Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

„Noica mi-a ţinut sub obroc tentaţia de

a mă exprima sub forma scrisului literar”

Florin Ardelean: A deschide o librărie, in ziua de azi, mi se pare o chestiune oa­re­cum ciudată si puţin imorală, ţinând cont de o anumită situaţie, de pauperizare a in­telectualilor.

Gabriel Liiceanu: Spuneţi imorală  în ideea că?... Doar nu e un bordel!

F.A.: Fireşte că nu e! Dar spuneam în sensul în care foarte mulţi vin în librărie, se uită, rămân frustraţi de faptul că nu pot cumpăra aproape nimic — în sensul acesta...

G.L.: Să vă spun care sunt dramele pe care le presupune deschiderea unei librării. O librărie nu se pote deschide într-un cartier periferic. O librărie trebuie să se deschidă, ca să aibă ţinută şi accentul pe care şi-l doreşte, într-un vad, într-o stradă centrală — marile li­brării, din toate oraşele europene, sunt pe axele principale.

Care este drama? În cazul unei librării, în speţă şi în oraşul dumneavoastră, în centru totdeauna înseamnă chirii mari, locaţia bună înseamnă o chirie mare, care se răsfrân­ge asupra cheltuielilor. Deci vă daţi seama că pentru librarul cu pricina e o mare problemă cum îşi va acoperi, prin activitatea pe care o are, prin vânzările pe care le face, chiria de mul­te mii de dolari sau de euro. Când în centrul unui oraş se deschide o pizzerie sau un res­taurant sau un magazin alimentar, chiria se rabate altfel asupra produselor, pentru că vân­zările sunt mai mari. Deci asta este povestea şi ajungem la ce spuneaţi dumneavoastra: “Cine poate să cumpere cărţi, astăzi?”

Am să vă spun ceva şocant: eu ştiu preţurile în Europa, de la Paris si din Germania (nu vă ascund că am abilităţi culinare!), ştiu destul de bine cât costă un kg. de ardei în Paris şi Freiburg — costă 4 euro. Lumea nu se miră, nu protestează, astea-s preţurile, acceptă ca mân­carea din import să se vîndă nu numai la preţurile europene, ci chiar la preţuri şi mai ma­ri. Acelaşi lucru se întîmplă şi la aparatele casnice...

România este aliniată cu preţurile la majoritatea mărfurilor la Europa. Cu salariile a rămas la nivelul României. De aici sărăcia acestei ţări. Ei bine, singurul produs care nu e a­liniat la preţurile europene este cartea. În timp ce preţul mediu al cărţii în România este de 4,5 euro, în Occident preţul e de 20 euro.

De ce, atunci, senzaţia pe care chiar dumneavoastră aţi aruncat-o în discuţie, a imo­ralităţii preţurilor cărţilor? Răspunsul este simplu: pentru că sărăcia celor care au nevoie de această carte e foarte mare.

F.A.: Asta e!

G.L.: Deşi cartea are cele mai mici preţuri din Europa, în clipa de faţă, în România, sa­lariile cele mai proaste sunt ale intelectualilor, ale celor care consumă produsul numit carte, ca să nu mai vorbim de elevi si studenţi. Aceste preţuri par strigătoare la cer.

F.A.: Domnule Liiceanu, cei ce au bani nu cumpără cărţi!

G.L.: Aveţi aici, pe masă, o carte — Martin Heidegger, Fiinţă si timp. Costă în clipa de faţă cam 700.000 mii lei. E o carte cartonată, este o carte scoasă în condiţii absolut ex­cep­ţionale, cu o hârtie chamoix, cu 600 de pagini, este groasă şi costă sub 20 de euro. A­ceastă carte în Occident urcă la 80-100 euro. Sigur că da, cine doreşte cartea îşi permite să dea pe Martin Heidegger 700.000 mii lei.

