Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (462) Aprilie 2004

ESPRESSO CU ANGELA MARINESCU

de

Mircea A. DIACONU

Neantul, postmodernista și monstrul

 

La ce bun jurnalul unui poet?! Nu tocmai inadecvată, întrebarea este de-a dreptul di­namitată de „spovedaniile” Angelei Marinescu, fie că aparțin ele interviului, jurnalului ori unui „simplu” cuvînt de scenă. Spun lucrul acesta pentru că, cu toate declarațiile altora pe tema frîngerii granițelor dintre genuri, ea depășește cu orgoliu, violență și cinism limi­tele retoricii și categoriile teoriei literare, într-un discurs total, integrator, a cărui miză ma­joră este instituirea ființei ca urmă. Astfel, jurnalul nu mai aparține auxiliarelor interpre­ta­tive, nici complicității confesiv-biografice, la fel cum poezia însăși e o „re-prezentare” „din ce în ce mai exact㔠a sinelui și a… neantului.

Spu­neam cîndva că Angela Marinescu își supune și scrisul, și existența unei veritabile torturi iluminatorii, ca­re nu lasă loc vreunei nuanțe fariseice – și mi se părea că nu există în poezia românească de azi un gest poetic de o im­plicare etică mai radicală. Apărut în „Facla Literară”, in­terviul de la care porneam în comentarea Fugi-lor postmoderne avea forța să proiecteze în tumultul unei existențe devotate scrisului printr-o fatalitate pe care o nu­meam fanatică. Consecința esențială releva un umanism, un alt fel de umanism, care recupera delirul, sfîșierea, ma­sochismul și nebunia. Într-adevăr, există în miezul de­mersului Angelei Marinescu o conștiință lucidă ca un cuțit care taie în rădăcina lucrurilor, instituind spațiul antinomiilor definitive și al unităților mistice. Este umanismul celui care conviețuiește cu moartea într-o relație de maxi­mă intensitate și care, fixîndu-și statutul ontologic precar în interiorul limbajului, îl și su­pune intențiilor de a restaura sensul originar, integrator.

Azi, cuvintele acestea sînt potrivite în aceeași măsură pentru ultima-i carte de versuri (Îmi mănînc versurile, Editura Vinea, 2003 – ce titlu atroce!), ca și pentru proaspătul jur­nal al agoniei – și nu știu dacă un vers (precum „îmi provoc poezia eșecul și moar­tea”), o secvență poetică (iată: „dar ce folos dacă eu pot / cu gura roșie ca focul să-l a­ting/ pe dumnezeu unde îi place lui cel mai tare”) ori un întreg poem exprimă mai multă furie și disperare și, în același timp, mai mult calm și voluptate decît paginile din Jurnal-ul scris în a treia parte a zilei (Editura Muzeul Literaturii Române, 2003). În ce mă privește, mă adîncesc în paginile acestea din urmă cu aceeași intensitate cu care citesc poezia: jurnalul însuși e poezie, poezia însăși e jurnal, iar jocul acesta, al antinomiilor paradoxale, dă seama nu despre trăirismul Angelei Marinescu (o știm prea bine: disprețuiește acest cuvînt), ci despre confruntarea ei cu neantul.

În fine, Angela Marinescu însăși mărturisește: „jurnalul meu a «înghițit» poezia mea”, o afirmație care mizează pe eliminarea oricărei note elementar-biografice în fa­voa­rea unei spovedanii despre ființă. Atenție, însă: o ființă care e non-ființă. Iar din această ul­timă constatare decurge atît situarea Angelei Marinescu în postmodernism, cît și o anume e­tică, deloc convențională și deloc comodă.

 

*

 

Raportarea la postmodernism n-ar trebui să fie o chestiune imperativă. În cele din urmă, am spune, ceea ce contează cu adevărat la un scriitor este gradul de creativitate și de autentic. Acestea sînt, însă, lucruri greu de măsurat, așa încît apelul la un fenomen ca­re ține de-acum de istoria culturii poate oferi prilejul – și deopotrivă argumentele – unei si­tuări axiologice. Pe de altă parte, există în discursul Angelei Marinescu (să se înțeleagă, însă,  discursul e aici viață) o angajare ce o înscrie acut în prezent. Astfel, trimiterea la post­mo­dernism este mai mult decît necesară, cu atît mai mult cu cît poeta răstoarnă cîteva din clișeele care se vehiculează vesel în această chestiune. În fond, chiar atunci cînd spune că jur­nalul i-a „înghițit” poezia, Angela Marinescu, dincolo de alte posibile semnificații, a­trage atenția asupra unei permanente devorări a formelor (nu numai culturale și istorice), care nutrește o metafizică și se nutrește din una.

