Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

NOUL LOCATAR, de Eugen Ionesc0

(Northern Stage Ensemble, New Castle, Anglia))

SCAUNELE, de Eugene Ionesco

(Teatrul „L. S. Bulandra” din București)

EU, RODIN, de Patrick Roegiers

(Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu)

TREI SURORI, de A.P.Cehov

(Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu)

NOAPTEA ARABĂ, de Roland Schimmelpfennig

(Teatrul de Stat din Oradea — Trupa „Iosif Vulcan”)

 

 

Ionesco în stare pură

 

NOUL LOCATAR

de Eugen Ionesco

 

NORTHERN STAGE ENSEMBLE din New Castle — Anglia

 

Traducerea în limba engleză: Donald Watson

Regia: Tompa Gábor

Scenografia: Helmut Stürmer

Distribuția: Francisco Alfonsin (Domnul); Mark Calvert;  Jim Kitson (Hamalii) Joanna Holden (Portăreasa)

Data reprezentației: 2 iunie 2004

 

În pofida bogăției și consistenței sale ideatice, exegeza ionesciană se arată relativ zgâr­cită în considerații asupra piesei Noul locatar, scrisă în perioada 14-16 septembrie 1953. Lucrul e cu atât mai ciudat cu cât piesa se dovedește simptomatică nu doar pentru stilul și universul tematic a ceea ce numim îndeobște „primul Ionesco”, ci și pentru întreaga creație a dra­ma­turgului, în alchimia ei concentrându-se teme și obsesii pe care cititorul atent le poate de­tecta deopotrivă în scrisul din „etapa româneasc㔠a viitorului om de teatru, cât și în lucrări apărute în perioada în care, conservându-și statutul de rebel și imprevizibil, Ionesco a dobândit, în conștiința critică, statutul de „clasic” al unui nou fel de a crea pentru scenă, de scriitor la a cărui operă au ajuns să se raporteze creațiile altor dramaturgi ce, declarat sau nu, i-au conferit și consfințit statutul de mode. Bu­năoară, în celebrul Nu găsim rândurile următoare — „Mi-e frică să privesc la fereastră golurile negre. De aceea închid ochii. Vă cer cu umi­lin­ță, vă rog frumos, nu-mi deschideți ochii a­supra golului. Totul se surpă! Totul se surpă! Urletul meu e slab ca un suspin.” Ceva mai târziu, în Prezent trecut, trecut prezent, Ionesco noteaz㠗 „Frumusețea face să apară doar o parte a lumii în care eu nu sunt, lăsând restul lumii și pe mine părăsiți în tenebre. Privesc de alături o comoară care strălucește în obscuritatea unei peșteri.” Laura Pavel, autoarea unei redutabile exegeze ionesciene, observă că, în pofida faptului că, dincolo de accente suprarealiste sau ex­pre­sioniste, scrierile autorului Scaunelor „sunt marcate de un romantism structural, dar depășesc cel mai adesea complexitatea romantismului”, preferându-i schematismul binar bine-rău, frumos-atroce, luminos-obscur, al unei paradigme literare preromantice ori sunt impregnate de un romantism aparent naiv ce le situ­ează în vecinătatea goticului. Ducând mai departe o intuiție a criticului Colin Duckwort, Laura Pavel deslușește în cercetarea sa (cf. Ionesco-antilumea unui sceptic, Editura Paralela 45, 2002) o seamă de specificități ale tea­trului neogotic, așa cum pot fi ele detectate în multe dintre piesele ionesciene, printre care și Noul locatar, în care eu văd o ilustrație dusă până la paroxism a refuzului golului.

Or, dacă exegeza literară rămâne în con­tinuare datoare cu o aplecare ceva mai atentă asupra piesei, regizorul maghiar trăitor în Ro­mânia Tompa Gábor, scenograful de origine română Helmut Stürmer și Northern Stage Ensemble din New Castle propun o exemplară a­profundare a temelor și supratemelor textului într-un excepțional spectacol pe care am avut ocazia să-l văd în turneu în România cu prilejul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

