Nr. 5 (463) Mai 2004

Nestatorniciile unei relaţii folosofice

Ion Petrovici şi Lucian Blaga

Gîndirea transilvăneană, poate mai evident decît celălalte aspecte ale vieţii spiritu­ale, s-a ţinut într-o oarecare rezervă faţă de filosofia ce se activa în Regat, chiar şi după ce de­venise limpede că, pentru toţi românii, Soarele de la Bucureşti răsare. Comunicarea între gînditorii cadrului naţional întregit — un cadru cu graniţele extinse la sfera întregii ro­mânităţi — se coagula anevoios, grupările fiind deja constituite în jurul catedrelor şi a re­vistelor de profil din cele trei alveole geografice. Cîţi dintre gînditorii transilvăneni a­jungeau în paginile „Revistei de Filosofie” de la Bucureşti şi cîţi dintre cărturarii din Regat e­rau invitaţi, să zicem, în paginile revistei „Saeculum”? Nu era, desigur, o izolare perfectă, n-a fost niciodată, ci mai mult o inerţie, un interval de timidă tatonare reciprocă a gru­părilor parcelate teritorial care grefau într-un fel sau altul dorinţa de apropiere.

La Bucureşti se afla Academia şi organismele de decizie politică şi culturală, ceea ce nu putea rămâne indiferent cărturarilor din Ardeal. În plus, ca gînditori de valoare indis­cu­tabilă, şi într-o parte şi în alta, ca intelectuali care subîntindeau acelaşi teritoriu proble­matic, simţeau, probabil, nevoia unei poziţionări spirituale şi colocviale faţă de manifes­tă­rile filosofice curente. N-ar fi fost motive de menţinere în rezervă, dar lipsea prilejul, îm­pre­jurarea care să-i apropie şi să-i aducă în poziţie de comunicare.

Un pas spre dialog l-a făcut Lucian Blaga în 1923 cînd a publicat articolul „Pentru e­du­caţia filosofică” în care Petrovici era considerat „între puţinii noştri gînditori care mai gîn­desc în adevăr”. Într-o vreme cînd cărţile de filosofie erau o raritate, Petrovici, „cu cele do­uă daruri” providenţiale, „o inteligenţă luminoasă de o rară receptivitate şi stilul înainte de toate clar şi plastic, e la noi poate cel mai chemat să facă o operă de educaţie fi­lo­sofică” (Lucian Blaga, Elanul insulei, Editura Dacia, Cluj, 1973, p.71).

Doi ani mai tîrziu, în numărul din 25 octombrie 1925 al „Adevărului Literar şi Artistic”, Blaga va reveni cu cîteva consideraţii pertinente despre volumul lui Petrovici de „Stu­dii istorico-filosofice”, insistînd din nou asupra rolului educativ al lucrării şi asupra opor­tu­nităţii publicării articolului „Kant şi cugetarea românească” într-o revistă de limbă ger­ma­nă. Timpul îi apropiase, nu cît ar fi fost de dorit dar oxigenase oarecum relaţiile dintre ei.

La 26 mai 1936, Sextil Puşcariu a propus Academiei Române alegerea lui Blaga printre nemuritori, dar propunerea a căzut din cauza numărului insuficient de voturi ob­ţi­nute. Votul a fost repetat a doua zi, 27 mai, cînd din nou a căzut din aceeaşi cauză. De-abia la a treia votare, cea din 28 mai 1936 au fost obţinute 15 voturi pentru şi 7 contra din 22 de voturi exprimate şi a fost declarat admis.

