Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (464) Iunie 2004

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Sociologia zvonului

 

Dan Lungu
Raiul găinilor – fals roman de zvonuri și mistere
Prefață de Mircea Iorgulescu
Editura Polirom, Iași, 2004

 

În Raiul găinilor moartea și viața sunt în­cremenite, iar timpul se înșurubează în jurului unui zvon ori a unei întâmplări spectacula­re. Dan Lungu realizează o panoramă nu doar a u­nei străzi, ci a întregii mentalități post­cea­u­șiste pe care-o recunoaștem la orice om care a muncit o mare parte a vieții sub comunism. În­treg romanul răspunde la întrebarea: Despre ce vorbesc oamenii simpli, care n-au nimic de fă­cut, de pe o stradă oarecare, dintr-un oraș oarecare?

Trecerea de la proză scurtă la roman a fă­cut-o și Dan Lungu cu destulă încredere în po­sibilitățile proprii. Se simte însă o nesiguranță în distribuirea discursului în proporții lărgite. Deși reușit, romanul lui Dan Lungu nu are o unitate care să se simtă apăsat, iar personajele nu au substanțialitate. Romanul dă impresia că e ne­terminat, că autorul și-a dorit, printr-o preci­pitare verbală grăbită, să lase impresia bună și să iasă din scenă. Ce rămâne din romanul lui Dan Lungu? Nici personaje, nici construcție, ci un discurs și un farmec al expresivității (orali­tății) aproape fără cusur. Dan Lungu dă impresia că încă se teme de roman, de construcție și a­naliză. Rămâne fidel unui tip de radiografiere grăbită, cu personaje mai mult conturate decât al­cătuite solid. Senzația generală e că ai citit un sondaj făcut de un extraordinar povestitor, nu co­mentator. Fără îndoială că acest roman nu „marchează un moment în proza românească de astăzi”, cum prea entuziast reclama Mircea Ior­gulescu în Prefața romanului. Deocamdată lo­cul e „ocupat”. Imaginea raiului o avem, sub di­verse imaginarii de la Țiganiada încoace, vise premonitorii haioase la fel, universul peri­feriei asemenea. Sunt elemente la Dan Lungu pe care le putem identifica în proza Aneimaria Be­ligan, a lui D. R. Popescu, Petru Cimpoeșu, Eu­gen Barbu și alții.

Subiectul romanului nu spune nimic nou. Și cred că Dan Lungu nici nu are de gând așa ceva. El vrea pur și simplu să povestească. Nu ține cont de nici o tensiune narativă, intrigi­le sunt palide, scurte ca un foc de artificii, cu u­ni­cul scop de a fi văzute de ceilalți locuitori ai ficțiunii. Nu există nici o tensiune a interogației. Per­sonajele se mișcă teleghidate, suflul vieții e minor, aproape inexistent. O imobilitate funciară domină pretutindeni. Doar această încreme­nire dispune vorbăria, trăncăneala și colpor­tările de la un capăt la altul al narațiunii. Locul e cel al periferiei orașului fără nume, sadoveni­an, unde nu se întâmplă nimic. Strada numai are nume, Salcâmilor, banal precum existențele per­sonajelor. Am fi tentați să spunem că e locul unde se moare inconștient, cu nepăsare, pentru că personajele, cu o excepție, nu au sentimentul tim­pului și, deci, nici pe cel al morții. De fapt, în­treaga gamă a sentimentelor de care sunt capabili eroii lui Dan Lungu se reduce la un straniu sen­timent al povestitului/ascultatului. Nu sunt însă ahtiați după spectaculos, deși întâmplările du­pă care tânjesc trebuie numaidecât să conțină o doză apreciabilă de fastuozitate.

Toate personajele par a fi într-o continuă campanie electorală. Asta e atmosfera, însă finalitatea nu e una politică, ci una de prestigiu. Fie­care se străduiește să afle ceva, să spună mai de­parte pentru a fi în centrul atenției. Deși strada e parțial asfaltată, nimeni nu-și dorește o con­tinuitate. De altfel, chiar strada înjumătățită e simbolul existenței lor. O parte învechită, con­su­mată, dar nostalgică, reprezentând comunismul și pre-existența rurală, perioadă în care per­sonajele au slujbe mărunte și preocupări simple, cutremurați doar de spaima posibilelor de­molări, și, pe de altă parte, drumul asfaltat, simbolizând speranțele noilor-veniți din oraș, dornici să schimbe ceva, în postceaușism asta în­semnând speranța. Toate acestea sunt însă abandonate în acest univers suficient în care oa­menii sunt preocupați de faptul divers, de pre­supuneri, de vise premonitorii și de taclale nes­fârșite. În fapt, avem de-a face cu o lume a băr­baților, unde accesul femeii se face doar pe poarta zvonisticii necesare și acceptate. Tot di­riguitorii morali, bărbații, deconstruiesc orice tentativă de afirmare a femeilor. Milica e încântată de șansa unică de-a vizita cea mai înaltă și mis­terioasă casă de pe stradă, a Colonelului – per­sonaj tot atât de misterios pentru persona­je. Pentru moment, ea e un fel de „primar” al stră­zii, vedeta care știe ceva. Toți ceilalți, cu­rioși și nerăbdători ca întotdeauna, o adoptă ime­diat ca autoritate. Dom’ Petrică, pictor de i­luzii culinare sub comunism, e vocea bărbaților și, parțial, a străzii. Judecățile sale sunt numai­de­cât preluate și acceptate. E o lume de oraș mol­dovenesc, probabil de provincie, unde, pe o stradă oarecare, muncitori simpli, pensionari, re­fac lumea țărănească pe care, în mare parte, o pă­răsiseră. Această transfigurare a străzii în u­liță se suprapune constant în narațiune. Semnul e dat de numărul găinilor, semn al în­mulțirii oamenilor și al recuperării unui trecut rural. O lume a bărbaților, așadar, se opune uneia a femeilor. Bărbații sunt organizați, uniți și solidari. Femeile dezbinate, unite doar de bâr­fe, iscoditoare, cu firave încercări de eman­ci­pare. Mai mult, bărbații au un loc al lor, „Trac­to­rul șifonat”. Aici se dezbat problema spinoasă a râmelor din grădina lui Relu Covalciuc, miste­rele Verei Socoliuc, nebuniile Hleandei, fețele lui Ceaușescu și problema comunismului apus. E singurul loc public unde se încing și „se vor­besc discuții”. Totul e țintuit în profan, nimic nu co­munică cu sacrul. Moartea așteptată (Vera) ori necesară (posibilul spectacol mediatic al râ­melor) e prezentă atâta timp cât furnizează știri. Toate personajele așteaptă știri. E ca și cum ar lucra în echipă la un program de știri, pe ca­re le caută cu o sagacitate structurală. „Re­por­te­rul” care furnizează știrea zilei e automat o­mul zilei (străzii).