În vreme ce metafizica este trîmbițată de unii cu nonșalanță și inocență, pentru a fi exclusă, cu virtuozitate intertextual-ludică, de alții, Angela Marinescu o reinstituie într-un teritoriu care părea să o elimine definitiv, acela al fizicii, al corporalității, al materiei și, prin urmare, al devorării. Ca metodă, ea refuză experimentul în favoarea tehnicii și pulsul intelectual-livresc în favoarea unei participări care alienează și, deopotrivă, edifică. Pentru c㠄are metafizic㔠și „este un atribut al puterii de a exista”, nu există tehnică în a­fara ființei și în afara unor paradoxale arhitecturi lingvistice care, cu ajutorul structurilor anti­nomice, aproximează Totul. Tehnica înseamnă, finalmente, chiar un mod de a trăi pe mu­chie de cuțit, la întîlnirea contrariilor, la punctul de intersecție dintre negație și afirmație. Este și motivul pentru care nihilismul Angelei Marinescu e întemeietor. Același mo­tiv pentru care postmodernismul ei înseamnă recuperarea unui sincretism originar reali­zat prin negarea și anihilarea sinelui. Ciudat cum negarea și anihilarea înseamnă, împreu­nă, o mai înaltă afirmare a lui.

 

*

 

Mă veți ierta dacă voi da mai des cuvîntul Angelei Marinescu, făcînd, din umbra tex­tului ei, scurte comentarii. Paradoxul nu poate fi supus exegezei, doar încadrat într-o, de­ja schițată, perspectivă. Pentru a reveni, Angela Marinescu își înscrie demersul existențial în spiritul recuperării Unului prin unirea contrariilor și prin refuzul oricărei i­po­cri­zii ontologice. Iat-o mărturisind: „Aș vrea ca, atunci cînd vocea mea trece prin gît, să se audă scrisul (un hîrșîit de sfîrșit de lume)”. Sau: „la judecata de apoi […] voi avea or­goliul de a-mi converti obsesia în credință. Și credința în nebunie. Și nebunia în cu­vinte. Și cuvintele în viață”. Pe de o parte, sincretismul originar – al vieții care e moarte, al genezei care e agonie –, pe de altă parte, o devenire a convertirilor succesive care dau sens întemeietor agoniei. În fond, Angela Marinescu este nu doar un martor, ci o ilustrare a agoniei – această, într-adevăr, a treia parte a zilei – care, prin limbaj și chiar printr-un a­numit fel „primitiv” de a fi, trebuie provocată cu violență (căci „violența poartă blazonul auto-distrugerii”). Citim într-un loc: „Mie îmi plac orga, sunetele tari, muzica metalică, os­tentația, plictiseala, carnea, negrul, întunericul, focul și Unul. Sînt primitivă pînă în pîn­zele albe”. Astfel, jocul și focul devin adevărate elemente ale unui „ritual” păgîn de re­cu­perare a adevărului, numit uneori Străinul; cuvintele Angelei Marinescu devin astfel o fină țesătură, ca pînza unui păianjen, în care ființa (propria ființă și deopotrivă aceea a a­de­vărului) se construiește pentru a se devora pe sine: „Sfîrșitul este aproape și eu nu am de­venit, încă, liberă, cu adevărat. Cînd voi fi liberă, adică exact în timpul sfîrșitului (al apocalipsei), cînd șerpii și cerbii se vor linge pe bot cu plăcere, voi împărți tuturor hrană și vin și un teren de joacă. Voi fi democrată cu spectrul morții pe față”. Nu știu dacă putem vorbi de cinism în cazul Angelei Marinescu; o ironie amară sfîrșește prin a sparge limitele sinelui și a le proiecta în miezul originar.

