Nr. 4 (462) Aprilie 2004

S(t)area limbii

Citind prin multele reviste literare ce ne sosesc la redacţie, mă opresc mai des, dintr-un „defect profesional”, la poeziile publicate. Observ, în tipărirea lor, o practică la modă care mă pune pe gânduri. Poeziile tipărite apar cu versurile „centrate” în aşa fel încât, în funcţie de lungimea lor, rândurile se aşează unul sub altul, ca la comandă, într-o simetrie enervantă. Poetul, redactorul sau tehnoredactorul, ori poate toţi, într-o împăcare ecumenică, lasă pe seama calculatorului acest aranjament facil, automat, mecanic şi, prin asta, mistificant, de parcă scrisul ca artă n-ar avea nici o legătură organică cu gândul, cu trupul, cu voinţa, cu pulsiunea lăuntrică a individului scriitor, cu energiile misterioase care concură la impunerea formei expresiei şi la înfăţişarea grafică ei. Mi-e imposibil să cred că o simplă comandă „centre” la calculator poate rezolva pe loc eforturile, tatonările, încercările şi, în final, rezolvările pe care mâna care scrie le propune, niciodată pe deplin liniştită,  ca expresie a vieţii lăuntrice. Lasă că, o dată cu tiparul, viul scrisului a primit un nou canon, a trebuit să renunţe la „semnele particulare” pentru o „automatizare” egalizatoare, dar versificaţia făcută de calculator nu mai are nici nobleţea canonică a formelor fixe. Un instrument, oricât de performant şi de dătător de facilităţi, nu e cazul să devină tiranic. E doar un exemplu, nu cel mai elocvent, al unui fenomen mai larg din sfera limbii, a convieţuirii insului contemporan  cu această realitate fără de care, în imperiul semnelor, sensurilor şi comunicării, nu ar mai exista nici o formă de continuitate a umanului. Dacă şi scriitorii (şi nu doar cei tineri, mai uşor dedaţi plăcerii noului tehnic), îmi spun, ei care, îndeobşte sunt consideraţi făuritori de limbă literară şi inventatori ai libertăţii şi demnităţii limbii prin care existăm şi ne înscriem în durată – şi care , ei înşişi, în momentele lor bune, se gândesc ca meşteri ai acestei construcţii în care locuieşte omul, cu toate ale sale, cele de peste zi ori de peste an şi ani – , dacă şi ei cedează comodităţii şi facilului automatic, înseamnă că se întâmplă ceva, pentru mine neliniştitor, în modul de viaţă contemporan.

Tiparul a produs, în timp, cărţile, bibliotecile, cultura – o formă de memorie fără de care n-am putea supravieţui. „Trebuie să-ţi pierzi memoria, fie şi crâmpeie din ea, pentru a înţelege că fără această memorie n-ar mai fi viaţă, aşa cum n-ar mai fi inteligenţă. Memoria e coerenţa noastră, raţiunea noastră, acţiunea noastră, sentimentul nostru. Nu suntem nimic fără ea.” Am citat un gând al lui Luis Buńuel din recent tradusa carte confesivă a sa, Ultimul meu suspin. Să fi intrat de-acum într-o eră a unei alt fel de memorii? într-un timp al reconsiderării statutului limbii vorbite şi scrise? Ce se întâmplă tocmai acum, în vremea vieţii şi vorbirii noastre, cu limba noastră? Mai este ea o „patrie”, cum crede poetul, mai e „maternă”, mai este „locuire” şi fiinţare? Asculţi în jur şi nu pridideşti să constaţi cu oroare în câte feluri e agresată ,hărţuită, ciuntită, deformată, desfigurată, chinuită. Un Big Brother cvasiubicuu  lucrează contratimp pentru distracţia inconştientă a anulării limbii, a spulberării unui miracol. Câinii străzii sunt ocrotiţi, pe cât e posibil, prin legi, decrete, asociaţii, hotărâri, proteste – şi e foarte bine, sunt şi ei nişte făpturi ale Domnului. Limba litera­ră – care e făptura cea mai fragilă ţi mai vulnerabilă – cum poate fi ocrotită, cultivată, păstrată şi îmbogăţită? Sunt întrebări prin care Familia avansează o temă de meditaţie deopotrivă scriitorilor şi cititorilor. Opiniilor vor găsit în paginile revistei noastre un gene­ros spaţiu de comunicare. Le aşteptăm. Starea limbii are nevoie de ele.