Aicea lucrurile iarăşi se pot nuanţa: există un anumit eroism care se practică în preaj­ma cărţilor. La 13 ani, aveam şi eu câte un leu dat de părinţii mei, îi strângeam şi fă­ceam un fel de concurs de colecţie a literaturii universale. Apăreau în vremea aceea, la Editura pentru Literatură Universală, mari autori clasici de la Balzac, Tolstoi, până la Moliere. Ei bine! Toţi banii ce-i puteam strânge îi dădeam pe cărţi. În clipa în care îţi doreşti, când eşti un împătimit al cărţilor, ajungi să faci sacrificii în altă parte. Există o splendoare a cărţii care constă şi în asta — a renunţa la un bun material pentru un bun spiritual.

La librăria din Sibiu, care este o librărie superbă, făcută într-o casă veche, din seco­lul al XVIII-lea, a venit un student la un moment dat şi a spus —,,Ştiţi, eu mi-am vîndut pal­to­nul şi vreau să-mi iau următoarea listă de cărţi”. Nu doresc nimănui să-şi vîndă paltonul, nu asta e ideea de dorit, ca să-şi cumpere cărţi. Vreau să spun doar că există oameni care ştiu ce miză e în spatele acestor cărţi. Când cineva nu o să poată trăi fără cartea aceasta, cre­deţi-mă că o să facă ceva, o să vândă ca să o cumpere, aşa cum ştie să facă orice ca să îşi cum­pere un casetofon.

F.A.: Domnule Liiceanu, vă „acuz” de un fapt verificabil: Editura Humanitas a de­-valizat multe bugete ale unor oameni cu venituri modeste. Cum de aţi reuşit acest pro­iect editorial? Humanitas, iată, de 14 ani nu seacă.

G.L.: Nu există decît o singură explicaţie — pasiunea cu care faci un lucru, ideea că lu­crul pe care îl fac eu în momentul ăla e cel mai important din lume. Aş dori fiecărui om ca­re face ceva să facă acel lucru cu această încredere, anume că el este, în acel  moment, cu mica lui preocupare, axa lumii.

F.A.: Cum aţi învăţat managementul unei edituri?

G.L.: Pot să spun că nu prea l-am în­văţat, pentru că eu am rămas în esenţa mea un u­manist. Pur si simplu, am construit o echipă. Bine, ştiu să citesc un bilanţ contabil, dar nu în­seamnă că ştiu contabilitate. Mi-am căutat însă oameni care să fie profesionişti de mîna întîi, în fiecare domeniu. Cum m-am convins că sunt aşa? Luând firme de consultanţă care mi-au ga­rantat calitatea profesională a acelor oameni.

În momentul de faţă, instituţia asta care funcţionează cu vreo 150 de persoane, Hu­ma­nitas, este, realmente, blindată de profesiona­lişti de top. Eu nu fac partea financiară a editu­rii; se lucrează simultan în interiorul firmei si cu consultanţă exterioară. Altfel, în jungla le­gis­lativă a României, mai ales fiscală, cum vă în­chipuiţi că un om care traduce Fiinţă si timp se ocupă cu aşa ceva.

F.A.: Nici o şansă...

G.L.: Nu-i vorba de asta. E vorba de ca­pacitatea de a crea o echipă care să creadă teribil în splendoarea lucrului pe care-l face. Trebuie să ai un cult al cărţii, ca să crezi, ca să-i faci şi pe ceilalţi să aprecieze ceea ce faci. Despre asta e vorba! Fiecare carte care apare este în cen­trul atenţiei noastre. Facem şi greşeli, evident. Din 300 de titluri care apar pe an, nu pot fi toate impecabile, dar marea majoritate sunt ur­mărite de toate compartimentele şi ajung să-i încânte pe cititori.

F.A.: Spuneaţi într-o carte, Uşa in­ter­zisă, declarată cartea anului 2002, că „viaţa o­ricărui mare gânditor e un camuflaj”.

G.L.: Am să vă spun o anecdotă, pentru că a venit vorba despre Uşa interzisă...

F.A.: Numaidecât. Înainte de asta, to­tuşi, cât de bine camuflat sunteţi dumnea­voas­tră?

