Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (463) Mai 2004

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

Marea iubire a Ninei Cassian

 

Între numeroșii iubiți care au constelat biografia Ninei Cassian (unii din ei de­voa­lați ca atare în volumul d-sale, Memoria ca zestre), s-a numărat și... Partidul. Da, și poate chiar în frunte, Partidul Comunist (apoi Muncitoresc) Român, față de care nu o dată și-a ex­primat afecțiunea fierbinte amestecată cu decepția crudă de a fi fost respinsă. Furtunosul amor a durat destulă vreme, din anii adolescenței „ilegaliste” pînă la cei ai maturității înaintate (nu este exclus să mai țină încă, sub chipul unei nostalgii neconsolabile!), lăsîndu-se cu declarații în versuri și proză ce-și luau drept martori nu luna lînced romantică, atît de mic-burgheză, ci secera și ciocanul care pluteau pe un firmament sîngeriu socotit de bu­nă seamă veșnic. Și pentru ca erotica pătimire să se rotunjească, poeta, acum stabilită con­for­tabil în Statele Unite, și-a mărturisit și gelozia ce-o rodea față de colegele de pană adula­toare, preferate de capriciosul iubit, Maria Banuș și Veronica Porumbacu... Care să fi fost mo­tivele adorației respinse? Cităm dintr-un interviu al Ninei Cassian, acordat lui Daniel Cristea-Enache, apărut în Adevărul literar și artistic, nr. 711/6 aprilie 2004: „Mă fascina ideea dispariției războaielor, a statului, a banilor (ochiul dracului), a claselor și oricăror an­tagonisme”. Deci, cum ar veni frumusețea morală a irezistibilului personaj, frumusețea de­monului. Dar au dispărut oare războaiele grație PCR (hai să lărgim sfera și să reformu­lăm: grație comunismului mondial)? O așa-numit㠄luptă pentru pace”, adevărată mantră a limbajului propagandei roșii, n-a fost decît un artificiu prea puțin convingător, menit a di­simula agresivitatea funciară a sistemului, belicoasele sale pregătiri. Nu cumva doamna Cassian ar dori să nege înfloritorul comerț cu arme practicat de Ceaușescu, marele „campion al înfrățirii popoarelor”? Cît privește statul, s-ar putea vorbi măcar în glumă de dispariția lui în comunism? Transformarea statului într-un instrument opresiv, polițienesc, a­flat la cheremul partidului unic, a constituit, în schimb, o realitate ce nu se-mpiedica de un biet detaliu, cel al prognozei marxiste contrare. O realitate pe care am cunoscut-o prea bine pe pielea noastră pentru a nu ni se putea șterge vreodată din memorie. N-au dispărut nici banii, la fel de drăcește atrăgători în socialismul real ca și în alte părți, nesocialiste, ale lu­mii. Nici clasele sociale nu s-au resorbit, căci nomenclatura spre balcoanele căreia se în­dreptau romanțele de focoasă adorație ale supiranților ideologici ce era decît o veritabilă cla­să abuzivă, rapace și fără nici un soi de scrupule, o „clasă exploatatoare” în toată pute­rea cuvîntului? Iar despre antagonisme ce să mai vorbim! Întreaga societate „de tip nou”, „cea mai înaintată din istorie”, nu alcătuia decît o șerpărie de antagonisme, celor specifice oricărei comunități umane adăugîndu-li-se cu necruțare altele noi, izvorîte din proiectul ini­țial al partidului ce se pretindea „al muncitorilor și țăranilor” de-a remodela viața omenească prin violență. Departe de-a fi suprimată, „exploatarea omului de către om” a dobîndit astfel o nouă energie malefică, strecurîndu-se în spații în care altădată nu avea acces, fă­rîmițîndu-ne și sluțindu-ne existența de zi cu zi. Să fi reprezentat oare teroarea, în vizi­u­nea Ninei Cassian, „dispariția tuturor antagonosmelor”? Lumea comunistă nu era decît un ca­zan clocotitor de ură, în care, spre a nu rămîne nimic pe dinafară, n-a întîrziat să fiarbă și ura etnică. Poeta pomenește cu jumătate de gură și „componenta evreiasc㔠a adeziunii d-sale. Dar nu s-a dovedit fals la culme „internaționalismul proletar” care o atrăgea? Și nu numai în etapa repulsivului național-comunism al lui Ceaușescu, ci și cu mult înainte, prin mă­surile antisemite ale lui Stalin de care era imposibil să nu fi luat cunoștință. Așadar iu­birea i se îndrepta, irațional dacă nu fățarnic, spre o entitate ce în principiu nu i-ar fi putut răspunde favorabil, făurită fiind dintr-o materie a minciunii, suspiciunii, trădării și mai presus de toate a urii inextingibile.

Să presupunem însă însă că Nina Cassian punea în paranteză toate acestea, că n-o in­teresau, orbită cum era de împlinirea unui ideal „istoric”. Că își idealiza în așa grad a­mantul virtual care era partidul, încît nu-i (re)cunoștea nici o scădere, nici un defect, că se com­plăcea exclusiv în mediul mistuitor al sentimentului d-sale, închizînd toate ferestrele spre realitate. Dar lucrurile n-au stat chiar așa. Poeta își îndreaptă totuși asupra obiectului a­dorației o privire critică, încerînd a explica elementele ce ar fi justificat un divorț moral: „«Ne­potrivirea de caracter» dintre mine și partid are o explicație simplă: Partidul se temea de «dreptcredincioși», de cei care ar fi putut pune întrebări sau chiar — supremă impietate! — critica anumite decizii. Partidul avea nevoie de obedienți, de inși fără personalitate, ma­nipulabili sau lacomi de avantaje”. Și nițel mai jos, în raport cu „forurile” ideologiei impe­ra­tive: „E adevărat că aceștia nici nu erau în stare să facă distincția între (...) « scriitorii au­ten­tici și simplii veleitari», dar, oricum, ei aveau alte griji decît ierarhia de valori”. Să punctăm pînă una-alta o neclaritate. Partidul nu se temmea de „dreptcredincioși”, id est de ha­botnici, de inși gata să-i sărute litera, ci, din contra, de „eretici”, întrucît aceștia — nu-i așa? — își îngăduiau a nutri îndoieli, a pune întrebări inoportune și a face uz de critică, de acea cri­tică spre care, laolaltă cu autocritica, activiștii ne îndemnau în chipul cel mai fariseic. Dar dacă asta era situația, cum am putea interpreta atitudinea scriitoarei? Nu și-a dat sea­ma de ce se întîmplă, alături de toți cețățenii lucizi ai României, încă de la finele anilor ‘40? Dacă partidul dorea să aibă subordonați fără har și în orice caz fără crîcnire sau veroși, în­fun­dați în imoralități, pe care să-i poată manevra în voie, dacă nu era în stare, dată fiind con­diția subintelectuală a cîrmuitorilor săi, de-a distinge valoarea de nonvaloare, cum să-i înțelegem dragostea pentru un asemenea partid? Să fie un simulacru sau o perversitate? O înșelare de sine (greu de admis totuși la o minte altminteri perspicace) sau o manifestare a absurdului? Mister. Deocamdată, Nina Cassian rămîne o Isoldă caricaturală, capti­vă sentimental a unui trecut tragi-comic, de care însă, în pofida „indicației prețioase” a lui Max, nu ne-am putea despărți rîzînd.