Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Paris-Bucureşti şi retur

Monica Lovinescu

Jurnal, IV

Editura Humanitas

Bucureşti, 2004

De prin 2002 încoace, critici literari dintre cei mai serioşi, reviste culturale dintre cele mai onorabile, colocvii cu participare selectă se concentrează cu osârdie asupra „reabilitării ficţiunii”, vorbesc despre redeşteptata dorinţă a cititorilor de a fi minţiţi frumos. Problema e că, dacă priveşti lucrurile din punctul de vedere al editorilor, sau, cum se zice mai nou, al marketingului cultural, sus-menţionata dorinţă e satisfăcută mai cu seamă prin apelul vârtos la traduceri. Poate că are dreptate Radu Pavel Gheo, atunci când într-o carte recentă (Românii e deştepţi, Editura Polirom, Iaşi, 2004) crede că proza românească actuală nu s-a făcut remarcată nu fiindcă nu ar exista, ci pentru că nu s-a ajuns la ea şi asta în principal din pricina revistelor care promovează genul doar la nivelul criticii. Din atât de prozaica perspectivă a raportului dintre venituri şi cheltuieli, sunt sigur că pentru Editura Polirom, de pildă, e substanţial mai profitabilă Biblioteca Polirom, cea cu traducerile, decât colecţia dedicată tinerilor prozatori autohtoni. Asta, în pofida faptului că „vii, dezinhibaţi, necruţători şi fireşti, dovedind o contagioasă poftă de comunicare, lipsiţi de ifosele unor vedete mesianice de pură tranziţie, care au ameţit până şi minţi pe care le credeam lucide, noii autori ai literaturii române îmi redau încrederea în literatura română”, aşa cum scrie Bogdan Ghiu în Ziua literară din 5 mai 2004. Dar dacă ne gândim că cea mai vândută carte în 2002 a fost Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu, în 2003, Despre îngeri de Andrei Pleşu (vorba lui Vlad Zografi, „Se vând în draci Îngerii ăştia!”) şi că un juriu respectabil a declarat volumul al III-lea al Jurnalului Monicăi Lovinescu drept „cartea anului 2003”, deşi poate că nu e tocmai în eroare Simona Sora când în Dilema veche nr. 3/2004 scria că respectivul Jurnal „nu poate fi în ruptul capului cartea anului 2003, pentru simplul motiv că e cartea anului 1993”, reabilitarea în chestiune dobândeşte o pregnanţă mai puţin convingătoare. Mai aproape de adevăr mi se pare Dan C. Mihăilescu care în recent apărutul volum I — Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare din Literatura română în postceauşism (Editura Polirom, Iaşi, 2004, diagnostichează existenţa unui aşa-numit „patos al diversiunilor” concretizat prin conflictul dintre ficţiune şi memorialistică, prin „lupta literaturii cu documentul istoric”, prin „gâlceava imaginaţiei cu factologia”. În plus, scrie Dan C. Mihăilescu, „se decretează ritos, vezi Doamne, sastiseala românilor faţă de mai toate formele confesiunii, paralel cu expansiunea neo-bovarismului, setea de evadări beletristice în excentric, dincolo de graniţe.”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă simt nicidecum atins de o atare sastiseală, iar, pe deasupra, fire pacifistă fiind, nu vreau deloc să fiu parte în lupte mai mult sau mai puţin inventate. Motiv pentru care declar pe proprie răspundere că am citit cu maxim interes (şi) al patrulea volum al Jurnalului Monicăi Lovinescu. Chiar dacă undeva, în primele pagini ale cărţii, autoarea scrie „e drept că notez aici decât fapte exterioare mie, doar pentru a le memora”, sper că nu e deloc o imagine falsă credinţa mea că acest tom e ce cel mai personal, mai subiectiv, dintre toate cele patru apărute până acum. Şi asta, în primul rând fiindcă referinţele la memoria părinţilor, nelipsite nici în volumele anterioare, devin din ce în ce mai frecvente. Nu e vorba aici doar de locul pe care îl ocupă în notaţiile zilnice demararea procedurilor în vederea redobândirii „casei Lovinescu” spre a fi transformată în lăcaş de cultură, fapt săvârşit doar la începutul anului de graţie 2004, sau despre avatarurile editării Agendelor lui E. Lovinescu, în pofida devotamentului Gabrielei Omăt. O însemnare datând din 29 august 1995 rememorează „incinerearea tatei, ce mi-a rămas ca un model”. Încă şi mai prezentă e imaginea mamei, simptomatice fiind notiţele din 15 aprilie 1995 — „Singurul lucru pe care aş mai vrea să-l fac, în ce-mi mai rămâne ca timp, ar fi o carte despre ea. Şi unicul pe care nu-l voi putea nici începe. Trebuie să ai geniu să poşi recrea un personaj pentru tine fără defect, pentru care nu te-ai putea sluji decât de punctele de exclamare patetice, între entuziasm şi lacrimi. N-am evident geniu, nici măcar suficient talent şi rămân cu această mare absenţă neexprimată şi inexprimabilă. O altă notă, din 23 august 1995, glăsuieşte — „Trezită azi de un coşmar; o vedeam pe mama victimă a unui atac cerebral, ghemuită pe un pat de hotel cu mine lângă ea, neştiind ce să fac. Parcă, după peste 30 de ani, o pierdeam din nou.”

