Nr. 6 (464) Iunie 2004

Soba cu acoperiş

Americanii, japonezii şi polonezii şi-au găsit în ultimii cinci ani un alt punct de a­trac­ţie turistică, în afară de Elveţia, cu munţii ei parcă scoşi din cutie, de Franţa, cu Parisul ei care seamănă c-un tort în care s-a înfipt lumînarea Eiffel, de Italia, cu Roma ei pe care toţi o consideră oraş romantic din cauză că se află în aceeaşi ţară cu Veneţia...

Mă rog, treaba lor. Treaba noastră este noul punct de atracţie turistică. Care s-a do­vedit a fi un sat de la poalele Carpaţilor. Un sat frumos prin care curge un rîu. Un rîu mă­rişor pe care, la un cot, chiar sub un pod, există o insulă mică. O insulă foarte mică unde, în urmă cu şase ani, s-a aşezat, pentru a-şi duce restul de veac ce i-a rămas de trăit, un om. Un singur om care, la drept vorbind, e de profesie sobar şi n-a auzit în viaţa lui de Robinson Crusoe. Şi n-a auzit nu pentru că e sobar, căci, dacă e să fim cinstiţi, se mai găsesc pe ici-pe colo sobari care să-i fi citit pe Balzac şi Dostoievski, ba chiar şi pe Sartre, darmite pe Defoe! Una peste alta, sobarul pe care-l avem în vedere nu auzise în viaţa lui de Robinson Crusoe pentru că se întîmplă ca sobarul acesta să se numere printre acei puţini sobari care n-au citit în viaţa lor nici o carte, în afară de Pinocchio, Povestea Degeţicăi, poate Aventu­rile lui Habarnam şi ale prietenilor săi săi şi, printr-o minune, Douăzeci de mii de leghe sub mări.

S-a aşezat deci, în urmă cu şase ani, sobarul nostru pe insula lui pustie – care, în trea­căt fie spus, nu avea mai mult de treizeci de metri pătraţi, din care cel puţin douăzeci e­rau ocupaţi cu un pîlc de copaci – iar dacă tot am ajuns aici, în partea descriptivă a acestei poveşti, trebuie să mai spun, pentru cititorii realmente interesaţi, că insula noastră nu era nicidecum o insulă vulcanică –, şi a început să construiască. Dar, spre surprinderea unora, nu s-a apucat să-şi construiască o casă, cum ar fi fost firesc. Ci a început să construiască, migălos, o sobă.

Au venit, de-a lungul timpului, mulţi oameni la el, la sobarul nostru. A venit mai întîi soţia lui care, cu lacrimi în ochi, l-a rugat să se întoarcă acasă, pentru că cei şase copii ai lor au nevoie de un tată. Sobarul a refuzat-o însă hotărît, spunîndu-i că decizia lui e de­fi­nitivă: aici îşi va duce el partea de veac care i-a mai rămas de trăit. A venit apoi preotul sa­tului, care i-a spus o poveste despre un om ce a tăiat un bou gras cînd i s-a întors fiul a­casă, spunînd că asta l-ar aştepta şi pe el dacă s-ar întoarce, lucru care l-a enervat cumplit pe sobar, acesta înţelegînd că popa l-a făcut „bou gras” şi, totodată, l-a ameninţat că, o dată întors acasă, avea să fie tăiat. A venit şi primarul, care i-a promis că, dacă va reveni în sat, îi va oferi un hectar de pămînt, pe care poate construi şi douăzeci de sobe. Au venit, în fine, mulţi oameni, fiecare încercînd într-un fel sau altul să-l determine pe sobar să se răzgîndească.

