Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (464) Iunie 2004

VITRINA CU CĂRȚI

 

Mircea MORARIU

(Anneli Ute Gabany - Cultul lui Ceaușescu; George Arion - Scena crimei)

Mircea PRICĂJAN

(Lucian Dragoș Bogdan - Trilogie)

Ion DAVIDEANU

(Octavian Doclin - Pîrga)

 

 

Anneli Ute Gabany

Cultul lui Ceaușescu

Editura Polirom, Iași, 2004

 

Sub titlul Cultul lui Ceaușescu, Editura Polirom din Iași a publicat în 2003 în colecția Historia o culegere din rapoartele pe care le-a întocmit Anneli Ute Gabany, angajată a Secției române din Serviciul de cercetare al complexului Europa liberă.Libertatea. Respectivele rapoarte acoperă perioada 1978-1987. Sunt texte focusate asupra unui anumit eveniment petrecut în România ceaușistă, respectivul eveniment fiind perceput și deslușit ca o nouă etapă în evoluția socialismului dinastic, în întărirea cultului personalității, dar și în degradarea ansamblului vieții economice, sociale, politice și culturale din România. În carte, rapoartele sunt grupate în șapte capitole — Nicolae Ceaușescu și cultul personalității, Cultul personalității lui Ceaușescu peste hotare, Succesiunea comunistă dinastică; Cultul Elenei și al lui Nicu Ceaușescu, Cultul personalității și naționalismul — modelul ide­o­logic al PCR, Conducerea de partid deasu­pra partidului, Aroganța politicii externe, Epo­ca Ceaușescu — o perioadă de restricții și re­presiuni. Consultarea lor reprezintă un ajutor util pentru cercetătorii istoriei recente a Ro­mâniei, dar și pentru profanii ce doresc să cu­noască mai bine o perioadă căreia i-au fost martori, dar și victime. Neîndoilelnic, ar fi o greșeală să li se acorde respectivelor texte credit absolut. Anneli Ute Gabany coroborează informații apărute în presa comunistă din România, cu altele venite pe fluxul agențiilor internaționale de presă, zvonuri. relatări ale unor surse diplomatice, încearcă să descopere ce se ascunde în spatele limbajului de lemn din presa comunistă, al unor modificări operate la vîrfurile nomenclaturii. Intenția autoarei a fost de a da la o parte bariera minciunii oficiale de partid și de stat, impresia unității de monolit a nomenclaturii comuniste, de a interpreta semni­ficațiile, uneori ascunse ori de rang se­cund ale unor gesturi spectaculoase ale lui Cea­u­șescu, mai cu seamă ale celor care multă vre­me au acreditat ideea unei independențe a Ro­mâniei în cadrul Blocului comunist. În fond, Ni­colae Ceaușescu a speculat impresia pretinsei in­dependențe a socialismului românesc spre a-și întări poziția în rândul aparatului de partid, spre a înăbuși eventualele opoziții, spre a-și asi­gura un efemer sprijin internațional, simpatia can­celariilor, occidentale, totul pentru de­săvârșirea unui monstruos cult al personalității ale cărui abcese dobândeau forme delirante mai cu seamă cu ocazia „marilor aniversări din ia­nuarie” când se sărbătoreau zilele de naștere ale cuplului dictatorial. Îndată ce poziția lui Cea­ușescu a devenit suficient de puternică pentru a-i asigura controlul absolut asupra mai-ma­rilor partidului, Dictatorul de la București și-a concentrat atenția în vederea obținerii unor poziții cât mai proeminente pentru soția sa, E­lena, și pentru fiul său preferat, Nicu. Seismogramele realizate de Anneli Ute Gabany con­stru­iesc o diagramă ipotetică, în bună parte cre­dibilă și validată de timp, a evoluției raportu­rilor din intimitatea familiei prezidențiale, din sânul conducerii superioare de partid tot mai obedientă și tot mai infiltrată de apropiați ori de rude ale Elenei și ale lui Nicolae Ceaușescu.

În planul politicii externe, Ceaușescu a re­curs la strategii marcate de șarlatanie. Atunci când i s-a părut mai avantajoasă soluția apro­pierii de Occident, s-a erijat în campionul apă­rării cauzei naționale, arătându-se un înfocat o­po­zant al doctrinei suveranității limitate formulată de Brejnev. În momentul în care, odată cu venirea la Kremlin a lui Mihail Gorbaciov, s-a pus problema introducerii unor strategii economice cu aer reformist, Ceaușescu s-a situat pe poziții dogmatice, acuzând apariția „unui deficit de socialism.” Cultul personalității a de­ve­nit un obstacol în calea formulării oricărei al­ter­native. Pe măsură ce situația economică a ță­rii se degrada, iar condițiile de viață ale populației deveneau tot mai precare, caracteristicile specifice statului polițienesc se accentuau iar megafoanele propagandei își amplificau decibelii. Neagreat de Occident, Ceaușescu își căuta le­gitimarea internațională în țările subdezvoltate, „soliile sale de pace” devenind tot mai dese și mai lungi, urmate de avalanșe de te­legrame de adeziune comandate de Secția de pro­pagandă. Laudelor și metaforelor concepute odinioară de Dumitru Popescu li se adăugau lozinci tot mai triumfaliste, tot mai în dezacord cu situația reală a țării. Dezolant e că o sea­mă dintre lăudătorii de odinioară ai lui Cea­u­șescu dețin și azi poziții-cheie în viața politică a Ro­mâniei.