Se știe că Tompa Gábor nutrește convi­nge­rea că principala menire a regizorului constă în procesul de decodare, enunțare și ordonare a plurisemantismului materialului dramatic. Elaborată cu meticolozitate, cu un desăvârșit simț al ordinii, expresiv modelată în culoare și în coerență plastică, imaginea scenică globală din Noul locatar devine una cu adevărat copleșitoare. Dacă iei și citești cu luare-aminte textul ionescian și îl compari cu ceea ce ai avut șansa de a vedea pe scenă, constați că Tompa nu a forțat nici un moment limitele textului, că a descoperit în cuvintele scrise de Ionesco toate soluțiile teatrale, că în replici și didascalii se află tot ceea ce în spectacol a dobândit pregnanță și impetuozitate. La începutul re­prezentației vedem o cameră goală, oarecare, cu o ramă de tablou încastrată în perete. Portăreasa, înveșmântată strident și machiată abundent, având ceva din alura unui clown, își face apariția pe fereastră, după ce, în prealabil, și-a pregătit intrarea prin aruncarea în odaie a ne­numărate chei. Apariția ei aduce cu sine un ve­ritabil torent verbal, contrapunctat de apariția Domnului, prototipul englezului flegmatic, remarcabil prin maxima sa sobrietate și mi­mica zero, a cărui înfățișare amintește de Buster Keaton. Orice încercare a Portăresei de a-l atrage în conversație pe „noul locatar” se izbește de opacitatea acestuia. Singurele lui dorințe sunt de a fi închisă fereastră și de a se aprinde lumina, semn al refuzului oricărui contact cu exteriorul. Tăcutul locatar e înzestrat cu șu­rubelnițe și instrumente de măsurat, așa încât după expedierea guralivei femei, preocuparea sa exclusivă devine măsurarea minuțioasă a camerei. Un moment aparte, cu maxi­mă inteligență exploatat în spectacol e reprezentat de apariția hamalilor, grimați, purtând meloane negre și costume de aceeași cu­loare, peste care au șorțuri albe de măcelari. Cei doi amintesc izbitor de cuplul comic Laurel și Hardy. La dorința Domnului, ei aduc mai întâi, si­mulând un efort disproporționat, obiecte de mici dimensiuni – carafe, vaze, scăunele – mai apoi, mobilier din ce în ce mai mare, protejat de folii de plastic, spre a sugera universul aseptic pe care vrea să-l creeze „noul locatar”. Acesta refuză categoric aducerea unui televizor, unicul obiect ce i-ar intermedia vreo relație cu exteriorul. Se liniștește, aflând c㠄monstrul” nu funcționează. Într-un ritm amețitor, dictat de in­ser­ția în spectacol a unor pagini celebre din La Traviata, obiectele se înmulțesc, spațiul camerei devine din ce în ce mai sufocant, obiectele pătrund peste tot, prin ferestre și prin ta­van, amenință nu numai integritatea  camerei, ci și pe cea a întregului imobil și a orașului. În rama tabloului din zid e proiectat un film ce ne arată în planuri tot mai apropiate a­gresivitatea verbală disperată a Portăresei.

Spectacolul regizat de Tompa Gábor electrizează prin inventivitatea mișcării, prin rigoarea sintaxei dramatice, prin dinamismul combinării secvențelor, prin raportul contrapunctic al scenelor și personajelor de un burlesc desăvârșit cu altele de respiro ce nu în­seamnă decât pregătiri pentru dezlănțuiri viitoare. Cei patru actori englezi de la Northern Stage Ensemble din New Castel (trupă al cărei profesionalism l-am admirat și anul trecut, tot la Sibiu, în spectacolul Ferma animalelor) izbutesc să se impună ca personalități creatoare dar și să fuzioneze într-un joc de relație ce-i a­sigură reprezentației o organicitate fără cusur. Numele interpreților sunt Francisco Alfonsin, Mark Calvert, Jim Kitson, Joanna Holden. Sub conducerea lui Tompa Gábor și în scenografia perfectă a lui Helmut Stürmer, interpreții reușesc să ne ofere bucuria de a vedea un Ionesco în stare pură cu un „nou locatar” ce-și realizează visul de a-și obtura percepția golului, instaurând universul objectal absolut. Spectacolul se constituie în expresia scenică a unei substanțe dramatice tulburătoare, cu deschideri spre ceea ce are textul mai profund și mai revelator.