Era însă o problemă: Blaga a fost declarat ales la secţia literară, deci discursul de re­cepţie trebuia conceput dacă nu pe o temă strict literară, cel puţin într-un domeniu a­propiat. Academia îl desemnase pe Octavian Goga să rostească răspunsul la discursul de re­cepţie, dar „poetul pătimirii”, într-o scrisoare adresată lui Sextil Puşcariu la 2 martie 1937, îşi declină această misiune: „mai întîi că nu i-am citit toate cărţile — în special cele fi­lo­sofice, se justifică poetul-tribun, şi al doilea nu am vreme. Te rog ia asupra ta acest răs­puns, îl ruga pe Sextil, îl cunoşti mai bine, anul trecut ai făcut o amplă expunere şi e meri­tul tău de a-l fi introdus la Academie” (Manuscriptum” nr.1/1990, p.142).

Sextil Puşcariu, deşi îl aprecia sincer pe Blaga, nu este nici el încîntat de ideea rosti­rii răspunsului, dar caută o formulă optimă pentru autorul „spaţiului mioritic” şi transferă pro­punerea către Petrovici — mai bine acomodat cu festivităţile şi ceremoniile. „Nu ştiu, răs­punde Petrovici, şi chiar mă îndoiesc că i-ar face şi lui (Blaga, ad.n.) plăcere. O spun a­ceasta constatînd — cel puţin în ce mă priveşte — că a făcut totdeauna complectă abstracţie de înaintaşii săi în ţara aceasta, cu care n-a căutat nici să facă cunoştinţă. Să nu fie aceasta un semn că e mult mai cuminte să nu mă bag în această chestiune? Fireşte aceasta nu schimbă cu nimic aprecierile mele obiective despre opera lui” (Ibidem).

În scrisoarea din 20 martie 1937, Sextil Puşcariu comunică toate acestea lui Blaga (a­flat în acea vreme la Berna, în calitate de „consilier de presă”, rugîndu-l să-i scrie perso­nal lui Petrovici şi să-l roage în problema răspunsului, ceea ce Blaga acceptă să se confor­meze imediat. Mai întîi îi expediază telegrama din 23 martie 1937: „Roagă Petrovici facă răs­punsul stop este singurul filosof român apreciez enorm”. În aceeaşi zi îi expediază şi scri­soarea detaliată în care îi sugerează să acorde atenţie în răspunsul său şi contribuţiilor sale filosofice. Notăm fugarnic că la acea dată Blaga publicase în întregime „Trilogia cu­noaşterii”, primele două diviziuni din „Trilogia culturii” şi multe alte eseuri prin reviste, în spe­cial în „Gândirea”. Asupra acestui aspect avea să revină şi în scrisoarea din 7 aprilie 1937 în care, pe lîngă mulţumirile protocolare strecoară şi sugestia folosirii lor (a studiilor sa­le filosofice) în răspunsul la discrursul academic. Era o experienţă nouă şi pentru Petrovici, care nu mai încercase pînă atunci acest rol de amfitrion academic şi de legatar al de­ciziei luată de membrii înaltul for. O va mai încerca o dată, trei ani mai tîrziu, la 29 mai 1940, cînd va fi primit în Academie celălalt mare scriitor ardelean, Liviu Rebreanu.

Festivitatea de la Academie s-a ţinut la 5 iulie 1937. Şedinţa solemnă a fost prezidată de Regele Carol al II-lea şi s-a transmis („în direct”) la posturile de radio. În discursul său, Bla­ga a adus un excelent „Elogiu satului românesc” iar Petrovici a răspuns printr-o „Privire o­cazională asupra operei lui Lucian Blaga” în care a încercat să cuprindă „caravanele de creaţii intelectuale pe care le dăruiai cu îmbielşugare publicului cititor: poezia lirică, teatrul şi în sfîrşit, elaborarea filosofică, aceasta din urmă, cu tendinţa de a deveni dominantă şi căpătînd o formă din ce în ce mai amplă şi tot mai constructivă” („Arte şi artişti”, E­ditura Librăriei „Universală” Alcalay & Co, Bucureşti, f.a. pag. 104).