Plusul de încărcătură subiectivă a acestei a patra părţi a Jurnalului e dat şi de detaliul că în anii pe care-i acoperă se consumă două pierderi gigantice reprezentate de moartea lui Eugen Ionescu şi de lunga agonie şi de sfârşitul lui Emil Cioran, prieteni apropiaţi, acestora adăugându-li-se alte şi alte treceri în nefiinţă ale unor prieteni, amici, cunoştinţe, foşti colaboratori, astfel încât la 24 iulie 1994 apare însemnarea „Încep să fie aglomerate cimitirele.” Unde mai pui dezamăgirea personală reprezentată de Paul Goma. Neîndoielnic, nu Monica Lovinescu şi nici Virgil Ierunca nu au fost la originea actelor de curaj ale lui Goma. Dar amândoi au făcut enorm spre a le face cunoscute, s-au îngrijit să-i îndulcească exilul, au făcut diligenţe pe lângă directorii succesivi ai Europei libere să-i fie trecute pe undă textele, chiar atunci când violenţa exprimării intra în contradicţie cu normele radioului. În faţa proporţiilor apetenţei pentru viziunea latrinară asupra faptelor şi oamenilor se însinuează mai întâi dezorientarea, apoi refuzul, dezamăgirea, dezgustul şi, inevitabil, ruptura.

