Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (462) Aprilie 2004

ESPRESSO CU ANGELA MARINESCU

de

Ioan MOLDOVAN

Angela Marinescu – vraja și vrajba poeziei și vieții

 

Cu o conștiință apocaliptic㠖 „mă izbește, în față, precum un val de căldură, sfîrșitul lumii.” –, nutrită din belșug și fără oțiu de revoltă și-a scris/ își scrie Angela Marinescu poemele vrajbei sale cu lumea, cu sine, cu viața și moartea. „Eu eram cea mai de pe urmă. veselă și sumbră scriam poezii despre umbră și moarte./ scriam poezii despre cei mai de pe urmă.”, spune în Am stăruit mult a­su­pra unor cuvinte. Ca într-un coșmar reiterat, sub semnul „ca­pului de mort”, într-o transă a lucidității extreme, cu o precizie halucinatorie a detaliilor luate din biografic și plasate cu forță în plasma când vizionară, când seacă a discur­sului poetic, Angela Marinescu s-a fixat într-un „program” de diagnosticare finală, inclementă, a propriei vieți, care e și propria-i poezie, propriu-i scris:

„M-am hotărît să nu mai minte. pînă  acum mințeam din slă­biciune/ și din voie bună. în continuare aș vrea să scriu astfel încît scrisul/ să mă ducă, sin­gur, în moarte.” Un self-control al adecvării între intenție (morală) și faptă (literară) funcționează riguros în scrisul poetei. Tocmai de aceea, poemele sale nu mizează pe inventio ci pe explicatio. Scrisul „frumos” i-ar putea fi fatal prin mistificare.  Instrumentele sunt „nu­mai precizie și detașare”, „rigoare și obsesie”, obiectul cercetat este „centrul negru al Textului”, „floarea abisală din creier”.

Un mai mult sau mai puțin mărturisit scop redemptiv  („sunt bolnavă și aștept mîn­tu­irea care nu mai vine”, suna un vers din  poemul final al volumului Var) submerge acestui program care presupune, obligatorie, „convertirea”: „îmi țin trează convertirea”, preci­zea­ză poeta. Ea pune vehemență și în veghe (luciditate), și în „analizele” sinelui și ale reali­tă­ții, și în supravegherea a ceea ce întreprinde scrisul. Tema apocaliptică și cea a convertirii merg mână în mână, în febricitare „fugi” pe care le numește „postmoderne” mai mult spre a se face înțeleasă și clasificabilă de către critici decât dintr-o convingere proprie. Ce­-lor două li se adaugă, în constelație violent-pulsatilă, temele revoltei generale, ale refuzului compromisului, ale fățărniciei și ale „virilității” atitudinale a spiritului însetat de adevăr.

Cam tot ce intră în vederea poetică devine vedenie, cotidianul și domesticul, realul ime­diat și gândul obsedant intră într-un vertij de construcție neliniștitoare, uneori atroce, miș­cările compoziției se accelerează, purtătoare de energii saturate, circulând prin corpul poemului și făcând implozie. Narațiunea din În grădina din spatele Muzeului Literaturii Ro­mâne ilustrează acest comportament al viziunii și atenția descriptivă, acumulând de­talii, depășește masa critică a poemului convertindu-l într-un coșmar compact ținut, totuși, cu toate flamele sale expresioniste, sub un control riguros. Angela Marinescu nu agreează ini­țiativa cuvintelor și,atunci când acceptă jocul verba,l o face fără delicii și impunând cu un soi de stridență  („Stridența mea este aceea a preciziei”) și cruzime propriile-i ținte, ni­ciodată gratuite, mereu menținute sub un secundariat ideatic: „provoc discuții pe care nu le pot susține/ ținte pătrunse de cuie cu floare (la ureche)” sau, în Anatomie de rămas bun, „mi-e leha(Mite Kremnitz este o pată de sînge, intelectual,o hrană/ introdusă cu forța într-o rană fără margini, aici, aproape,/ nu pe cerul pe care atît de mult aș fi vrut să existe/ în­cît eram gata să-mi pierd viața pentru o asemnea idee,/ pe cît de inexistentă pe atît de vi­zibilă cu ochiul liber,/ doar noaptea, cînd stelele răsar dintr-o dată, precum hoții,/ ne­cunoscuți pentru totdeauna). O meticulozitate „analitic㔠acționează pentru a nu lăsa „mîna meschină, tehnic㔠a scrisului să-și etaleze propriile-i dexterități.

Submersia în labirintul lăuntric unde se află acel „Var”  - „straniu oraș mitic în edcha­tologia iraniană, conceput ca refugiu și adăpost subteran, ca un vast oraș pătrat, de du­­rată lungă, cu climă și lumină artificial㔠, explicație pre­luată de poetă dintr-un dicționar de mitologie genera­lă și titlu dat volumului de poeme apărut în 1989 -  este că­lă­toria reiterată a poetei, indignarea (care în cazul ei produce mai mult decît orice altă stare versurile, mai mult de­cît jalea sau melancolia), furia etică împotriva compromi­sului, demonizat pretutindeni, ca și împotriva efeminării poeziei alcătuiesc echipamentul expediționar al poetei. Ea nu cunoaște odihna și pacea contemplației resemnate și toate atitudinile ei sunt ofensive și disolutive, vehemente și mereu contra.