G.L.: E foarte interesant ce se întâplă cu oa­menii care scriu, pentru că un gânditor este un om care are, în general, nevoia să comunice cu alţii. Există o laşitate a scrisului.  Un actor apare pe scenă, toată lumea îl vede când îşi prestează partitura; el este faţă în faţă cu e­moţiile lui, faţă în faţă cu publicul şi îşi consumă emoţiile pe scenă. Un scriitor e un personaj care poate să-şi consume întreaga încărcătură emotivă şi sentimentală în culise, în ca­mera, în biroul lui. Într-o cameră de 6 metri pătraţi, la o masă oarecare, acolo poate să nască toată otrava pe care simte nevoia să o arunce asupra lumii. Cartea pe care o a­runcăm noi în public este o carte construită într-o discreţie totală.

Deci există, pe de o parte, un camuflaj al persoanei autorului. Unii iubesc luminile rampei, alţii apar la TV. Doar scriitorul stă, discret, în actul intim al scrisului. Lucrurile as­tea rămân, cum vă spuneam, dincoace. Camuflaj în al doilea sens — există o uşă interzisă în fiecare dintre noi. Poate puţini oameni pot să spună până la capăt, să-şi golească, să-i con­ducă pe ceilalţi prin ungherele vieţii lui. Cu excepţia spovedaniei, unde eşti chemat să spui totul, în rest mă îndoiesc că mulţi autori au curajul să părăsească un camuflaj, oricât de mult ar vrea să pună totul pe masă. Deci, Uşa interzisă de care îmi vorbeaţi adineaori, este partea asta, pe care am scris-o cu fibra ultimă a fiinţei mele — un exerciţiu de sinceritate împins la limită. Dar care anume e limita, asta ştiu doar cei care au scris astfel de măr­tu­risiri.

F.A.: Continuăm cu anecdota?

G.L.: Anul trecut au fost nominalizate, de către România literară, ca şi în anii pre­cedenţi, pentru premiile Cartea anului, care sunt premii ale revistei România literară, mai multe cărţi, printre care şi Fiinţă şi timp şi Despre îngeri. Acolo ritualul de prezentare este ca fiecare nominalizat, cam ca la premiile Oscar, să iasă pe scenă şi să spună câteva gân­duri în marginea cărţii. Când mi-a venit rândul, întrucât luasem premiul Cartea anului cu Uşa interzisă şi cum acum era nominalizat Andrei Pleşu, prietenul meu, m-am gândit să-i fac un mic banc, o mică glumă, aşa că am spus: “Uitaţi, sunt foarte onorat că acelaşi ju­riu care anul trecut mi-a dat acest premiu, Cartea anului, m-a nominalizat din nou şi vreau să-i mulţumesc pentru ce mi-a dăruit, anul trecut, prin acel premiu”. Eu nu ştiam care este deosebirea dintre notorietate şi celebritate. Ştiam doar ce-i notorietatea. Notoriu eşti când publici o carte care are o priză la critica literară, ea este discutată, dezbătută, dar ră­mâne în cercul, în circuitul cultural obişnuit. Ea nu iese din lumea culturală în care se mişcă de obicei cărţile.

F.A.: Destul de răstrânsă lumea asta.

G.L.: Exact. Dar datorită premiului care mi s-a dat anul trecut am aflat imediat ce în­seamnă celebritatea, că nu ştiam ce înseamnă. Cum am simţit-o? Notoriu, îmi ziceam, pe­semne că sunt, dar celebru? Ce-o fi aia? Şi a doua zi, după ce am primit premiul şi au fost e­misiuni televizate, sună un vecin la uşa mea şi spune:,,Am auzit că aţi scos o carte care se nu­meşte În spatele uşilor închise. Îmi puteţi da şi mie un exemplar?” Eu am zis “Cu plă­cere”, i-am dat cartea, s-o fi lămurit că se numea Uşa interzisă, nu mai ştiu urmarea. A doua zi, a treia zi, zilele următoare, intră în Librăria Creţulescu, care e cea mai mare li­brărie din Bucureşti, intră, aşadar, o doamnă şi spune: “Dacă sunteţi amabil, o carte Cu fe­res­trele deschise, scrisă de unul Gabriel nu-mai-ştiu-cum”. Vreţi să spuneţi Uşa interzisă? Da, Uşa interzisă, recunoaşte doamna. Pe urmă am început să primesc de la prieteni din străinătate, de la prieteni din ţară, care mă felicitau cu toţi pentru premiul luat pe cartea fie Uşa închisă, fie Uşa întredeschisă. Toate variantele posibile le-am auzit, şi atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii celebru! Iar ieri, cînd a sunat cineva la editură, şi secretara editurii a răspuns, o voce de tânără emoţionată a întrebat: “Nu ştiţi cum aş putea să fac rost de cartea Despre ingineri, a lui Andrei Pleşu?”. Atunci mi-am dat seama că Andrei Ple­şu e pe cale să devină, şi el, celebru. Cartea Despre îngeri devenise Despre ingineri! De ce era celebru? Pentru că persoana cu pricina era dispusă să cumpere, de Andrei Pleşu, o carte despre ingineri...

