Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

CRITERION

de

Mircea A. DIACONU

Ion Pop. Anotimpul elegiilor în ofensivă

 

Poezia lui Ion Pop îmi amintește, nu știu exact de ce, de lirica ultimă a lui Cezar Baltag. Să fie vorba de faptul că, după evoluții asupra cărora nu insistăm acum, atît de diferite, în fond, fiecare dintre acești poeți ajunge la o tăietură în cristal a durerii? Să fie vorba, pe de altă parte, despre exemplara demnitate a discursului în care se dizolvă neliniști thanatice? În fine, orice apropiere mizează pe aproximarea unei identități, nimic mai mult. În așa fel încît posibila afinitate e doar un prilej pentru a vorbi în cazul Elegii-lor în ofensivă (Editura Vinea, 2003) despre radicalizarea unei conștiințe poetice articulate riguros în timp atît în direcția unei seninătăți înfiorate, cît și a simplificării unui discurs a cărui solemnitate e doar umbra vizibilă a scepticismului.

Poeziile de acum ale lui Ion Pop sînt cu atît mai exacte în neliniște cu cît, în verb și în imagine, tind spre tăietura precisă a versului clasic ori a haiku-ului: „Iată, în clipa asta,/ după care atît de rău o să-ți pară,/ pînă și tu te gîndești/ la o picătură de sînge/ căzută pe-o foarte mare/ tobă”. De ce, în umbra unor confesiuni analitice, poezia ia forma imaginii, a cărei balanță apasă nu atît pe rafinament, cît pe efectele tulburătoare? De ce capătă forma unor scrisori adresate Profesorului sau arhitectura unor narațiuni problematizante?! Cred că e vorba despre o motivație mai adîncă decît lasă să se vadă echilibrul dintre adevărul emoției și geometria construcției, care e numai o consecință. Și această motivație privește relația dintre existență și contemplarea ei. Poetica lui Ion Pop nu se mai construiește pe oglindirea detașat ironică a lumii și nici pe interpretarea ei. Și cînd ironia mai apare, ea denunță un sine fragil și, complementar, iluziile hermeneuților: „Am aflat astăzi că haosul stă la pîndă/ în orice cotlon al meu. Oricînd și oriunde/ mi se pot răscula atomii./ Voi fi, de-acum,/ o mare decepție pentru astrologi/ ce-o să mai poată ei citi, descifra,/ ei, bravii hermenuți,/ în gloata murdară, în mlaștina unde/ mi se împotmolesc zodiile?”. Poetica aceasta se instituie pe ideea răsturnării echilibrului dintre existența lumii și interpretarea ei, în așa fel încît întoarcerea autorului concret e o miză în sine, dar și prilejul unor revelații meditative. Nu cred că întîmplător primul poem al volumului, numit Oră (și mai există cîteva poeme cu acest titlu), elimină hazardul asociativ și dedublarea interpretativă în favoarea materiei care poartă în sine, dincolo de orice comentariu, semnele timpului: „Cît de ciudat! Pe cînd simțeam că tocmai se pregătește/ să cadă din trupul meu subțiat/ marea picătură de sînge,/ eu citeam o carte despre Limitele interpretării,/ în loc să mă gîndesc,/ cum mult mai firesc ar fi fost,/ la limitele Textului.// Dar, toate au, pare-se, o vreme a lor./ Și ea a și venit. Norii pe care-i văd/ lunecînd, lunecînd,/ și care-ar putea să fie/ un fel de creiere evaporate,/ știu acum sigur că-s numai nori”. În opoziția dintre Text și interpretare, poetul descoperă primordialitatea Textului – căruia, prin revelația propriei dispariții (… obsesiva picătură de sînge), el însuși îi aparține – și în felul acesta, pînă și materia cea mai voalată, norii sau… ora, copleșește prin concretețea ei aflată dincolo de orice subiect. Subiectul însuși nu este altceva decît materie fiindu-și propria semnificație. În felul acesta, recuperîndu-se calitatea semnificatului, se păstrează și unitatea dintre semnificant și semnificat. Or, directețea discursului – care ia forma imaginii eliberate de accidental, a scrisorii, a dialogului imaginar, a visului ori a micilor narațiuni, scenarii etc. – se explică chiar prin acest refuz al interpretării, al abaterii de la adevărul primordial al existenței care este deja sens, deși fatal. Memorabilă poezia Profesorul îmi mai spune, unde ironia ascunde mult scepticism. Să nu fie, însă, scepticismul – ca și ironia, de altfel – o încercare de reumanizare a sensului?! Departe de a mai fi semn al detașării, ironia e înțeleasă ca o asumare tragică a condiției umane: „Cît despre ironie – citim într-un poem –, Unchiul nostru al tuturor/ ne-a lăsat-o, cum se știe, pe veci,/ ca pe-o tremurătoare, pe veci însîngerată/ moștenire”. Oricum, e aici un refuz al ambiguității, al polisemiei („Eternitatea/ autentică […]/ nu suportă polisemia”) și deopotrivă al metaforei („Metaforele, ca și viermii, sînt la fel de periculoase”). Prin urmare, adevărul constă nu în interpretările care se dau existenței materiale și nici în iluziile care o însoțesc, ci în precizia concreteții ei. E la mijloc o despărțire tandră de obsesiile filosofilor postmdernității și deconstructiviștilor, și spun tandră pentru că am în vedere faptul că orice tentă polemică este submersă fiorului existențial.