Obiecţia lui Petrovici strecurată cu discreţie, dată fiind nota festivă a momentului — se grefa pe o convingere mai veche, aceea că dispoziţiile etnice, tradiţiile, nu pot structura un mod de gîndire al cărui principală aspiraţie rămîne universalitatea şi năzuieşte „la o imagine totală despre lume, cît mai obiectivă şi cît mai adequată”. „Specificul (naţional), mai spunea Petrovici, este creator atunci cînd este integrat în mod organic în sufletul cuiva, nu atunci cînd este căutat artificial” (Idem, p.100).

Problema fusese deja larg dezbătută în publicistica vremii. „Să fim naţionali cu faţa spre universalitate”, recomanda la vremea sa şi Maiorescu. Or, tocmai această aspiraţie a uni­versalităţii, pe care Maiorescu o ratase, mai bine zis o „jertfise” spre beneficiul operei de aplicaţie practică şi de emancipare structurală a tinerei culturi româneşti, îl făcea acum pe Petrovici să refuze fondului autohton de credinţe şanse metafizice de mai larg interes. Ceea ce interesează un popor, ar fi vrut să spună Petrovici, constituie un halou cu iradiere res­trînsă, cu slabe răsfrîngeri de interes dincolo de marginile etnicului.

Petrovici era convins că particularităţile etnice împregnate unui sistem de gîndire pot submina interesul atunci cînd urmează să fie expus într-un plan mai larg. Tema îi era fa­milială, o dezbătuse în multe lucrări şi o comentase pe larg într-o conferinţă publică, „La na­ţionalité en philosophie” susţinută la Sorbona la 27 ianuarie 1932. „Unii, spunea Petrovici cu acel prilej, preconizează direcţii filosofice care ar avea rădăcinile plantate în carac­te­rele poporului român, în tradiţiile sale şi care respectă cu scrupulozitate tendinţele în­ţe­lep­ciunii populare”. Or, arăta conferenţiarul în continuare, „dacă este adevărat că există un suflet naţional, tot atît de adevărat este că e primejdios să încerci a-l încadra într-o formulă prea simplă şi prea rigidă, deoarece sufletul naţional este o realitate complexă şi con­tra­dictorie, avînd virtualităţi poate ignorate, alături de caractere mai evidente şi mai veri­ficate”. A fost, cum avea s-o aprecieze Leon Brunschvicq şi cum s-a întipărit în mintea as­cul­tătorilor, «une trés belle conférence» şi Petrovici nu era dispus acum, după cinci ani, să-şi remanieze punctul de vedere. Şi n-o va face nici mai tîrziu, în conferinţa din 1941 intitu­lată „Puterea şi limitele tradiţiei”, unde tradiţia era pusă în relaţie de polaritate cu cea de i­deal. „Tradiţia, spunea Petrovici, este glasul strămoşilor — idealul este chemarea ur­maşilor. Idealul este ca un glas de corn care sună din negura viitorului, pe cînd tradiţia este glasul care se ridică din morminte.” Atît comunitatea de tradiţii cît şi cea de idealuri du­ce la unitatea unei naţiuni. Factorul mijlocitor al acestei polarităţi trebuie să-l constituie raţiunea care distinge tradiţia de temei, de factorul legitimativ. Raţionalismul rămîne o constantă a gîndirii lui Petrovici şi chiar în răspunsul la discursul de recepţie de la Academie ţine să sublinieze că noul coleg „a rezistat acelor curente filosofice care dau precădere în domeniul cunoaşterii instinctului şi afectivităţii, detronînd raţiunea din vechiul ei scaun împărătesc” (Op.cit.p.113).