La sosirea primei ierni, soba ridicată de sobar avea deja şase metri înălţime, iar insula se întindea pe o suprafaţă cu vreo patru metri pătraţi mai mică. Asta nu trebuie să sur­prindă pe nimeni, căci meşterul îşi lua, firesc, materialul de construcţie din chiar insula pe care locuia – lua lut, îl ardea, mă rog, îl trecea prin procesul acela pe care îl cunosc doar sobarii şi cîţiva curioşi dintre noi, ceilalţi, folosind pentru ardere cîţiva dintre copacii a­flaţi în pîlcul de pe insulă şi un cuptor săpat de el în adîncul insulei. Cu ajutorul copacilor pe care apucase, prevăzător, să-i taie, al sobei de şase metri înălţime, a cărei gură fusese a­co­p­erită, sus, cu crengi de copaci, şi al cuptorului pe care-l mutase în interiorul sobei, a trecut sobarul peste prima iarnă. Mai greu i-a fost cu mîncarea – dacă în timpul verii se oprea din construcţia sobei pentru a prinde cîte un peşte sau pentru a se ospăta din pomana pe care i-o aduceau oamenii din sat, iarna, în vreme ce peştii nu-i lipseau, deoarece la copcă se prindea şi mai abitir decît vara, pomana se împuţinase considerabil, întrucît oamenii din sat se gîndeau de două ori înainte de a ieşi în gerul de afară pentru a se milostivi de sobar. Cum-necum, mai c-un peşte prins la copcă, mai c-o bucată de pîine uscată ajunsă în cele din urmă la el, a trecut, spuneam, sobarul prima iarnă. Iar din primăvară s-a reapucat din nou, serios, de lucru.

La sfîrşitul anotimpurilor blînde din al doilea an, soba se înălţase cu alţi cinci metri, iar suprafaţa insulei se mai micşorase cu alţi trei metri pătraţi. Cam pe la mijlocul toamnei în­cepuseră să apară primii turişti, atraşi de construcţia ciudată care începea să se contu­reze deasupra insulei mici de pe rîul mărişor din satul frumos de la poalele Carpaţilor. Da­torită primilor turişti şi dărniciei lor, dar şi datorită experienţei cîştigate, sobarul a trecut mai uşor peste a doua iarnă.

Din primăvara următoare pînă la sfîrşitul toamnei următoare, soba de pe insulă a cres­cut spectaculos în înălţime, cu încă şapte metri, deşi era de presupus că, pe măsură ce se va înălţa, productivitatea va scădea, întrucît devenea mai dificil de dus lutul ars de la poalele sobei pînă la vîrful ei. Dar sobarul nostru fie căpătase exeperienţă, fie construise un mecanism inteligent în interiorul sobei – cert este că soba avea acum nu mai puţin de optsprezece metri înălţime, iar suprafaţa insulei se micşorase cu încă vreo cinci metri pă­traţi.

Ritmul a crescut în al patrulea an. La sfîrşitul toamnei, soba de pe insulă strălucea în soare frumos, avînd deja nu mai puţin de douăzeci şi şapte metri înălţime. Iar insula mai pier­duse şapte metri pătraţi. Tot în anul al patrulea, sobarul a început s-o ducă realmente bine. Vestea despre soba sa se răspîndise în toată lumea: ziarul The Times vîrîse într-una dintre ediţiile sale o ştire despre ciudata sobă ce se ridica pe mica insulă de pe rîu mărişor din frumosul sat de la poalele Carpaţilor; The Economist îi dedicase chiar un articol, unde se făcea o paralelă între productivitatea şi eficienţa muncitorului occidental şi productivi­tatea şi eficienţa muncitorului estic. Datorită acestei publicităţi, se adunaseră sute, poate chiar mii de turişti din toată lumea pe malul rîului mărişor din satul frumos de la poalele Car­paţilor, pentru a privi cum se înalţă Soba Babel, cum fusese ea numită, inspirat, de un fo­tograf japonez care se creştinase în urmă cu doi ani. Ei bine, profitînd de pe urma acestei afluenţe de turişti, sobarul nostru începuse să se alinte: cerea, zilnic, fie salam de nu-ştiu-care, fie friptură de nu-ştiu-care, fie o sticlă de vin de nu-ştiu-care, ba chiar învăţaţe să cea­ră burbon şi uischi, băuturi de care, înainte, abia dacă auzise. Iar turiştii nu ezitau să-i dea, ducîndu-i pînă la insulă toate cele cerute în bărcile pe care primarul – acesta, bucuros de afluenţa turiştilor, renunţase între timp complet la ideea de a-l convinge pe sobar să se întoarcă în sat; mai mult, dacă s-ar fi pus problema ca sobarul să-şi dorească asta, fără doar şi poate că primarul ar fi făcut toate eforturile să-l convingă să rămînă pe insulă – le pusese într-un debarcader construit în pripă.

