

om pierzându-şi adâncimea, făcându-se zi de zi tot mai plat, tot mai turtit, tot mai sec, tot mai sărac…, sărac lipit pământului, „înger în­vâr­tind piatra de moară”, biet nimic improvizat în „le­gislator al universului” întreg – cu o minune în el, cu alta deasupra – , de-al căror rost se teme să se-ntrebe, decretând cu judecăţi sintetice apriori;

în care, sub aparenţe de rodine şi de ierar­hii fragmentare, nimic nu începe din nimic – şi to­tul urmează totului fără sfârşit;

în care nimeni nu poartă nimănui de grijă şi fiecare e pradă fiecăruia; în care legile făpturii – dacă sunt – n-au nici sens mai adânc, nici ţintă…horă de discipline care se încalecă şi se bat cap în cap – când încerci organizarea lor unitară, toate cu rădăcini în sensibilitate, toate ge­neralizări arbitrare ale unei încercări de ai se substitui pe sine celei ce a făcut [lumea].

Jacques Maritain are sentimentul limpede că pentru orice om setos de adevă­-ra­tă spiritualitate se impune o alegere între aceste două vedenii ale lumii:

— Vedenia Veacului de Mijloc – alcătuire ierarhică a unui univers centrat asupra lui Dum­nezeu – prin care singur, lumea capătă înţeles deplin –, univers în care lucrurile sunt ie­rarhizate după gradul analogiei divine ce cuprind, după fragmentul Chipului Dumne­zeiesc ce-l cuprind, şi după gradul de participaţie pe care-l răsfrânge din Divinitate – şi în care omul aşezat la cheia de boltă a liniilor îndoitei lui naturi, de trup şi suflet, îşi are acţiu­nea centrată către împlinirea voinţei lui Dumnezeu; iar înţelegerea către desluşirea sem­ne­­lor lui vecinice, din curgerea de lucruri trecătoare.

— Vedenia Renaşterii sau a vremurilor moderne, dimpotrivă, e anarhică, teoretic de­zechilibrată, fără ax de gravitaţie şi fără centru – şi practic „egocentrică” – aplecată să fa­că din „individ” Universalul, adică pe Dumnezeu.

Acesta este folosul, aş zice: „pedagogic” şi rodul neîndoielnic al „întâlnirii spirituale” cu Jacques Maritain – pentru oamenii vremii noastre.

Numai privindu-l şi ascultându-l şi încercând să desluşeşti privirea lui care caută să pă­trundă dincolo de tine, îţi dai seama că Jacques Maritain stă în mijlocul nostru, martor al unor întâmplări al căror înţeles se desfăşoară aievea – şi înţelegi toată valoarea expresiei pe care i-o dau adversarii: „M. Maritain fait figure de roc…”

Puţine destine literare se pot asemăna sorţii filosofului francez Jacques Maritain: în mar­ginea culturii oficiale – căci Franţa are două culturi, şi două tradiţii.

Maritain a rupt cu „cultura oficială” (Antimoderne)  – spre deosebire de M. Blondel.

Totuşi, reputaţia lui trece peste graniţe. Cartea lui asupra celor Trei Reformatori s-a tradus în cinci limbi şi faima ei a mers peste mări şi ţări. Din Japonia vin tineri dinadins, ca să asculte tălmăcirile filosofului de la Meudon.

Reputaţia lui Jacques Maritain are două rădăcini deosebite, una în filosofia propriu-zisă, alta în istoria culturii.

În filosofia propriu-zisă, numele lui e legat de reacţiunea neorealismului metafizic îm­potriva pozitivismului Comte-in, fenomenalismului fizic, psiho- şi sociologic kantian şi prag­matismului bergsonian al neoreralismului.

Obiecte imediate de atac: Comte şi Bergson. Obiect depărtat: Kant. Ţintă: restaura­rea legitimităţii metafizicii, negată destul de recent de Comte pe făgaşul tras de Kant…

În istoria culturii: lărgită şi dezvoltată în toate virtualităţile ei, reacţiunea de mai sus: 1) antimodernismul; 2) restaurarea unei viziuni medievale a universului.

E greu de spus care din cele două laturi primează. Săgeata polemistului Maritain zboa­ră totdeauna din arcul filosofului cu acelaşi nume:

„Trebuie să ai cugetul aspru şi inima blândă”.

Împotriva unui anumit „impresionism filosofic” – „făcut din jumătăţi de idei unite cu jumătăţi de senzaţii” (Fernandez).

Jacques Maritain a văzut limpede că „filosofia adevărată nu e simplă revărsare a u­nui temperament, ci operă a personalităţii întregi – şi, ca atare, trebuie învăţată”

Sănătoasă doctrină pentru a vindeca lumea de pletora de filosofaştri care, cu fie­ca­re scăpare de gând îşi închipuie a fi descoperit piatra filosofală, atunci când Porphyr a stat două­zeci de ani pe lângă Plotin, înainte de a-şi lua zborul.

(Text primit de la prof. Marin DIACONU)