În aceeași structură se înscrie experiența scrisului: „Eu vreau de la limbaj totul. Să cotrobăi cu o lumînare aprinsă prin interiorul lui, prin cotloane, prin pod, prin ho­lurile lui imense și întunecate. Dau totul, vreau totul. […] Atîta timp cît am puterea să scriu ceva mai mult decît o simplă constatare, voi lupta să obțin de la limbaj cît mai mult sens (ceva care să mă distrugă, cu sens). Ca și cu un iubit. Îi dăruiesc trupul meu, vreau trupul lui”. Ceva mai încolo: „Limbajul, pentru mine, este un animal sălbatic pe care încerc să-l îmblînzesc, cunoscîndu-l, dar, vai, pe măsură ce limbajul cedează, eu înnebunesc treptat”. Dacă ultimul volum de versuri se numește explicit Îmi mănînc ver­su­rile, putem deducem că, deopotrivă, versurile își devoră… Străinul. De fapt, nu există ex­pe­riență mai apropiată de originar și de neant și care să aproximeze mai bine originarul și neantul decît aceea a scrisului; în acest sens scrisul devine o tehnică a cărei miză este in­stituirea și sondarea marilor coincidențe, recuperarea androginității. Iată cîteva versuri: „Da­că nu am inspirație nu scriu / și acum nu scriu ci antiscriu / mereu provoc ceva ce nu mai este / s-a dus vremea cînd nu știam ce fac / și distanța dintre mine și sexul osos din stern / devenea tot mai mare ca un deșert / sternul ăsta sînt eu / bolnav ca o femeie fă­ră sîni / sau ca un bărbat bîlbîit”. În jurnalul Angelei Marinescu, dese mărturisirile pri­vind devenirea prin negație, iluminarea prin întuneric, nașterea prin devorare. Așa se ex­plică de ce textul este un non-text, sensul, un non-sens, jurnalul, un anti-jurnal. Citim într-un loc: „Cum spunea nu știu cine, scriu ca să nu scriu, în nici un caz nu scriu ca să scriu. De fapt, scriu pentru că nu mi-a mai rămas nimic altceva, pentru că scrisul este a­cel Unu despre care vorbesc, sau acel drum spre Unu care îmi apasă creierul […]. Scrisul este un antidrog și decît un drog ușor, nesemnificativ, mai bine ceva ce stă pu­ter­nic împotrivă”. 

Repet, nu știu dacă este cinism în paginile Angelei Marinescu; e mai degrabă o ilu­mi­nare – cu tot traiectul violent și sfîșietor către ea –, iluminare care se nutrește dintr-un vio­lent orgoliu al negării propriei individuții. Să fie acesta sensul următoarei mărturisiri des­cumpănitoare?! Ajungînd să guste pînă și din zădărnicia plăcerii (se ascunde în jurna­lul acesta un Ecclesiast de sorginte… nietzscheană), iat-o constatînd: „Probabil că sînt un monstru”. Altundeva: „Astfel că sînt acum un monstru care, așa precum afirma nu știu cine, a iubit și el două secunde, și trăiește cu gîndul la ceva ce vine de dincolo și care abia își mai găsește locul. Scriu ca să nu scriu, trăiesc ca să nu trăiesc (sau invers), mă cert ca să nu mă cert. Îmi provoc libertatea așa cum mi-aș provoca o durere cînd mă înțep cu un cui, o aduc spre mine, o studiez, văd ce pot face cu ea, o iau de gît și îi spun să își picure în creierul meu picăturile ei de apă vie”. Zic un Ecclesiast căci obsesia a­ceasta a întemeierii prin negare se naște din conștiința neantului, din viețuirea în proximi­tatea lui. Există, în fond, o fascinație a întunericului (focul abia aici își găsește un sens) și nu întămplător ființa aceasta care glorifică ultragiul se compar㠄cu  orbul și cu Dumne­zeu”. Acesta e genul proxim, care dezvăluie că numai cu întunericul se poate comunica și că miezul comunicării nu e decît comunicarea însăși. Prin această înscriere se legitimează vo­luptatea neantului și devorarea de sine. „Urlă nimicul în noi” este un strigăt care se su­pra­pune firesc peste mărturisirea „Nu vreau să seduc decît neantul”. În același sens: „Îmi pla­ce să fac rău și să îmi fac rău […]. Nu mai am față. Nu mai am credință. Nu mai am ni­mic. Vreau nimicul”. Sau: „Nu mă mai interesează decît lupta crîncenă cu neantul din fiecare cuvînt. Cît cuvînt, tot atît neant”. Ceva mai tîrziu: „Îmi place lipsa urmei, go­lul, neantul. Vidul de sens. […] Însă comunicarea de acest gen este, de fapt, o non co­municare”.