În anul al cincilea, o mare problemă părea să se ivească: la sfîrşitul primăverii, din pîlcul de copaci falnici mai rămăsese doar o aschimodie botanică de trei metri înălţime – prin urmare, sobarul constată că nu mai avea cu ce să ardă lutul necesar construirii sobei. Întrucîtva trist, comunică acest lucru mulţimii de turişti de pe mal. Apoi intră în interiorul so­bei, deoarece venise noaptea şi era cazul să doarmă. Însă a doua zi dimineaţă, spre ma­rea-i surpriză, găsi în faţa sobei sale o grămadă consistentă de lemne stiviute frumos, iar pe mal văzu o mulţime de feţe zîmbitoare şi, totodată, mîndre. Din acel moment, pînă la sfîr­şitul celui de-al cincilea an, cum se terminau lemnele, sobarul, întrucîtva trist, comunica mulţimii acest lucru, apoi intra în interiorul sobei pentru a se odihni peste noapte, iar a doua zi, de dimineaţă, ca prin minune, nu se ştie de unde, apărea o grămadă de lemne fru­mos stivuite. Aşa se face că cei zece metri adăugaţi construcţiei în al cincilea an nu surprinseseră pe nimeni. Mai ciudat era însă că nu surprinsese pe nimeni nici faptul că su­prafaţa insulei se mai micşorase cu şapte metri pătraţi.

După sfîrşitul iernii care a pus capăt celui de-al cincilea an, în mijlocul rîului mă­rişor din satul frumos de la poalele Carpaţilor se înălţa o sobă de treizeci şi şapte de metri în înălţime, care părea a nu sta pe nimic altceva decît pe apă. Valurile blînde ale răului mărişor clipoceau lovindu-se direct de pereţii sobei, iar turiştii – care acum, că gerul iernii se sfîrşise, se adunaseră din nou în mulţime mare pe cele două maluri – priveau înmărmuriţi şi extaziaţi uriaşa construcţie. Şi-ar fi privit probabil tot aşa înmărmuriţi şi extaziaţi uriaşa construcţie dacă, la un moment dat, cineva nu l-ar fi observat sus, în vîrful sobei, pe so­bar făcînd disperat semne cu mîna. Mulţimea a început să asculte – şi aşa se face că toţi au putut să audă, distinct, clar, vorbele omului, care spuneau că ar cam vrea să coboare, dar nu mai are cum, întrucît scările interioare se dărîmaseră în noaptea care tocmai trecuse şi îi ruga pe cei de faţă să aducă o scară sau ceva ca să-l ia de acolo. Şi totul s-ar fi întîmplat poate aşa cum cerea sobarul dacă cineva n-ar fi observat, chiar atunci cînd sute de te­lefoane celulare se îndreptau spre sute de urechi şi sute de guri, urmînd să ceară ajutor pentru sobar, că, în cazul în care va fi luat de acolo, sobarul nu-şi va mai putea duce la bun sfîrşit opera, adică nu va mai putea să pună acoperiş sobei. Ceea ce, nu-i aşa?, ar fi făcut inu­tilă întreaga construcţie. Prin urmare, cineva a presupus că sobarul se află doar într-un mo­ment de descurajare, de depresie, poate din cauza asteniei de primăvară, prin urmare trebuia încurajat. Şi a propus ca toţi cei de faţă să-l aplaude pînă cînd hotărîrea şi curajul îl vor însufleţi din nou pe sobar, iar construcţia va fi terminată.