F.A.: Domnule Liiceanu, aţi isterizat o întreagă generaţie, în anii ‘80, cu Jurna­lul de la Păltiniş. Dintr-o dată, într-o Românie amorfă, ideologizată şi tembelizată, apărea un proiect, mă rog, era posibil un “joc cu mărgele de sticlă”. Ei bine, reacţiile au fost diverse. Ţin minte, inclusiv Nicolae Steinhardt, apoi altele şi altele. Oricum, aţi pro­vocat un şoc în mediile intelectuale româneşti de la mijlocul anilor ‘80. Cum vedeţi a­cum această experienţă noiciană? 

G.L.: Vă propun să ne gândim o clipă la Mircea Eliade, care are în una din cărţile lui o poveste despre un anume simbolism. În teoria religiilor există variante ale unor ieşiri mi­raculoase din situaţii fără soluţie. De pildă, cum se poate ieşi dintr-o cameră fără uşi, fă­ră ferestre? Cum se poate trece, în basmele româneşti, printre munţii care se bat cap în cap, în aşa fel încât nimeni nu poate să treacă, în clipa aceea, printre ei? În comunism, am a­vut senzaţia, la un moment dat, că trăim într-un univers perfect compact, din care nu este ie­şire, evadare. Pereţii acelei încăperi erau făcuţi etanş, erau zidurile ideologiei care funcţionau atunci şi care nu se puteau escalada. Nu puteai să te duci să vezi un film, altul dec­ît se dădea. Nu puteai să citeşti o carte, altfel decât cea care trecea prin cenzură. Nu pu­teai să urmăreşti la facultate alt program decât programul învăţământului oficial, ideologizat. Părea o situaţie fără ieşire. Imaginaţi-vă că la un moment dat, în acest univers sufocant, în care părea că nu există fereastră, în care nu putea pătrunde aerul altei lumi, se naşte deodată o lume care nu mai funcţiona pe regulile acelea şi care era o lume de o liber­tate nemaipomenită. Mai mult, o libertate spirituală. Lumea asta te putea face să descoperi pa­radisul în mijlocul unui infern, te putea face fericit. Recunosc, nu era o soluţie generală. În clipa aceea, cu tancurile sovietice în spate, cum spunea Noica însuşi, la un moment dat, nu prea puteai să găsesti soluţii de eliberare naţională. Epocile astea în care controlul tinde să devină total, sunt epoci în care apar soluţii ieşite din comun, dar pe cont propriu.

Splendoarea acestei aventuri a fost o variantă la învăţămîntul oficial făcută cu mij­loace totale informale, undeva, într-o cămăruţă, la 1400 de metri deasupra nivelului mării, deasupra omenirii, cum îi plăcea lui Noica să spună. Patru-cinci oameni se puteau strânge să-şi găsească o fericire pe care singuri n-ar fi descoperit-o, o mică confrerie care putea să le dea un sens de viaţă. Întrucât aventura asta mi s-a părut ceva excepţional şi pentru că era o soluţie de fericire care putea fi şi la îndemâna altor oameni, mi s-a părut profund in­co­rect să rămân  la egoismul consumării ei exclusiv pe cont propriu. Şi atunci a apărut Jurnalul de la Păltiniş cu divulgarea unei soluţii posibile de fericire într-un univers mizera­bil. Mesajul ei a fost: puteţi chiar în infern să găsiţi paradisul, dacă o luaţi pe o cale spirituală de tipul propus. Alţii o găseau în religie, noi am găsit-o într-o religiozitate de tip cultural.