Cum am spus deja, imposibilitatea comunicării duce, paradoxal, la o depășire a si­nelui, a cărei consecință a marea recuperare, chiar marea întîlnire: „Obsesia mea este a­tunci cînd scriu despre tine, nu atunci cînd nu scrii tu despre mine. Străine, sînt una cu tine”. Mereu la limită, acest sine își trăiește damnarea cu un curaj care își strigă handi­ca­pul, umilința și slăbiciunea: „Locul meu este un non-loc și timpul meu este o gaură neagră. Fac ce pot. Mă descurc greu. Încă nu m-am sinucis”. Dacă ne amintim că Angela Ma­rinescu se numea un monstru, atunci trebuie să avem în vedere capacitatea aceasta (slă­biciune sau forță? handicap sau aristocrație?) de a coborî în materie, de a fi conștiință a materiei. Cînd declară: „Scrisul meu este revelația trupului meu”, Angela Marinescu fa­ce apologia unei existențe „primitive”, a iluminării, pentru care boala este o „bucurie a tru­pului”, eșecul, „o voluptate fără seamăn”, scrisul, „un animal care tînjește să prindă cu gheara clipa morții”.

 

*

 

Postmodernismul, dacă tot folosim cuvîntul, presupune această răsturnare a va­lo­rilor și a sensurilor care strivește logica bunului simț, instituind, finalmente, o etică. Fi­rește, este etica „monstrului”, ce valorifică locuirea în preajma neantului. „Nu există post­mo­dernism în afara moralității și a conștiinței ei, pentru că postmdernitatea e o para­digmă a lucidității”, iar moralitatea aceasta, spune Angela Marinescu, „nu e numai paro­dică și detașată”. De aici, confruntarea cu neantul, denunțarea ticăloșiei, lupta pentru a­de­văr. „Eu nu cred în arta nemotivată, spune la un moment dat Angela Marinescu. Cred că arta este una dintre atitudinile cele mai misterioase la imperfecția lumii”. O atitu­dinea care, așa cum am văzut, situează ființa deopotrivă înăuntru și în afară, făcînd din boală, din absență, din întuneric un principiu constructiv: „Am orgoliul de a integra boala vieții celei mai simple”, sau: „Nici boala, nici moartea nu-mi mai dau de furcă. Ele fac parte din viață și le iau ca atare”. Este aici miezul eticii pe care o propune Angela Ma­rinescu, o etică ce ni se pare că se înscrie esențial în modul existențial postmodernist. Dacă eu e non-eu, atunci șansa înscrierii în neant și în timp, în nimic și în tot nu e pierdută. Me­morabilă în totul analiza fină pe care, în doar cîteva rînduri, Angela Marinescu o face Pă­durii de mesteceni, filmul lui Wajda.

Ceea ce ar mai trebui spus este că etica pe care o slujește Angela Marinescu nu este una a contemplației structurii lumii, ci una a revoltei, a arderii, a auto-distrugerii. Din nou, însă, aceeași iluminare, pe care aș pune-o pe seama postmodernismului. Căci devora­rea lumii și devorarea de sine, consistente în planul realului, există cu aceeași forță în planul ficționalului. „Revolta mea era atît de mare încît am vrut să distrug tot ceea ce mă în­con­jura și, mai ales, pe mine”. Dar, altădată: „Îl iubesc pe cel pe care îl critic cum iubesc a­nimalul pe care îl mănînc. Devin una cu el. Pe cel pe care nu pot să-l mănînc nu îl pot cu­noaște și îmi este indiferent”. Există și alte mărturii în acest sens. Ceea ce cred că trebuie reținut este că postmodernismul văzut astfel este o întoarcere la originar, în care timpul sincretic presupune perspectiva totemică. Monstrul de care vorbește Angela Marinescu are acest fundament ontologic. Așa încît, a spune c㠄scopul vieții nu este arta” – chiar da­că una din consecințele ei fără îndoială că este – înseamnă a ne situa nu atît în miezul unei poetici, cît al unei etici. Scopul vieții, am parafraza, este agonia. Sau lupta – „cu limi­te­le limbajului și ale morții” – pentru a transforma căderea în sens.

Angela Marinescu?! Da, una din conștiințele severe ale timpului nostru.