Din acest tom lipseşte aproape cu desăvârşire zumzetul radioului. Biroul de la Paris al Europei libere a fost închis din voia americanilor şi, poate, din pricina lipsei de acţiune a directorului de atunci al Departamentului românesc, Nicolae Stroescu-Stânişoară, încă din primăvara lui 1992. Antipatia faţă de acesta, dar şi pentru Nicolae Balotă care, într-un fel sau altul, şi-a aflat temporar un loc în structura postului după umilitoarea ieşire din scenă a celor doi, răzbate. Rămân discuţiile telefonice sau în faţă cu foştii colegi, se leagă o prietenie de loin cu Ion Ioanid  care, în pofida unei boli necruţătoare, a continuat lucrul la Închisoarea noastră cea de toate zilele şi care le trimite soţilor Ierunca înregistrări ale Memorialului durerii. Răzbate regretul că nici o editură de soi nu găseşte cu cale să publice cartea Ioanei Măgură-Bernard despre Directorul posului nostru de radio, Noel Bernard, om ce ar merita ca o stradă din Bucureşti să-i poarte numele. Intenţia lui Emil Hurezeanu, ajuns pentru o scurtă perioadă de timp director al unui radio în agonie, de a reactiva filiala pariziană le stârneşte celor doi un entuziasm minim. Urmează sentinţa: „De Europa liberă nu mă mai leagă nimic. Cu atât mai puţin nostalgia” — scrie Monica Lovinescu la 26 mai 1995. Locul efortului întocmirii emisiunilor e luat de pregătirea pentru tipar a două consistente volume de Unde scurte şi de apariţia traducerii în franţuzeşte a pieselor lui Caragiale. Absenţa preocupărilor radiofonice nu înseamnă nicidecum că Monica Lovinescu s-ar fi decuplat în vreun fel de la ceea ce înseamnă „actualitatea românească”. Căci „trăind la Paris n-am încetat să stau la Bucureşti nu neapărat sau doar prin nostalgii, cât prin activitate.” Iar, dacă aşa după cum spuneam la început, socotesc că această a patra parte a Jurnalului e substanţial mai subiectivă decât cele anterioare, tot la fel am sentimentul că e şi cea mai românească. Să mă explic. Până la căderea comunismului, informaţiile despre ceea ce se întâmplă în ţară soseau la Paris în chip mediat. Mulţi dintre cei ce doreau să-i vadă pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca erau trimişii Securităţii, iar cei doi făceau eforturi notabile să-i decanteze pe „clandestinii” adevăraţi de cei mincinoşi. Primii ani de după Revoluţie au fost prea tulburi, prea pasionali, chiar vizitele în România ale soţilor Ierunca absorbind inevitabil din această pasionalitate. Comentariile din partea a patra sunt mai calme, Monica Lovinescu părând că într-un anume fel s-a obişnuit cu dezamăgirile. Ceea ce nu înseamnă că s-a şi împăcat cu ele. Citind Jurnalul ai imaginea agitaţiei din viaţa politică autohtonă, cu o Putere ce caută să-şi consolideze poziţia prin alianţe care mai de care mai ruşinoase (aşa s-a născut Patrulaterul roşu), care se dovedeşte extrem de inventivă în campania de subordonare a Televiziunii publice (scandalul din jurul constituirii Consiliului de administraţie şi al grevei foamei a lui Dumitru Iuga). Îţi reapare tabloul jalnic al unei opoziţii şubrede, certăreţe, incapabile să-şi identifice şi să-şi cultive lideri autentici. Sunt anii în care, în pofida „puţinătăţii” lui Emil Constantinescu, aceste îi este preferat lui Nicolae Manolescu, când se accentuează diferendele din sânul intelectualităţii grupate în jurul GDS şi al revistei 22, când SRI recurge la metodele fostei Securităţi (cazul „căpitanul Soare”, bine gestionat de o seamă de intelectuali de frunte), când se înmulţesc semnele că „populaţia actuală din România nu mai e compusă din locuitori, ci din înlocuitori.” Poate că verdictul e prea categoric, dar nici departe de realitate nu e. Imprudente şi puţin justificate mi se par resentimentele Monicăi Lovinescu la adresa revistei Dilema (o dată sau de două ori diarista recunoaşte totuşi că s-a grăbit când a emis judecăţi punctuale) sau aprecierile prea aspre şi îndepărtarea de Andrei Pleşu.

În La apa Vavilonului, Monica Lovinescu scria — „Fără a sacraliza precum tata literatura, m-am trezit, fără voia mea, umil gardian al unui templu a cărui profanare trebuie împiedicată. Nu credeam, fireşte, că voi reuşi, dar acesta mi-era rostul, nu mai aveam de ales.” Rostul acesta se menţine intact şi în anii 1994-1995. Monica Lovinescu are un rol însemnat în impunerea unor scriitori precum Horia-Roman Patapievici sau Vlad Zografi, sprijină activ eforturile lui Gabriel Liiceanu de a face din Editura Humanitas una tot mai pronunţat occidentală. De altfel, Liiceanu rămâne unica figură fără fisură, întâlnirile pariziene ori bucureştene cu el sau convorbirile telefonice fiind aşteptate cu nerăbdare şi comentate cu lux de amănunte. E bine primit Jurnalul lui Mircea Zaciu, e calificat, cred eu, cam prea grăbit drep „aiuristic” Dicţionarul scriitorilor români. Se produce, graţie apariţiei volumelor Traversarea cortinei şi Adio, Europa!, descoperirea tardivă a lui I.D. Sârbu. Trecuţi tot mai perseverent în tabăra „răilor” Eugen Simion, Augustin Buzura şi Valeriu Cristea, îşi consolidează poziţia în paradigmă Nicolae Breban, George Bălăiţă, Virgil Tănase. Marea decepţie e, cum spuneam, Paul Goma — „Bietul Goma! Şi-a năruit biografia!”, scrie Monica Lovinescu la 4 mai 1994.

Subiectivităţii i se alătură un marcat simţ al umorului şi al autoironiei. Notiţele despre lupta cu „Maintoshul scelerat” sunt absolut savuroase. Iar amestecul de melancolie, ironie, judecată lucidă, verdicte date câteodată cam prea „la cald” fac ca şi această a patra parte a Jurnalului să se citească cu plăcerea cu care parcurgi un roman de foarte bună calitate.