Forțînd nota, am spune: iată revelația pe care acest volum, consecință a unei alt fel de asumări decît culturale a existenței, o dezvăluie. Elegiile în ofensivă înseamnă, în realitate, o re-întemeiere a sinelui prin refuzul de a mai accepta măști livrești. Și dacă elegiacul a fost întotdeauna o constantă a poeziei lui Ion Pop, de data aceasta el se afirmă determinant. Poemele lui de-acum nu au nevoie de astfel de încercări de contextualizare, poate forțată. Cîteva dintre ele sînt memorabile, poeme despre moarte, a căror seninătate a învins angoasa pentru a întemeia un fior ce, crescut la școală livrescă, își găsește o adîncă motivație ontologică. Un exemplu e Vis cu Profesorul: „Am avut astă-noapte un vis cu Profesorul, –/ intrasem în sala de lectură a Bibliotecii/ unde foarte ciudat/ era întuneric beznă. Se auzea/ foșnet uscat de pagini – de ce/ citiți așa pe-ntuneric, gîndeam, –/ apoi s-a ivit, printre rafturi negre,/ un copac cu ramuri de sînge toate/ și cîțiva prieteni nemișcați și muți/ sub ele, la lumina globulelor.// Și nu știu cum, am ieșit. Afară,/ în piața pustie, cu dale reci,/ stătea singur Profesorul,/ între două valize cu vuiete.// «A uitat că-a murit» mi-am spus./ Apoi, dintr-odată,/ ca într-o poezie de Gellu Naum,/ au început să tune privighetorile”. Contextualizările acestea interpretative pot fi contrazise cu ușurință de un vers ori de o poezie, semn tocmai al faptului că  orice dogmatizare este aici pasageră. Căci dacă afirmasem că redescoperirea primordialității lumii înseamnă o reumanizare a discursului și a lumii înseși, cum să interpretăm atunci o poezie precum Opus Magnum, în care, ceea ce este unitar – opera devenită corp în sine – intră în categoria perisabilului. Doar interpretarea întemeiază cu adevărat, ni se spune. Iar suprema interpretare e moartea: „Împrăștierea va veni doar ceva mai tîrziu,/ ca o destindere,/ ca o subtilă analiză a Textului, ușor deconstructivistă,/ ca o frumoasă, tandră copilărie regăsită/ după atîtea constrîngeri și stavile/ ale marelui, unic Sens.// O dată cu albinele, cu larvele de cărăbuși,/ cu fluturii, cu iarba,/ cu furnicile”.  Este acesta corelativul acelei Ore cu care se deschidea volumul. Sau poate că singura realitate palpabilă, deopotrivă operă concretă și interpretare a ei, este aceea a morții?  Iată miezul unei poezii hrănite din apolinice înfiorări, din neliniști geometrizate.