Petrovici era convins că la acea vreme spiritul românesc ajunsese într-un stadiu de e­voluţie care-i conferea dreptul de a se însera în universalitate, de a se integra decis şi de­complexat în registrul culturii europene. Sesizase caracterul competiţional al culturilor na­ţionale şi-l avertiza şi pe noul coleg de Academie că „naţiile trăiesc, am putea zice, într-o stare de concurs permanent — cele mai idealiste congrese internaţionale astăzi se trans­for­mă, de a doua zi, în întreceri spirituale între naţiuni” (Idem, p.97). Din această perspec­tivă lărgită, transnaţională trebuiesc privite reticenţele lui Petrovici. A fost primul gînditor ca­re i-a panoramat şansele afirmării în lume, dar i-a subliniat şi slăbiciunile frenante. „O­pera filosofică a colegului nostru, mai spunea, are drept la o largă preţuire, atît pentru pu­te­rea constructivă şi dibăcia dialectică, cît şi pentru stilul ei artistic, care merg cîteodată pînă la invenţie de termeni filosofici, din nefericire adesea legaţi de prea multe contingenţe locale pentru a putea dobîndi vreodată circulaţie internaţională” (Idem, p.117).

Bineînţeles că reticenţele, oricît de discret ar fi fost exprimate de Petrovici, nu pu­teau rămîne nesesizate de Blaga şi de apropiaţii săi. „Petrovici m-a decepţionat” îi scria la 21 iunie 1937 Sextil Puşcariu, care se afla la Lipsca pentru o serie de conferinţe şi ascultase în­treaga festivitate la radio. La fel Cornelia Brediceanu, alias Blago, reconstituind atmosfera de la Academie din povestirile soţului revenit la Berna, notează în jurnalul său că „în răs­punsul lui, Petrovici a încercat să strecoare oarecari perfidii” (Manuscriptum” nr. 3/1981). Puţini au putut anticipa atunci, în euforia momentului, că observaţiile expri­ma­te de discipolul lui Maiorescu vor fi confirmate în timp.

Blaga a ajuns şi el la această concluzie de vreme ce într-o scrisoare ulterioară se con­fesa lui Oscar Walter Cisek: „Petrovici a încercat să polemizeze cu mine în discursul de răspuns. Replica i-a dat-o Regele. Fără apel” (Manuscriptum” nr.1/1973, p.119).

Totuşi, dincolo de aceste mici neînţelegeri, cei doi gînditori s-au ţinut în relaţii normale. Colaborau în cadrul Academiei şi comunicau epistolar. În ansamblul factorilor me­niţi să consolideze această amiciţie filosofică a contribuit desigur şi invitaţia adresată pre­şe­dintelui Academiei de Veturia Goga, care insista ca înalta instituţie să fie negreşit re­pre­zentată la pomenirea din 7 mai 1939, cînd organiza la Ciucea împlinirea unui an de la moar­tea poetului. „În caz de împiedicare, mai scria Veturia în telegrama către Academie, ru­gaţi alt domn coleg” care să reprezinte Academia. Aşa se şi întîmplă. C.Rădulescu-Motru îi transmite telegrama lui Sextil Puşcariu, iar acesta, bolnav, (aflat deci „în caz de împiedicare”) o înmînează mai departe lui Blaga avertizîndu-l „că şi d-na Goga s-ar bucura să vadă Aca­demia reprezentată prin tine”. Nu-i exclus să fi existat în paralel şi alte demersuri de re­pre­zentare căci momentul de la Ciucea reuneşte în cele din urmă trei gînditori de aleasă ţi­nută intelectuală — toţi trei consimţînd să fixeze evenimentul printr-o fotografie de grup în care Petrovici este flancat de Blaga şi D.D.Roşca.

O lună mai tîrziu, Petrovici îl invită pe Blaga să susţină o conferinţă despre Eminescu (se împlineau cincizeci de ani de la moartea sa) — invitaţie pe care autorul „Spaţiului mioritic” o declină pentru că subiectul i se părea mult prea important pentru a fi tratat con­venţional prin cîteva idei stereotipe. Acceptă în schimb să colaboreze la numărul special al „Gândirii” consacrat lui Nichifor Crainic cu articolul „Începuturile şi cadrul unei pri­e­tenii” — eludînd ideologia revistei pe care nu o împărtăşea.