 

 

Interesant, „sans plus”

 

SCAUNELE

de Eugene Ionesco

 

Teatrul „L. S. Bulandra”

din București

 

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia artistică: Felix Alexa

Scenografia: Diana Ruxandra Ion

Muzica: Ada Milea

Distribuția: Oana Pellea (Bătrâna); Răzvan Vasilescu (Bătrânul); Gabriel Spahiu (Oratorul)

Data reprezentației: 5 iunie 2004

 

Scaunele, una dintre cele mai reprezen­ta­tive și jucate piese ale „primului Ionesco”, a văzut pentru prima dată luminile rampei la 22 a­prilie 1952 la Teatrul Lancry, în regia lui Sylvain Dhomme. S-a observat încă de atunci complexitatea textului, amestecul de tragic și comic, faptul c㠄jucăușul” Ionesco, așa acum apărea în piesa de debut,  Lecția, formula în acest text întrebări tulburătoare despre semnificația vieții și inevitabilul morții. S-a mai pus i­mediat în evidență caracterul metafizic al piesei, s-a vorbit despre felul în care dă ea expresie tristeței eșecului. Într-un studiu recent dedicat Scaunelor, publicat în nr. 742 din săptămâna 25-31 mai al revistei 22, Matei Călinescu subli­niază c㠄Bătrânul și Bătrâna reprezintă omenescul în diferitele lor posibilități de a eșua du­reros, ca urmare a eșecului originar”. Cei doi reprezintă un cuplu. El de 95 de ani, Ea de 94 de ani — ce descoperă marea farsă a vieții, teribila farsă pe care ne-o joacă tuturor Creatorul ce ne-a lăsat singuri pe Pământ. Ei sunt, crede Matei Că­linescu, „doi Bătrâni izolați într-o încăpere înconjurată până la orizont de ape stagnante, poate ale unui potop final (s.n.)”. Mai sunt cei doi, zice același Matei Călinescu, niște „actori care-și închipuie un ultim mare spectacol în teatrul improvizat al locuinței lor lacustre și (care) aduc în scenă tot mai multe scaune pentru o audiență invizibilă pentru un spectacol revelator care nu revelează nimic și în care mesajul Bătrânului, incapabil să se exprime bine el însuși, căci n-are talent, va fi comunicat de un orator de meserie surdo-mut.” Sunt cei doi Bătrâni „bieți actori într-o piesă idioată cu spectatori nevăzuți într-un teatru în teatru, care-și joacă rolul lor derizoriu și totodată tragic într-o lume pe cale de dispariție.”

Am citat copios din studiul lui Matei Că­linescu tocmai pentru motivul că am impresia că el se potrivește perfect spectacolului realizat sub direcția de scenă a lui Felix Alexa la Teatrul „L.S. Bulandra” din București. Altfel spus, montarea e una ideatic corectă, decodează sem­ni­ficațiile textului ionescian, le înfățișează cu claritate, are însușirea de a se urmări cu atenție, e interesantă sans plus. Și asta pentru că cuantumul de inovație pe care îl aduce Felix A­lexa în raport cu exegeza literară ori cu valorifi­cările scenice anterioare este redus. Faptul poate fi deopotrivă și bun, și rău. Bun, căci cei ce au ocazia să intre pentru prima dată în contact cu textul ionescian beneficiază de o viziune nealterată asupra ceea ce înseamnă o cuviincioasă reverență față de partitură, chiar dacă montarea nu-i surprinde întregul său evantai de semnificații metafizice. Rău, fiindcă pentru cel ce e spectator inițiat punctele de interes ale noii montări sunt totuși extrem de puțin. Prima bilă albă pe care criticul se cuvine să i-o acorde regizorului e că acesta a optat pentru excelenta traducere datorată lui Vlad Russo și lui Vlad Zografi, recent apărută la Editura Humanitas. Valențele teatrale ale acestei noi tălmăciri sunt indiscutabile, iar spectacolul de la „Bulandra” înseamnă un reușit zbor de încercare. A doua bilă albă regizorul o împarte cu scenografa Diana Ruxandra Ion. Locuința lacustră a celor doi bătrâni e marcată prin pereți mari, negri, amintind de tablele școlare, marcați de înscrieri aproape indescifrabile, singurele semne clare fiind repetate semne de întrebare. Acum, dacă semnificația acestor semne de întrebare ar fi fost dezvoltată de reprezentație poate că spectacolul ar fi meritat mai mult decât epitetul interesant. A treia bilă albă ține de felul în care Felix Alexa și-a alcătuit distri­buția. Dar de la alcătuire la înfăptuire e ceva drum, dacă nu chiar cenușii. Dacă Oana Pellea izbutește să mă convingă prin totalitatea mijloacelor de expresie de care dispune, inclusiv prin vocea de o rezonanță cu totul aparte, Răzvan Vasilescu e neîndoielnic bun la capitolul ex­pre­sivitate gestuală, corporală, facială, însă mai puțin convingător la capitolul voce. Amândoi interpreți principali rămân datori în ceea ce privește încărcătura metafizică a jocului. În sfârșit, Gabriel Spahiu înregistrează o apariție notabilă în cele câteva minute cât se află în scenă Oratorul.