Din această perspectivă, mi se pare cel puțin neinspirată ideea de a i se fi cerut aca­de­mi­cianului Dan Berindei, unul dintre istoricii ca­­re mai ieri și-au adus ofranda cultului per­so­na­­lității lui Ceaușescu, să scrie Cuvântul î­nainte al cărții apărută la Polirom. Avem poate și astfel dovada că singurul lucru pe care îl în­vă­țăm din istorie e că nu învățăm nimic din ea.

 

Mircea MORARIU

 

George Arion

Scena crimei

Editura Fundației „Premiile Flacără”, București, 2003

 

În urmă cu ceva mai bine de douăzeci de ani, George Arion scria romanul polițist Atac în bi­bliotecă, bine primit de critica litearară. Conform mărturiei autorului (cf. Laudatio pentru ro­manul polițist în Familia 11-12/2003), totul a pornit dintr-o joacă, dintr-un pariu ce s-au transformat în pasiune, una deloc nejustificată de altminteri. George Arion a devenit principalul avocat pledant în procesul reconsiderării po­licier-ului, apreciat la noi mai curând ca un fe­nomen de paraliteratură și asta, în primul rând, din pricina faptului că genul a fost ilustrat pe plaiuri mioritice de milițieni și securiști cu ve­leități literare, agreați de cei ce supervizau o­di­nioară planurile editoriale.

Sigur, au existat și excepții, dar ele erau va­lidate mai degrabă de fenomenul social al îm­prietenirii cu vreo vânzătoare de la librărie care-ți dădea pe sub mână o carte polițistă bu­nă, decât de critică. Autoevaluându-și în eseul de­ja menționat narațiunea, George Arion spune că ea „era scrisă cu umor, cu argou, cu si­tuații trăsnite... cu bucuria cuiva care descoperă cu­vintele și le combină cu încîntare în cele mai in­solite variante, propunând totodată un erou cre­dibil, un ziarist nimerit fără voia lui în vârtejul unor evenimente năucitoare”.

În linii mari, caracterizarea citată mai sus se potrivește și piesei Scena crimei, apă­rută în 2003 la Editura Fundației „Premiile Fla­căra.” Și aici e vorba despre o jucăușă combina­to­rică a faptelor și personajelor, despre jocul (ne­­controlat) de-a crima și criminalul, de scor­mo­nirea în zone lexicale, dar și în spații sociale dintre cele mai diverse. Subintitulat㠄tragi-co­medie polițistă într-un act și cinci cadavre” și slu­jindu-se de generoasa formulă a teatrului în teatru, piesa e construită dintr-o succesiune de variațiuni pe aceeași temă în care fiecare dintre cele cinci personaje solicitate de un anchetator să participe drept actori la reconstituirea unei crime își asumă, pe rând, rolul de făptuitor, dar și de victimă. Nu lipsesc preocupările de investi­gare a socialului, inserțiile moralizatoare, justi­fi­cate în bună măsură de funcția de observator specifică ziaristului. Dacă așa cum observă Pro­fe­sorul, „când va veni sfârșitul, pe cine să mai intereseze cum au murit cinci nenorociți?”, Zia­ris­tul, om al prezentului, crede c㠄viața trebuie res­pectată; chiar dacă ar fi experimentul cuiva; e binele nostru suprem.” Iar ultimele secvențe ale piesei, care-i conferă o turnură neașteptată, explorează tocmai consecințele lipsei de respect față de acest bine suprem. În fond, până unde poate merge joaca, ce se întâmplă când experimentele, fie ele și ludico-polițiste, scapă inflaționist de sub control? E întrebarea subliminală a piesei lui George Arion, text teatral posibil, cu condiția ca cel ce-și asumă sarcina de a o pune în scenă să-i asigure o spațializare dinami­că și să-i simtă amestecul dintre comic și serios ce-i determină originalitatea.

 

Mircea MORARIU

 

Lucian-Dragoș Bogdan

Trilogie

Editura Omnibooks, Satu-Mare, 2004

 

Ce face din debutul în volum al lui Lu­cian-Dragoș Bogdan un lucru remarcabile este nu grija cu care și-a scris textele, ci grija cu care le-a selectat pentru culegere într-un volum. Horia Nicola Ursu, redactorul de carte și direc­to­rul editurii, afirmă pe coperta a patra, într-o succintă prezentare a autorului, că Bogdan este unul dintre scriitorii „care pot aborda cu succes orice gen literar”. Nu știu dacă Lucian Dragoș Bog­dan poate aborda chiar cu atâta succes o­rice gen literar, însă e limpede pentru mine că reușește în câteva dintre acestea. Și, culmea, în pofida înregimentării sale ca scriitor de SF, el reușește tocmai în povestirile ceva mai depărtate de curentul științifico-fantastic.