Nimeni nu are nevoie de invazii specta­culoase de lăcuste, Dumnezeu e prezent mai mult ca superstiție, Biserica e invizibilă, la fel și ac­tivitățile lor; imobili și impasibili, guralivi și pe­trecăreți, ei alcătuiesc o lume fără vârstă și re­pere. Singura realitate e strada cu locațiile ei ur­mate somnambulic: cârcium㠖 acas㠖 câr­ciu­mă. Curioase și ambetate foarte, aceste personaje cinstesc între două zvonuri, două posibile întâmplări și două rememorări. Cârciuma e par­tid, tribună și hotel, e biserica satului (stră­zii) și, mai ales, e raiul bărbaților. Femeile roiesc în jurul raiului și se străduiesc să fie folositoare fie colportând zvonuri, fie urmărind întâmpla­rea, ori, prin gesturi titanice, vor să se des­prin­dă de malefica acceptare a conducerii patriar­hale (măritișul constrâns, bolirea ca armă). În­ciu­dată, o soție oftează: „nici albina nu știe mai bine drumul spre stup decât își știe bărbată-miu dru­mul la Tractor”. Pentru cârciumarul Zidaru, ca și pentru toate personajele masculine (fe­meile își cunosc interdicția pătrunderii în „ra­iul” bărbaților...), „cel mai important lucru era că se află mereu între oameni veseli, care râd și glu­mesc, își amintesc câte și mai câte, se iau peste picior și se înjură fără răutate, așa vor­besc ei, așa au fost învățați de mici, se încaieră plini de lehamite, mai mult de formă, să nu zică lu­mea că nu-s bărbați, care se amenință câte o oră înainte, aruncându-și tot felul de grozăvii, spre satisfacția celorlalți, de la stâlcitul mutrei până seamănă cu poza din buletin, la a­men­in­ța­rea că-i va împrăștia dinții printre panseluțe. Dar nu erau oameni răi (...)”. Iată subiectul, at­mos­fera și personajele. Exclus, singurul, din a­cest rai profan, artificial, e Colonelul. Strada îi este ostilă prin poziția lui socială și măreția ca­sei, dar mai ales pentru că: „nici o întâmplare nu-l făcuse vulnerabil, și prin asta mai apropiat de ceilalți, în ciuda funcției și a casei”. Nu le ce­ru­se ajutorul, le cumpăra bunăvoința, nu băuse cu ei – gesturi impardonabile, inițieri fără de ca­re acceptarea în „grup” devine imposibilă.

Oscilând între nostalgia comunismului și regăsirea liniștii într-un rai asemeni unor gă­ini impasibile, fără griji și taxe de plătit, o lume de foști-meseriași petrece pe seama zvonurilor și rememorărilor într-un provizorat al orașului și țării pe care o ignoră în transformările ei. De aici, tragismul latent, neexprimat: știu că impa­si­bilitatea lor va fi scurtă, iar ne-participarea la transfigurările chiar și ale zvonurilor va avea e­fec­te imediate. „Eu-s ca animalele, simt imediat”, spune Relu Covalciuc. E felul lui de a se implica în viața străzii, la fel cum Aurora Spătaru „se a­șe­za în fața ferestrei ca în fața televizorului”.

Întreg romanul mizează pe o implicare în desfășurările care pot anima viața străzii. Re­ținuți și peste poate de curioși, locuitorii Salcâ­milor nu au conștiința orașului. La ei funcți­o­nează parametrii satului, incapabili să reac­ționeze asemeni unor orășeni (aversiunea pentru Colonel seamănă mai degrabă cu ura ță­ra­nilor pentru boieri). Cheltuirea zvonului ori tran­sformarea lui în știre până la aneantizare e preo­cupațiunea lor esențială.

Raiul găinilor este un roman viu, colo­rat și vivace, scris cu har și cu umor, de o ironie re­ținută și de o remarcabilă expresivitate.