În studiul citat la începutul acestei cronici, Matei Călinescu spune că de la premiera absolută a Scaunelor au trecut 50 de a­ni. Or, scrie exagetul, 50 de ani în teatru echi­valează cu 200 de ani în istoria literaturii, a lec­turii, ceea ce e un „semn al clasicității” piesei. Problema e, cred eu, ca respectiva clasicitate să nu se transforme într-o piedică în calea invenției. Iar numai prin invenție nu se individualizează spectacolul interesant, dar nu mai mult regizat de Felix Alexa.

 

 

Orgoliu de artist

 

EU, RODIN

de Patrick Roegiers

 

Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu

 

Traducerea: Anca Măniuțiu

Regia: Mihai Măniuțiu

Decorul: Mihai Măniuțiu și Iuliana Vâlsan

Costumele: Iuliana Vâlsan

Coregrafia: Marc Bogaerts

Distribuția: Constantin Chiriac (Rodin); Esther Cloet (Camille)

Data reprezentației: 3 iunie 2004

 

Piesa Eu, Rodin de Patrick Roegiers pe care Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu o prezintă în premieră pe țară grație remarcabilei traduceri datorate Ancăi Măniuțiu, într-un spec­tacol regizat de Mihai Măniuțiu, își are punctul de plecare într-un fapt real. În 1883 Camille Claudel l-a întâlnit pe deja maturul Auguste Rodin, i-a devenit model, discipol și amantă, a reprezentat subiectul unei dra­goste trăită cu intensitate maximă. După zece ani, Rodin a abandonat-o, Camille a suferit o că­dere psihică, a fost internată într-un azil psihiatric în care a petrecut patruzeci de ani. Acest impresionant eveniment l-a inspirat mai întâi pe coregraful Marc Bogaerts care, în 2002, a creat un balet ce a avut-o ca protagonistă pe Esther Cloet, tânără dansatoare a Baletului Regal din Flandra. Un an mai târziu, Patrick Roegiers a scris un monolog ce rememorează din perspectiva orgolios-egoistă a lui Rodin povestea. Conjuncția dintre balet și textul dramatic s-a realizat în 2004 prin spectacolul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu în care în rolul Rodin evoluează Constantin Chiriac, iar în cel al lui Camille tocmai balerina Esther Cloet. Montarea semnată de Mi­hai Măniuțiu ilustrează trecerea de la amintirea-pură la amintirea-imagine, proces asupra complexității căruia Bergson s-a aplecat în pagini de mare profunzime ce i-au prilejuit mai târziu sesizante reflecții lui Paul Ri­coeur în volumul Memoria, istoria, uitarea.

Timpul real capătă în povestirea lui Rodin o curgere cu totul specială. Întoarcerea acestuia în trecut este doar subliminal justificativă, nu e marcată de nici o urmă de regret. Grație hipermemoriei și memoriei manipulate, sculptorul recompune filmul relației sale cu Camille Claudel în așa fel încât el să se reafirme încă o dată drept creatorul absolut, mai mult decât omul, cel căruia totul îi este permis. În interpretarea lui Constantin Chiriac senzualul, egolatrul, amoralul Rodin dă impresia că trăiește bucuria susținerii unei conferințe autobiografice. Dacă în Ui­tarea de la Naționalul clujean, Măniuțiu ilustra ideea „uită pentru a te salva”, în Eu, Ro­din, prin jocul lui Constantin Chiriac, avem ilus­trarea ideii „amintește-ți pentru a te adula”, ori „rememorează pentru a arăta că ți se cuvine dreptul de a fi nemuritor.” Mihai Măniuțiu explorează cu mijloacele artistului ceea ce Bergson numea reamintirea laborioasă. O astfel de reamintire presupune o atitudine tensionată. Evidențierea acesteia e preluată de dansatoarea Esther Cloet, baleri­nă înzestrată cu un simț dramatic ieșit din comun și care construiește prin evoluția sa o bijuterie artistică ale cărei carate superioare înnobilează întreg spectacolul, se transmit be­nefic publicului. În țesătura dansului se ascunde un joc pe muchie de cuțit, un fel de confirmare-contrazicere a celor rostite. Esther Cloet nu preia cu trupul ei în stăpânire doar spațiul fizic al scenei, ci mai cu seamă, emoționalitatea și subiectivitatea spectatorului. Aici cred că trebuie căutat principalul punct de interes al spectacolului, la edifica­rea căruia contribuie în chip deloc neînsemnat arta scenografei Iuliana Vâlsan.