F.A.: Acesta mi s-a părut şi mie paradoxul, anume că totul se petrecea la înăl­ţime, la Păltiniş şi, în acelaşi timp, în catacombele unei realităţi similare creştinilor din timpul lui Nero.

Iată, vorbeaţi înainte despre, să zic aşa, soteriologia de tip Noica — salvarea prin filosofie, punând în paranteză o întreagă realitate. Dumneavoastră încercaţi, a­veţi chiar o tentativă extraordinară de a vă salva prin jurnal. Uşa interzisă este un fel de confesiune în faţa unei oglinzi, a unui om aflat la limitele sale. Cât de greu v-a fost să scrieţi Uşa interzisă? În ea vorbiţi pe faţă despre o depresie pe care o putem încerca ab­solut toţi, dar pe care toţi încercăm să o mascăm, cum putem mai bine.

G.L.: Mă bucur că mă întrebaţi cum se ajunge aici, pentru că lucrul acesta a fost un a­numit pariu al vieţii mele. Să vă mărturisesc ceva greu de zis şi de recunoscut. Noica era un fanatic al filosofiei. În clipa în care noi l-am întâlnit, la 24 de ani în cazul meu, eram un lut foarte uşor de modelat. Dar el a avut o răspundere enormă faţă de cei pe care i-a luat în antrepriza acestei modelări. El a făcut o greşeală cu mine. Un maestru trebuie să des­copere potenţialul real al fiecărui individ, al fiecărui viitor discipol sau al fiecărui discipol. Or, el avea această viziune spontană, această reţetă prefabricată a aducerii fiecărui om în o­grada filosofiei, filosofia fiind lucrul suprem pe lume şi, într-un anumit fel, chiar poate să fie aşa, în măsura în care eşti obligat să gândeşti ce e cu tine şi cu lumea în care trăieşti. Dar mijloacele prin care faci acest lucru nu sunt neapărat cele ale filosofiei, cel puţin nu în­totdeauna. Poţi să faci lucrul ăsta pictând, turnând filme, scriind, mărturisindu-te. Or, printr-o anumită expresie de personalitate, prin structura mea şi printr-o anumită calitate a afectivităţii mele, mă lăsam tentat în egală măsură către o formă de exprimare de sine ca­re e mai apropiată de literatură decât de filosofie. Aşa încât Noica mi-a ţinut sub obroc, o lungă perioadă de timp, această tentaţie, de a mă exprima sub forma scrisului literar. Pentru el, literatura nu era forma ideală de exprimare, iar dacă încăpusem pe mâna lui, el tre­buia să ne antreneze în spaţiul istoriei ideilor. Sigur că da, eu fiind un geamăn, un schizoid în structura mea, am în aceeaşi măsură în mine un apetit cerebral, intelectual, o a­numită plăcere, voluptate de a diseca nuanţe şi idei şi de a opera cu abstracţii, dar în a­ceeaşi măsură partea cealaltă, aceea de căldură, de pasionalitate, care să exprime prin mij­loace literare, deci printr-o formulă mai directă, de alt tip, în care tu, ca individ, apari în discursul tău. Noica ne inducea aproape obligaţia de a ne pune în paranteză ca inşi. Numai că eu simţeam lumea prin intermediul bietului meu sufleţel, a fiinţei mele, aşa cum e ea, ca individ şi nu ca altceva. Deci Noica făcea teoria individualului, dar practica individua­lului, ca literatură, nu o concepea. Jurnalul de la Păltiniş este o carte de literatură şi, într-un fel, este prima izbucnire autentică a celeilalte feţe, a feţei crepusculare, nocturne a fiinţei mele.

F.A.: Aţi spus-o în Epistolar...

G.L.: Da, exact. Atunci a fost primul act de revoltă faţă de maestrul meu. El a fost pus în faţa unui fapt împlinit. