Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

CRITERION

de

Viorel MUREȘAN

„O imagine plastică a destinului...”

 

Între poeții „Echinox”-ului, dar și ai generației '80 în ansamblu, Augustin Pop a avut o evoluție atipică. Omul însuși era astfel și, pentru ruptura cea mai radicală ce s-a produs în vreo paradigmă poetică din contextul invocat, era de departe cel mai recomandat. A trecut cu ușurință (oare chiar acesta să fie termenul potrivit?) de la meditația sublim-lirică la aride studii de onomastică, precum și de la poezia de dragoste la cele mai agresive forme ale poeziei politice. După moarte, s-a dovedit că ținea jurnale total lipsite de lirism, aproape dureros-incisive în realismul lor de reportaj obiectiv, ce consemnează de fiecare dată și reacțiile psihologice ale naratorului. În ultimul său volum de poeme antum, Apropierea (Dacia, 1990), pregătit îndelung, timp de nouă ani de la debut, ca și în prima carte postumă, Telejurnalul de la Cluj (Paralela 45, 2000), poezia e invadată de aluviuni din acele jurnale, conducând spre o direcție poetică polemică, dezinhibată, una dintre cele mai profunde textualizări ale existenței.

Poetului însuși această atipicitate a operei sale nu-i era indiferentă: „Mi s-a spus de multe ori că ceea ce scriu eu nu este poezie. Afirmațiile de acest gen mă încîntă. Mai ales dacă sînt făcute de poeți sau de critici literari. Înseamnă că sînt pe drumul cel bun. Dacă insuccesul continuă, vorba lui Eugen Ionescu, va fi un adevărat triumf.” (Preliminarii, în vol. Telejurnalul de la Cluj, p.10).

La cinci ani de la moarte, când opera lui Augustin Pop crește în pregnanță și e în căutarea unui loc definitiv în istoria poeziei contemporane, voi încerca interpretarea unui poem ce mi se pare paradigmatic pe toate planurile unei poetici tranzitive. Piesa la care ne-am oprit e Poemul pe care nu l-am scris (preluat după Alexandru Mușină, Antologia poeziei generației ‘80, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Aula, Brașov, 2002). Fuga spre antilirică stă chiar în intenția semantică a titlului. Adică, din moment ce l-a așezat pe hârtie și el există, poetul consideră totuși că acest text nu este poezie. Dar asta și e opțiunea sa, exprimată de mai multe ori în notații teoretice.

Din considerații pe care le presupune orice analiză de acest fel, am împărțit textul (neordonat pe strofe) în trei secvențe, credem noi, distincte. Prima (cuprinzând versurile 1-6) marchează o pendulare dinspre existența în spirit, către viața corporală, cea care se sprijină pe „a mânca” și „a bea”:

              „După ce am venit

              de la ședința societății de romanistică,

              unde am ascultat o comunicare

              despre forța cuvîntului,

              am mîncat un cîrnaț. «Trandafirul»

              și am băut ceau gastric calmant.”

Alunecarea în derizoriul poeziei tranzitive devine evidentă în binomul antitetic: „comunicare despre forța cuvîntului”/„cârnaț «Trandafirul»”. Secvența are ca incipit un determinant temporal: „după ce”, față de care acțiunile exprimate prin „am ascultat” și „am mîncat” se situează de o parte și de cealaltă, astfel încât sâmburele semantic al fragmentului rămâne „comunicarea despre forța cuvântului.” Trimiterea la aspectul corporal al existenței e doar un intermezzo prin care se va realiza legătura cu secvența secundă din text. De precizat că sugestia separării celor trei secvențe ne-a fost dată și de utilizarea semnului „punct” (.) după fiecare grupare de versuri pe care noi o considerăm astfel, Augustin Pop fiind dintre puținii poeți optzeciști ce și-au păstrat sau reconsiderat aproape în totalitate punctuația.

Așadar, versurile 7-13, consecutive primului punct, reprezintă cea de-a doua diviziune a textului:

              „Cînd am turnat prima ceașcă,

              mi-am amintit

              că ieri aș fi vrut

              să scriu un poem

              despre ghețurile plutitoare

              pe care le văzusem

              pe Someșul foarte murdar.”

După cum se poate observa, partea mediană face referire la un univers poetic prezumtiv, care se va destrăma însă mai spre final, planul social luând locul celui peisagistic, cu „Someșul foarte murdar.” La confluența dintre secvențele a doua și a treia are loc „vărsarea” planului natural-peisagistic într-unul mai larg, mai general-uman, împins spre o semnificație social-istorică:

              „Întregul peisaj

              mi s-a părut

              o imagine plastică a destinului:

              fiecare mic ghețar,

              adică fiecare om...”

În întregul ei, ultima secvență (versurile 14-26) amintește de o eminesciană Glosă de la finele secolului XX, unde se contopește o sensibilitate metafizică și una politică. Sunt prezente criza conștiinței estetice (caracterul voit apoetic al textului) și idealul de apatie istorică, invocat de I. Negoițescu:

                       „...adică fiecare om

                       se zbate continuu,

                       torturat de o irepresibilă

                       conștiință a libertății,

                       fără să-și dea seama

                       că rîul curge

                       într-un singur sens

                       arbitrar și bine precizată.”

Limbajul face eforturi să se metamorfozeze în sentințe, uneori, în sentințe ironice. Iar Augustin Pop rămâne poetul unei mari sensibilități ultragiate.