 

 

În lumea absurdului cehovian

 

TREI SURORI

de A.P.Cehov

 

Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu

 

Traducerea: Moni Ghelerter și V. Jianu

Adaptarea scenică: Sebastian-Vlad Popa și Anca Bradu

Regia: Anca Bradu

Scenografia: Florica Mălureanu

Coregrafia: Mălina Andrei

Distribuția: Ovidiu Moț (Prozorov Andrei Sergheevici); Florentina Țilea (Natalia Ivanovna); Diana Văcaru-Lazăr (Olga); Anca Florea (Mașa); Diana Fufezan; Nicu Mihoc (Kulîghin); Adrian Matioc (Solonîi); Dan Glasu (Cebutîkin); Florin Coșuleț (Fedotik); George Bonceag (Rode); Pali Vecsei (Ferapont); Rodica Mărgărit (Anfisa) și Mihai Coman, Cătălin Neghină, Adrian Neacșu, Eduard Pătrașcu (Ofițeri)

Data reprezentației: 6 iunie 2004.

 

În cartea intitulată Cercurile concentrice ale absurdului, Editura Timpul, Iași, 1999), Anca-Maria Rusu face observația potrivit căreia „absurdul în literatură, atât ca formă a sensibilității umane, cât și ca derivat semnificant al paradoxului, atinomiei, opoziției, contradicției, contrastului, își are strămoșii săi literari și artistici, chiar dacă majoritatea comentatorilor – deși îi pomenesc, ba chiar îi analizeaz㠖 sunt de părere că nu se poate vorbi despre o tradiție a absurdului, ci, mai degrabă, despre un filon exploatat în special în secolu nostru (al XX-lea n.n.) pe fondul unor grave tulburări so­ciale, politice, culturale.”

Printre acești strămoși la loc de frunte figurează Anton Pavlovici Cehov, iar spectacolul cu piesa Trei surori, regizat de Anca Bradu la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu mi se pare că ilustrează, prin câteva bune intuiții culturale, o asemenea filiație.

La intrarea publicului în sală, se află deja pe scenă Olga, Mașa și Irina, îmbrăcate în elegante rochii de seară, Tuzenbah și Solionîi, înveșmântați în tuncici lucitoare, Cebutîkin în negru. Odată acest miniprolog consumat, două dintre cele trei surori aduc în scenă o copie mărită a celebrului tablou Cele trei grații ale lui Boticelli (un semn cultural ce va funcționa drept copertă pentru începutul fiecărui act, dar și drept copertă finală, când împins de Natașa, devenită stăpâna absolută a casei, le va înlătura definitiv pe surorile dezamăgite cărora li s-a luat ultima speranță de a mai părăsi micul târgușor de a-și împlini visul de a pleca la Moscova). Curând scena se va umple de alți și alți ofițeri, se va instaura o atmosferă de veselie falsă. Ofițerii poartă cu toții tunici strălucitoare, argintii. La apariția lui Verșinin, înveșmântat în negru, grupul acestora scandează replici în stil cazon, respectă ad litteram disciplina militară, se manifestă asemenea unor marionete. Figură aparte face doar Solionîi, paradă de cinism, poză și insubordonare, a cărui dragoste egoistă pentru Irina va duce la omorârea în duel a lui Tuenbah.