  Un continuu „anotimp în infern” anulează calendarul ca­nonic și oferă spiritului poetic neodihna unui război al sfâr­șiturilor. „Sunt revolta ce vede roșu în loc de verde” este deviza pe steagul acestei femei-cavaler-cruciat al a­po­calipsului și pretutindeni prin poeme găsim inscripțiile mâniei și destrucței, sau, cum spunea Nicolae Manolescu, „telegrafice comunicări de pe tărîmuri infernale”, ori, în expri­ma­rea lui Al. Cistelecan, „Confesiunea totală, fără eufemisme, ascunzișuri și refugii, a de­venit o torțiune, a spiritului și textului deopotrivă”, transcriind „graficul spasmatic al ființei”:  „încălțată cu bocancii mei de fie/ ce mă trag în jos (acolo, în catacombele largi ale u­nui oraș murdar/ unde zbier isteric în fața putreziciunii și infernului lumii” sau „domnule, nu fiți conformist, nu-mi fluturați pe la nas versuri” în Mă tîrăsc pe străzi bătrînă și poetă; „vreau să-mi găsesc locul, să fac un război pentru un loc/ pe care-l sap cu mîinile și cu dinții/războiul meu este numai al meu, bocancii mi i-am atîtnat/ de gît ca pe o cruce pe ca­re stau înfipte cuie de fier/ i-am băgat în cap iubitului meu cu sila războiul” etc. , în Răz­bo­iul meu; „să se audă scrisul; un hîrșîit de sfîrșit de lume”, în Scrisoare către Emil ; „sînt blestemată să văd putregaiul”, în xxx (sînt violată de violență);

Incapabilă de o „strategie ușoară”, poeta e o profesionistă a luptelor celor mai grele și o veșnic nemulțumită de victoriile, sângeroase mereu,  pe care le-a obținut, nemiloasă cu toată preajma pentru că mult mai nemiloasă cu sine însăși. Încercările sale continuă ca o damnațiune și ca un exercițiu spiritual , pascalian în esență, de prefacere și împărtășire: „În­cerc să-mi mănînc versurile/ încerc să-mi întorc fața pe dos/ încerc să mă calc în pi­cioare/ încerc să fiu hrană pentru proști/ încerc să nu mai învăț/ mai bine stau suspendată-ntr-un băț/ ca victima cea mai infractoare/ a lui Vlad Țepeș cel cu nasu Mare/ încerc să nu mai fiu singură/ să-mi bag asta în cap/ încerc să nu mai fiu rea dar sunt dracul gol/ într-o piele de catifea/ încerc să calc nestingherită pe drumul vechi al iubirii/ (cel mai suspect vers al meu/ stă în picioare îmbrăcat în frac negru și tare)/ încerc să nu mai fiu vulgară/ de­și îmi este atît de greu/ încerc să fiu mică/ deși îmi este și mai frică/ încerc să mă bucur de viață fără să mișc un deget// numai să pot fiu sinceră. Ceea ce am scris nu mă mai satis­face./ sunt brutală și masculină, acum, în comportament/ când, îmbrăcată în pietre compacte,/ îmi dau foc în cerul gurii.”

 

*

 

Jurnal(ul) scris în a treia parte a zilei este o provocare pe care Angela Marinescu și-o propune de bună voie, ca pe un exercițiu cu finalitate nu alta decât a scrierii poeziei, și preambulul său e explicit în acest sens: „Textul de jurnal are o singură rigoare: aceea a ființei care îl practică. Aș vrea să pot spune că, așa precum «urma» derridiană acoperă și chiar se substituie ’originii’, și jurnalul meu a «înghițit» poezia mea.” Partea I cuprinde jur­na­lul propriu-zis, Partea a II-a adună Articole risipite. Și într-o parte și în alta imperativul ca­tegoric este, ca și în poezia autoarei, de altfel,  nu atât sinceritatea cât directețea ne-com­ple­zentă, ne-miloasă, ofensivă, lucrând cu un intelect încordat să demistifice și să develo­peze ceea ce mințile pudibonde preferă să oculteze, mascând, îndulcind, amânând. Cum ar spune criticul Al. Cistelecan, Angela Marinescu scrie sub semnul unei urgențe existențiale și spirituale absolute. Tocmai de aceea, temele jurnalului sau scrisului diaristic nu sunt diferite, la Angela Marinescu, decât cele ale poeziei aceleiași. Uneori în jurnal găsim pa­saje pe care aproape în aceeași exprimare le vom regăsi în cutare poem. Drept care, prefer să extrag citate care mi-au plăcut și în care cred că Angela Marinescu se prezintă, ca și în poeme, par lui-même:

 

*

 

Nu mai pot să trăiesc decât când mă controlez. Voluptatea de a mă controla este a­tât de mare încât nu mai îmi trebuie nimic altceva. Masca este desuetă. Controlul a luat locul măștii.