Reușește în „Drumul spre”, o povestire a lipsei celei de-a treia dimensiuni spațiale și temporale, o povestire al cărei subiect i-ar fi dus pe mulți scriitori la o serie de fabulații și de meditații filosofice inutile. Chiar dacă finalul pare ușor fals – pictorul ce pătrunde în propriul tablou pentru a se pierde o vreme indefinită în acea lume fără finalitate, se trezește înapoi în real și dă titlu tabloului „Drumul spre” –, ansamblul povestirii o salvează. Din nefericirea, „Drumul spre II”, povestire care se voia o continuare a celei dintâi, nu reușește aceeași performanță. Mai interesantă mi se pare „Lumea prin țeava puștii”, unde avem parte de niște descrieri reușite, de-un personaj principal bine conturat și de un final… neașteptat. „Chat Room” e o parabolă în care un program de cal­cu­­lator dobândește nu doar conștiință de sine, ci și, ca în filmele futuriste, emoții. Cam în a­celași registru se situează și proza „Coincidență!”, amintind de Ray Bradbury, în care o în­treagă planetă și chiar universul sunt distruse (din gelozie) de-o substanță creată de om și în­dră­gostită fără întoarcere de creatorul ei. Mi-a re­ținut atenția și „Călătorie în spațiu-timp”, o scurtă proză ce marșează pe ideea că mișcările vieții noastre se repetă întocmai la fiecare secundă într-o altă falie spațială și temporală. Parodia-horror „Umbra” se susține doar prin fragmentele de poezie macabră. Același lucru mi se pare că se aplică și în cazul nuvelei ce dă titlu volumului, viabilă aici părându-mi-se pri­ma parte, „Bufonul”. Celelalte două părți ră­tăcesc într-o nebuloasă intertextuală, metatextuală etc. ce pare a nu duce nicăieri sau, dacă to­tuși duce undeva, duce spre.

Lucian-Dragoș Bogdan se mișcă foarte bi­ne pe spațiul restrâns la prozei scurte. Știe să-și concentreze ideile și să le facă interesante. Mai mult decât atât, știe să spună o poveste cu sens. În foarte puține cazuri suferă de tezism și în multe cazuri „sufer㔠de-o sinceritate debordantă.

Va fi interesant de văzut și de citit ro­ma­nul pe care am înțeles că-l scrie acum. Trambulina – volumul acesta – e foarte elastică și pro­mi­te. Să vedem cum va fi saltul!

 

Mircea PRICĂJAN

 

Octavian Doclin

Pîrga

Ed. Marineasa, Timișoara, 2004

 

Poetul Octavian Doclin (Tavi, cum este răs­fățat de către ortacii de liră), ne surprinde cu o nouă carte de poeme întrucît acest poet, me­reu iscoditor în sine și în afară, vine întotdeauna cu ceva nou, de parcă ar vrea să spună: prie­teni, poftiți, iarăși am descoperit înfiorări nebănuite... Aceste poeme sunt însoțite de o Fișă de Dic­ționar (din fișa pentru Dicționarul General al literaturii române al Academiei Române, în curs de apariție), fișă semnată de Cornelia Ște­fănescu și de dou㠄agrafe galbene” semnate de Sorin Gârjan, ambele comentarii critice fiind de reală trebuință în înțelegerea mai deslușită a u­nui suflet poetic înscris în mintea și în sufletul con­fraților și cititorilor.

Poetul Octavian Doclin a reușit să-și procure un loc al său, sprijinit pe o operă poeti­că trăită și realizată cu succes. Cărțile sale sunt numeroase și din ele nu lipsește nici gravitatea, nici jocul superior, nici trimiterile directe, lucide, cu deosebire armonioase, fericit inspirate. O întîlnire cu Octavian Doclin este un pri­lej de trăiri memorabile. La fel se prezintă și crea­ția sa, învăluită în neprevăzut, înfățișată în pînze subtile, „fiindcă atît de mult a iubit poetul poemul/ încît a dat pe singurul său cuvînt afară din el/ născîndu-i poema”.

Cum preciza Gheorghe Grigurcu încă de la debutul editorial al lui Octavian Doclin, „nu este un debut de toate zilele”, realizările sale poetice obligă a zice că este vorba de un poet că­ruia originalitatea în sine și abordarea su­biectelor îi prilejuiesc sulimări și subtilizări de o vocație aparte, mereu aptă a fi salutată cu căldură.

 

Ion DAVIDEANU