Un rol aparte în înfăptuirea ideogramei teatrale îi revine scenografiei Floricăi Mălureanu. Spațiul scenic e tapetat în staniol ce reflectă și amplifică, grație unui ecleraj ingenios, mișcările și zbaterile perso­najelor, le relevă ridicolul. Rochiile aurii ale celor trei surori, privite cu atenție, au o croială ce, dintr-un anume unghi, trimit cu gândul spre veșmintele din tragediile antice. Tunicile tinerilor ofițeri sunt argintii. Personajele care au un plus de contigență cu realitatea — Verșinin, Kulîghin, Cebutîkin, Andrei Prozorov — poartă haine negre. Existența surorilor mai are o urmă de sens doar atâta vreme cât sunt înconjurate de ofițeri, a căror prezență le dă iluzia sociabilității.

Spectacolul regizat de Anca Bradu nu e deloc lipsit de idee și stil, tot la fel de bine cum propune rezolvări a căror semnificație ori îmi scapă, ori se dovedește minoră. Am, bunăoară, rezerve asupra utilității inserării unor așa-zise secvențe coregrafice în partea de început – surorile umblă pe poante, asta evidențiind probabil starea lor fals euforică. Mi-e greu să înțeleg de ce unele replici rostite de Versinin sunt reluate în limba rusă de tinerii ofițeri. Dacă astfel Anca Bradu a dorit să sugereze mimetismul, depersonalizarea, ori faptul că fiecare dintre tinerii ofițeri va avea la rându-i un viitor asemenea colonelului, cred că nu ne aflăm în fața celei mai bune alegeri.

Sunt câteva evoluții actoricești notabile în montarea sibiană. Diana Văcaru-Lazăr (Olga) degajă o feminitate obosită, o epuizare prematură ajunsă la limită. Anca Florea (Mașa) aleargă bezmetic pe scenă, personajul își pierde mințile la întâlnirea cu Verșinin, uită de orice conveniență socială în momentul despărțirii. În Irina, Diana Fufezan subminează imaginea tradițională asupra personajului. Pare că rezervorul de inocență și de răbdare al personajului e deja gol, elanurile îi sunt minime, speranțele asemenea, vestea morții lui Tuzenbah (convingător jucat de Cătălin Pătru) produce emoții controlate, însemnând doar o nenorocire în plus, aproape așteptată. Constantin Chiriac, interpretul lui Verșinin, arată că personajul ce i-a fost încredințat e ratatul perfect o mașinărie de vorbe, un adevărat vorbete. Adoptă poza ridicolă a unui Napoleon de provincie, filozofează ieftin, e incapabil de gesturi ori de sentimente autentice. Când Mașa, îngenuncheată, îi recită la despărțire versuri din Pușkin, nu găsește de cuvință să facă nici cel mai mic gest de tandrețe, iar brațele îi rămân suspendate în aer. Cu totul aparte mi s-a apărut evoluția lui Nicu Mihoc în Kulîghin, profesor ratat, cenușiu, ce-și cenzurează trăirile interioare, în favoarea unei pasivități exterioare ce-i pare perfect profitabilă. Dan Glasu e un Cebutîkin situat în vecinătatea Unchiului Vanea, Florentina Tilea o desenează în tușe puternice pe Natașa, ființă de o răutate fără cusur și de o vulgaritate absolută, Pali Vecsei e un Ferapont tânăr, prematur lovit de surzenie, Ovidiu Moț surprinde toate frustrările lui Andrei Prozorov (inclusiv pe cele culinare), Adrian Matioc e un Solionîi tăios, Rodica Mărgărit, doica tradițională.

Jonglând inteligent cu tragi-comicul de situație, exploatând motivele farsei absurde, ducând tragicul până la granița cu grotescul, surprinzând esența unui univers iremediabil condamnat cu grotescul, surprinzând esența unui univers iremediabil condamnat, spectacolul cu Trei surori de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu e departe totuși de a fi unul fără cusur. Are însușirea de a fi, dincolo de unele curiozități, de amestecul indecis de lucruri cu sens cu altele gratuite, unul posibil. Ceea ce, ținând cont de dificultățile partiturii, nu e deloc de neluat în seamă.