În chiar clipa aceea, japonezul care se creştinase numai în urmă cu doi ani a început să aplaude. Iar după el au început să aplaude mai întîi alţi doi japonezi, care erau prieteni cu primul, pe urmă un portughez care se nimerise întîmplător pe-acolo, apoi un american care venise, de vara trecută, împreună cu soţia lui, să facă plajă pe ţărmul Mării Negre, dar se oprise în drum în frumosul sat de la poalele Carpaţilor şi fusese subjugat de frumuseţea construcţiei, după care o franţuzoaică ce visase întreaga iarnă, în secret, ca sobarul să fie un bărbat frumos, cu părul negru-negru, care s-o ceară cîndva de nevastă… Iar aplauzele s-au propagat rapid, astfel că, într-un singur minut, toată mulţimea aplauda, iar într-un alt minut, întreaga mulţime îşi însoţea aplauzele cu mesaje de încurajare.

În următoarele ore, de fiecare dată cînd sobarul părea cuprins de depresie din cauza asteniei de primăvară, începînd să strige către mulţime, cei de jos porneau să-l încurajeze, aplaudînd frenetic, aplaudînd cu disperare, pînă îşi înroşeau palmele, strigînd pînă la răguşeală mesaje optimiste. Iar într-o zi, în sfîrşit, sobarul dădu primele semne că nu mai e deprimat. Asta pentru că, încă de la prima oră a dimineţii, el nu mai scoase nici un cu­vînt de autocompătimire, nu le mai adresă celor de jos nici o rugăminte. Tăcerea lui dură pînă la amiază. Apoi pînă spre seară. Cineva concluzionă că acum se află în plin proces de automotivare, ceea ce înseamnă că încurajările venite de jos avuseseră efect. Prin ur­mare, propuse ca de-acum încolo lumea să se organizeze pentru ca aplauzele să se audă continuu – era nevoie deci să se aplaude în schimburi, douăşpe schimburi pe zi şi douăşpe schimburi pe noapte.

După cîteva zile în care se automotivă în tăcere, într-o zi cu vînt puternic, un vînt atît de puternic încît aproape că acoperea aplauzele necontenite ale mulţimii, sobarul dispăru din raza vizuală a celor de jos. Imediat după ce a dispărut, în ciuda zgomotului pe care-l făcea vîntul, la baza sobei s-a putut auzi un plescăit zgomotos. Ceea ce, au conclu­zionat cei prezenţi, însemna că sobarul s-a reapucat de lucru.

Din acea zi aştept şi eu, aici, pe mal, alături de toţi ceilalţi, să văd că sobarul pune în fine un acoperiş sobei sale. Dar, deşi au trecut două anotimpuri de atunci, soba încă nu are acoperiş. Mai trist e că aplauze se aud tot mai rar. Şi mulţimea s-a rărit considerabil. Au în­ceput să apară nişte zvonuri ciudate, enervante, care conduc către ideea că sobarul ar fi murit. Mai sînt însă mulţi care cred încă în capacitatea de automotivare a sobarului. Iar ja­ponezul care s-a creştinat în urmă cu, iată, deja aproape trei ani e cel mai optimist. El s-a înscris în mai toate schimburile de aplauze de peste zi şi în bună parte dintre cele de noapte, păstrîndu-şi doar patru ore pentru somn şi două ore pentru mesele de peste zi. Oricum, pînă şi la el observ o oarecare scădere a entuziasmului, deocamdată manifestată doar pe chipul care-i devine, pe zi ce trece, tot mai îngrijorat. Soba încă n-are acoperiş. Iar pî­nă la iarnă au mai rămas cîteva zile, maximum două săptămîni…