 

*

 

Mie îmi plac orga, sunetele tari, muzica metalică, ostentația, plictiseala, car­nea, negrul, întunericul, focul. Și Unul. Sunt primitivă până în pânzele albe.

 

*

 

Abia acum realizez cât de bărbătesc este scrisul (arta), să faci ceva, să nu aștepți degeaba, să te dai cu capul de pereți, să încerci, să ataci (pagina și inima din pieptul celuilalt), să tai cu briciul, să umbli la vena jugulară a celui de lângă tine. Să te joci cu viața lui, să-i râzi în nas, să-i arăți fără să-i arăți, să-i demonstrezi, în cerc, pe loc, fără să ți se miște un singur mușchi pe față. Să-ți fie fața din hârtie când el plân­ge pentru că tu ai mințit aruncând pe pagina aia nenorocită cine știe ce cuvinte. Dar, de fapt, nu ai mințit, te-ai jucat, pur și simplu. Dar ce joc.

 

*

 

Nici acum nu mă interesează nici un autor în afara aceluia care mi se pare mie că a atins un anumit grad de dificultate în a-și comunica o experiență greu de urmat (imitat) .

 

*

 

Boala ajută trupul să fie, să se pună pe el în funcție, să lucreze, să construiască mici prăpăstii ale jocului cu moartea. Și jocul cu moartea este de un erotism neînduplecat.

 

*

 

În afara capului sunt umilă, vulnerabilă, modestă. În cap sunt orgolioasă, inac­ce­sibilă, determinantă, provocatoare, plină de moarte.

 

*

 

Eu nu cred în arta nemotivată. Cred că arta este una dintre atitudinile cele mai mis­terioase la imperfecțiunea lumii. Ar trebui să fie poemele mele detașate, ironice din cale-afară, slăbite, fade, incolore, și care să provoace râsul? Eu scriu din mers, ob­sedată de propria mea boală (viață). Nu-mi calculez scrisul ca pe nun meniu. Fugile mele sunt antipoeme. Nu mi le-a dictat nimeni, nici chiar estetica modernistă, dar nici post­modernistă.

 

*

 

Versul meu nu va fi niciodată degrevat de furie și de revoltă și niciodată nu-și va slăbi intensitatea cu care va lovi într-un singur punct fix, de nezdruncinat.

 

*

 

Din 1977 încoace, de la Poemele albe, sunt mereu în mișcare, între detașare și re­voltă, între tandrețe și furie. Și, probabil, așa voi fi mereu. Și nu știu cum voi muri, cu tandrețea pe buze sau cu revolta cea mai mare.

 

*

 

(…) înfricoșătorul conformism al masei scriitoricești, ce nu și-a mișcat un singur mușchi de pe față și nici din propriul creier pentru a vedea puțin mai departe de lungul nasului lor și pentru a schimba ceva.

 

*

 

Este, de fapt, un presentiment al morții, care acum nu mă mai revoltă și nu-mi mai provoacă dureri de cap. Aceasta este bătrânețea, intimitatea cea mai mare cu dispariția care a căpătat accente suportabile de către creierul uman, cu indiferența la re­a­litate sau, dimpotrivă, cu o deferență maximă față de realitatea cea mai măruntă și cu nepăsarea față de posibilitatea de a fi jignit, lovit, insultat. Nimic nu te mai atinge, to­tul ți se pare ușor, pătruns de spirit și pătruns de un sens anume.

 

*

 

(…) a trebuit să mă retrag și să-mi găsesc un alt mod de a acționa decât dând din mâini și din picioare. Și acest mod este chiar scrisul meu pe care nu-l mai văd acționând decât în ceea ce mă privește și am ajuns, în fine, la punctul sensibil al confe­siunii mele, că numai acțiunea pe care o exerciți asupra ta însăți este re-simțită ca a­vând o finalitate și o semnificație.

 

*

 

Poate că pentru alții acțiunea de a smulge scris din te miri ce nu reprezintă ma­re lucru, dar, pentru mine, care sunt de o inerție ucigătoare și, drept compensație, am o posibilitate de a trăi numai cu gândul, sinucigașă, scrisul, care este faptă, muncă cu ziua, cu lopata și sapa, este o corvoadă la fel de mare ca și instinctul foamei și al setei.

 

*

 

Am început să scriu pentru că scrisul este un instrument de atac, subțire și as­cu­țit, ca un cuțit, ce îmi putea înlocui deficitul meu sexual. Am vrut să simt (scriu) ca un bărbat și mi-am pus la bătaie imaginația. Pe măsură ce orgoliul de a reuși câte ceva (în mână cu scrisul meu masculin) creștea, feminitatea mea se umfla de plăcere. Așa în­cât am scris pentru a-mi argumenta feminitatea și feminitatea mea adâncă a dat naș­-tere unui scris din ce în ce mai revoltat și s-a constituit un cerc vicios, ce mă strân­ge și nu mai pot ieși din el. Astfel am devenit un personaj mai mult sau mai puțin tragic. Acest lucru mi se părea a fi cel mai erotic gest cu putință al meu.