Nr. 6 (464) Iunie 2004

Mirabila inventivitate

Şerban Foarţă
Opera somnia

Antologie
Editura Polirom, Iaşi, 2000

Sunt – nu mulţi, ba chiar foarte puţini – poeţi faţă de care criticul literar de profesie poa­te simţi, dacă e slab de înger, o veritabilă, dar as­cun­să, ură: sunt poeţii super-rafinaţi, a căror artă lirică e atât de sofisticată – şi fiind aşa sau (a)părând aşa pentru că inteligenţa şi rafinamentul concepţiei şi conceperii lirice funcţi­o­nează la parametri şi în grile greu de auscultat de o ureche normală, gospodăresc-analitică – în­cât aceia se simt ofensaţi, ofuscaţi, oripilaţi chiar, văzându-se puşi în faţa unui ce poetic pe care „meseriaşul” din ei nu ştie de unde, cum, de ce să-l apuce şi să-l „critice”. E ca într-un film de demult, Ziua în care vin peştii, în care un cio­ban, păscându-şi caprele într-o golaşă insulă gre­cească, mi se pare, dă de o cutie hermetică pi­cată din cer (de fapt, dintr-un avion), crede că nu­maidecât conţine ea ceva preţios, încearcă în fel şi chip să o deschidă, uzează până şi de o fre­ză furată de la un dentist, în fine, cu nu ştiu ce acid reuşeşte să o fisureze şi nu găseşte înăuntru decât nişte biluţe, ouţe, sferuţe pe care fu­rios le aruncă în conducta de apă a localităţii, iar a doua zi – şi în finalul filmului – se văd plu­tind peştii morţi: conţinutul urât şi aruncat cu mâ­nie de cioban era radioactiv şi-şi vedea letal de fisiunea lui. Poemele lui Şerban Foarţă sunt ra­dioactive de frumuseţe poetică. Dacă nu eşti cât de cât iniţiat în secretele intelectuale, cultu­ra­le, livreşti, ca şi în cele ale libertăţii imaginaţiei de a se „înjumătăţi”, ca şi în mirabila in­ven­tivitate a jocului cu cuvintele şi cu ideile cu­vin­telor, rişti să stai ca „al doamnei vaci fiu” în faţa porţii din zicală. Nu e cazul deloc al lui Mir­cea Mihăieş, bunăoară, care a scris o admirabilă pre­faţă la Opera somnia a lui Şerban Foarţă, pre­faţă al cărei ultim alineat sună astfel: „Re­prezentant (poate ultimul) al rafinamentului poetic în cultura română, Şerban Foarţă rea­bi­li­tează inteligenţa creatoare şi scoate o întreagă di­recţie culturală de sub spectrul derizoriu al rap­sodismului, naivităţii fără orizont şi al im­provizaţiei care, în numele talentului, îşi permite orice licenţă estetică. E o performanţă u­nică, decurgând din harul unuia dintre cei mai in­teligenţi şi mai culţi poeţi români ai ultimei ju­mătăţi de secol.”  Aşa este, nimic de comentat. A­tâta doar că eu aş renunţa la ultimele cinci cu­vinte din judecata citată.

Pe de altă parte, dificultatea de a co­men­ta cărţile lui Şerban Foarţă vine şi din satu­ra­ţia de plăcere a lecturii. Textele sunt atât de în-miresmate, atât de ingenioase, atât de gene­roase în daruri po(i)etice încât simţi o sfârşeală şi o lene când datoria comentatorie te împinge la lucru. E ca lunea de după o duminică pe care, o­ricum, nu o poţi reînvia, „…e-n zadar, co­pile!”, vorba sonetului.

Drept care, eu cel puţin, nu voi „comenta” nici această minune de cărticică, Fractalia, a­părută recent la rafinata ea însăşi editură ti­mi­şo­reană „Brumar” („Macheta cărţii, paginare şi co­pertă: Loredana Tîrzioru”, aflăm, nu fără a ne în­­cânta şi de frumuseţea numelui de familie al Lo­redanei). Voi cita doar ARGUMENT (-ul) poe­tu­lui: „Acest poem e o/ transpunere în versuri a/ paginilor 86-93 ale unei cărţi de/ Roger Penrose, Mintea noastră/ cea…de toate zilele. Despre gândire,/ fizică şi calculatoare (tradu­cere:/ Cornelia C. Rusu @ Mircea V./ Rusu, Editura Tehnică,/ Bucureşti, 1996), din care/ pro­vin şi cele opt imagini referi-/ toare la «mul­ţi­mea Mandelbrot»,/ – căreia, citind – Ěa l’envers, ce/ va să zică «în verlană», autorul/ cărţii men­ţionate îi dă numele/ exotic (şi himeric) de/ «lumea/ ţara Tor’Bled-Nam».” De-aici poate în­cepe aventura unei lecturi ce cată a se îm­păr­tăşi de la exotismul şi himerismul unei poeme scrise parcă de un Ion Barbu al mileniului trei ca­re, dacă nu va fi fractalist, habar n-am cum va fi fiind sau va să fie.