Totuşi, divergenţe de păreri dintre Blaga şi Petrovici se accentuau şi se drenau spre o expresie manifestă. Prilejul l-a constituit apariţia în 1940 a primei diviziuni din „Trilogia cos­mologică”, a „Diferenţialelor divine”, în care Marele Anonim (substitutul divinului) era ima­ginat antiteogonic, obligat să-şi reprime funcţiile creatoare din teama de a nu se multi­plica în alte exemplare echivalente care să-i zdruncine autocraţia şi cu care ar trebui să îm­par­tă puterea.

Subiectul îi era familiar lui Petrovici pentru a nu se implica în dezbatere. Amintim în fugă că la Congresul Internaţional de Filosofie de la Paris, din august 1937, organizat cu pri­lejul împlinirii a trei sute de ani de la apariţia lucrării „Discurs asupra metodei” a lui Des­cartes, susţinuse comunicarea „Ideea de Dumnezeu în faţa raţiunii” care a fost bine pri­mi­tă de participanţi. Revistele româneşti, dar şi „Revue thomiste” din ianuarie 1938 sub semnătura lui M. Forest, sau „Rivista di filosofia” din decembrie 1937 sub semnătura lui Alessandro Levi au comentat elogios intervenţia filosofului român — publicată şi în ţară, în revista „Gândirea” din septembrie 1937.

Tot în „Gândirea”, în numărul din septembrie 1940, Petrovici a publicat şi articolul „Consideraţii cosmogonice” în care, printre altele, exprimă şi serioase rezerve faţă de ima­gi­nea blagiană a Marelui Anonim. „Fără a contesta originalitatea acestei ţesături meş­teşugite, scria Petrovici, nu mă pot totuş lăsa prins de această sumbră poveste metafizică, chiar dacă aceea pe care i-aş opune-o n-ar avea mult mai mare putere demonstrativă. Dar nu mă pot împăca c-o teorie brutal antropomorfică în care toată activitatea creatorului e stă­pînită pur şi simplu de spaima unei detronări eventuale.”

Nu intrăm în toate detaliile controversei. Se ştie că Blaga n-a avut numai admirato­ri, iar replica cea mai severă va veni doi ani mai tîrziu prin intervenţia părintelui Stă­niloaie. Blaga a replicat pamfletar însă, curios, Petrovici nu va figura printre cei vizaţi de aciditatea ripostelor sale. O va resimţi pînă la descumpănire C.Rădulescu-Motru care, la cei 75 de ani ai săi, nu-şi mai putea găsi echilibrul. A fost nevoie de o scrisoare de solidarizare din partea Academiei Române pentru a se linişti. Printre academicienii care au semnat scrisoarea colectivă de edulcorare a amărăciunii lui Motru, alături de I. Simionescu, Liviu Re­breanu, N.Cartojan, D. Caracostea, G.Enescu, I.Al.Brătescu-Voineşti, G.I.Parhon, D. Gusti, figura şi numele lui Petrovici. Principala vină ce se aducea lui Blaga era lipsa de de­fe­renţă faţă de instituţia academică din care făcea şi el parte.

Oricum, pamfletele lui Blaga şi intervenţa Academiei a împărţit intelectualitatea şi re­dacţiile revistelor de cultură în două. În spiritul intervenţiei făcute de Academie s-a arătat, printre altele, „Revista teologică” unde Gr. T. Marcu aprecia protestul ca pe un act de în­sănătoşire a vieţii culturale. Nu-i de mirare. Teologii şi lumea clericală de la noi se aflau de­ja de multă vreme în poziţie de reacţie abrazivă faţă de scrierile lui Lucian Blaga.

Avea dreptate Hegel: adesea raţiunea, în viclenia ei, lasă pasiunile să lucreze pentru ea. Dar oricît de mistuitor ar lucra, ghiocul istoriei îi cuprinde pînă la urmă pe toţi, chiar dacă vuietul ei pierde cîte ceva din zbaterea acelor patimi învălmăşite.