 

 

Între a spune și a face

 

NOAPTEA ARABĂ

de Roland Schimmelpfennig

 

Teatrul de Stat din Oradea — Trupa „Iosif Vulcan”

 

Traducerea: Victor Scoradet

Regia: Cristian Juncu

Scenografia: Cosmin Ardelean

Coregrafia: Loránt Andras

Distribuția: Petre Ghimbășan (Hans Lomeier); Oana Rusu (Fatima Mansur); Angela Tanko (Franziska Dehke); Alexandru Rusu (Kalil); Sebastian Lupu (Peter Karapati)

Data premierei: 8 iunie 2004

 

Înaintea premierei spectacolului cu piesa Noaptea arabă a dramaturgului german Peter Schimmelpfennig, pe care Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea a hotărât să o lanseze pe piața teatrală românească, am avut inspirația de a apela la bunăvoința secretarei literare spre a-mi pune la dispoziție textul. Am mers așadar la spectacol în calitate de spectator avertizat. Dincolo de faptul că textul are o structură nițeluș bizară, părând mai curând prilej de realizare cinematografică decât de înfăptuire scenică, am remarcat și eu, alături de Victor Scoradeș, traducătorul piesei și autorul unui cuvânt de prezentare publicat în caietul de sală, alchimica proporție „dintre luciditate și imaginație, dintre tehnica dramatică și poezie.” Lucrarea se bazează pe un amestec al planului real cu cel oniric, pe jocul dintre acțiunea schițată ori aievea înfăptuită și acțiunea verbalizată ce acționează adesea ca un dublu derutant. Mă gândeam în timp ce citeam piesa că aceasta ar putea reprezenta un excelent material de studiu pentru pasionații de pragmalingvistică, pentru cercetătorii actelor de limbaj, pentru cei ce zilnic îi citează pe John Austin, John Searle sau Osvald Ducrot. Pe de altă parte, pe măsură ce avansam în lectură îmi devenea tot mai evidentă dificultatea edificării scenice a textului. Combinație de realism și text al cărui final ajunge pe neașteptate în vecinătatea telenovelei, Noaptea arabă este o poveste tristă despre o succesiune de întâmplări nefericite petrecute în spațiul modest al unui bloc în care trăiesc laolaltă germani și arabi. Adiționate, respec­ti­vele întâmplări conduc la o crimă pasională făptuită pe fundalul întâlnirii bruște dintre vis și realitate. Or, pentru ca respectiva po­veste să prezinte autentic interes teatral, cred că este nevoie de extrem de multă fantezie, în absența ei insinuându-se riscul discursivității re­dundante.

Judecând după ceea ce am văzut la premieră, nu prea cred că fantezia i-a prisosit re­gizorului Cristian Juncu. Soluțiile de dinamizare a relatării cu mijloace proprii scenei mi s-au părut paupere, iar aportul semnatarului coregrafiei Lóránt András, în a cărui sarcină ar fi căzut identificarea, în colaborare cu regizorul, a unor atari soluții, cum nu se poate mai insignifiant. Ținând cont de specificitățile textului, cred că el ar fi fost potrivit mai curând unui spectacol de tip studio. De altminteri, judecând după indiciile oferite de scenografia imaginată de Cosmin Ardeleanu, cred că la un asemenea gen de spectacol s-au gândit inițial și realizatorii montării. Cu atât mai mult cu cât percepția unui astfel de text nu e tocmai la îndemâna oricui. Cred că ceva s-a petrecut, iar acel ceva a determinat abandonarea demersului inițial. Iar cum premiera a avut loc târziu, în primele zile ale lui iunie, când numărul orădenilor doritori de teatru scade vertiginos, cineva a avut nefericita idee de a evita riscul ca sala să fie jenant de goală prin aducerea câtorva clase de liceu, cu elevi nu tocmai disciplinați care înainte de primele replici au crezut că e bine să-și exhibe personalitatea și să-și manifeste prezența prin fluierături consistente. Sigur e că o astfel de primire i-a inhibat pe actori, iar inhibiția s-a amplificat pe măsură ce un număr deloc de nebăgat în seamă de spectatori au dezertat, găsind că e mai bine să-și vadă de ale lor, ori să bea o bere pe terasele din apropiere. Așa încât, în astfel de condiții, a mă pronunța asupra jocului cutărui sau cutărui actor care tocmai bine nu s-a simțit cât timp s-a aflat pe scenă mi se pare riscant și lipsit de onestitate. Un lucru trebuie spus însă în chip răspicat. După succesul repurtat cu Electra, cu totul altceva așteptam de la Trupa „Iosif Vulcan”. Nicidecum o cădere. Căci Noaptea arabă nu e o simplă dezamăgire. Este o cădere ca la carte. Păcat.