Nr. 6 (464) Iunie 2004

CĂRŢILE PRIETENILOR

Andrei Pleşu - Obscenitatea publică

Editura Humanitas, 2004

Evident, Andrei Pleşu nu este prietenul meu. Nu am stat niciodată la mai puţin de 100 de kilometri de el, asta însemnînd distanţa dintre Oradea şi Arad şi momentul, cunoscut mie, al prezenţei sale acolo. Scriu la această rubrică despre Obscenitatea publică, a­pă­rută recent la Editura Humanitas, pentru că m-am împrietenit cu cartea. Ce înseamnă să te împrieteneşti cu o carte? Simplu. Să bei cu plăcere o cafea, citind-o, să ai un dialog, să ţi se răs­pundă calm, clar, expresiv, nuanţat. Asta aştepţi şi de la un prieten, să aibă o pecete po­trivită cu a ta, iar deosebirile să treacă în nuanţe. Între o carte de birou sau dormitor, la per­soana întîi, despre puterea, buricul sau despre neputinţele intime ale unei figuri publice şi o carte scrisă despre noi toţi, cu noi toţi parcă împrejur, la o enormă berărie a lui ne­nea Iancu, o prefer pe aceasta din urmă.

Mi-l şi închipui pe Andrei Pleşu, sătul de oamenii deştepţi de peste zi (cordiali, di­le­matici sau atenţi, proşti, învăţaţi sau învăţăcei, academicieni, miniştri sau analişti, gospodine, curioşi sau acru-zîmbitori), retrăgîndu-se în Marea Berărie, singur la o masă mare, de ste­jar vechi, lustruit, bînd bere la halbă, mîncînd  iahnie sau ciorbă de burtă cu o  plăcere bal­canică. Nu-l văd scriind pe şerveţele, în colţ de masă, ci dimineaţa, după  omleta mare, cu şuncă, sau ochiurile presărate cu mărar verde şi cimbru, în stînga, pe biroul aristocrat, o cană mare de cafea, în dreapta pipa, tutunul şi scrumiera. Scrie la calculator, inspirat, dar cu o anume lene a lucrurilor spuse.

A scrie despre cartea lui Andrei Pleşu e de-a dreptul inutil. De ce să scrii o recenzie despre ea? Să te lustruieşti un pic? Să te arăţi deştept, de aceeaşi parte? Apoi, Nota intro­duc­tivă e destul de clară: trăim într-o fermentaţie neaşezată, ca dat istoric, şi într-o ne­ruşinare a manifestării pe scena publică, „neruşinare în politică, neruşinare în publicistică, ne­ruşinare în moravuri, în comportamentul public, în discurs, în modul de a (nu) gîndi”, „sus­pensie generalizată a valorilor şi a bunei-cuviinţe”, „nonşalanţă fără criterii”(ceea ce aş numi dezinhibare imbecilă), „peisaj hilar şi dramatic”, „mişcare între sublimităţi şi scîr­be”, cu citatul din Caragiale deasupra noastră. Andrei Pleşu nu are nici un subiect nediscu­tat în editorialele ziarelor, ale revistelor, mai ales de scriitorii care susţin rubrici de „o­pinii” la diverse publicaţii. Nici fiziologiile lui nu aduc  vreo noutate.  Cartea însăşi e ne­fo­lositoare. Ea nu-i învaţă nimic pe românii de pe baricade, pe cei de pe coclauri sau de prin ta­verne, pe cei de la tribună, catedră sau pupitru, pe cei de pe tarlale, din fabrici şi uzine. Nu le spune cine este bun şi cine este rău, dacă e bine sau e rău. Nu vor vota altfel, citind-o. Andrei Pleşu nu este nici un militant, nici un moralist al neamului, nici un pedagog na­ţional.

El are, totuşi, cititori. Mai întîi are creditul moral şi aura grupului de la Păltiniş. Pu­ţin diferit şi între prietenii lui: mai aplecat spre politic, spre contingent, mai puţin ceremo­nios decît Liiceanu, cu stil şi atitudine. Are, apoi, creditul intelectualului care a depăşit ni­hilismul de paradă şi complexul păunului, trecînd la fapte, acceptînd funcţii de ministru exer­citate cu toată detaşarea, într-un registru al normalităţii reprezentat de celebra om­letă de la Ministerul de Externe. Mai departe, în fiziologiile (date de aspect fizic, nume, fel de a vorbi, de a se purta) unor cunoscute figuri publice ca Iliescu, Păunescu, Pruteanu, Va­dim, Bondrea, nu dă sentinţe şi nu execută, ci mai mult face demonstraţia unor inadecvări, fă­ră a cădea în zoologia adversă. Această carte evocă o Românie profundă care aduce cu ea tot atîtea motive de optimism cîte de scepticism, oglindeşte suprafaţa rizibil-grotescă a vieţii publice de astăzi şi propune intelectualului altceva decît negarea violentă, aproba­rea necondiţionată sau apolitismul interesat. Propune o filozofie a conciliabilului, a faptei, spre deosebire de taclale, îndemnuri sau soluţii, a separaţiei politicului – aici e întoarsă teoria lovinesciană, înţelegînd a nu confunda politica cu morala sau cu frumosul, a lucidi­tăţii calme. Nu simte enorm, nici nu vede monstruos, adică mult peste realitatea de coper­tă grotescă, dar aduce a moralist clasic pentru care deriziunea e o calamitate.

Te împrieteneşti cu această carte pentru stil. Cea mai mare plăcere o am, citindu-l pe Andrei Pleşu, să mă opresc la epitete: epitetul ironic, adesea oximoronic, sau hiperbolic, cel ce nuanţează, metaforic, sau cel ce închide într-un sens (peiorativ), niciodată de lemn, păs­trînd prospeţimea oralităţii savante peste expresiile de rînd. Şi asta, în jocul unei fe­nomenologii caricaturale sau al ideii urmînd calea generalizării, ca în acest fragment despre Ion Iliescu: ”Îi pui dinainte o fotografie, îţi scoate de sub mînecă un grafic. Îi arăţi un om înfometat, îţi arată o statuie de oţelar. Îl supui judecăţii oamenilor şi el cere, gran­di­locvent, judecata istoriei. Afişează un soi de eroism cordial, priveşte încrezător spre viitor şi vigilent spre duşman. Îi vorbeşti de cai morţi, îţi vorbeşte de creşterea producţiei de lapte, îi vorbeşti de prăbuşirea sistemului de irigaţii, îţi vorbeşte despre reuşitele po­liticii externe, îi vorbeşti de şapte ani proşti, datoraţi erorilor sale, îţi vorbeşte de trei luni proaste, datorate adversarilor săi. Se plasează mereu în aşa fel, încît el e un luptător constructiv şi tu un defetist cîrcotaş. E mereu nevinovat, bine orientat, realist. În fond, e un fa­natic al abstracţiunii: din punctul lui de vedere, totul e important, în afară de realitate. Rea­litatea e, pentru mentalitatea comunistă, cel mai îndărătnic dintre duşmani; ea trebuie, prin urmare, corijată, depăşită şi, la limită, desfiinţată. Comunismul e un cult al irea­li­tăţii, dublat de refuzul superstiţios al oricărei transcendenţe”.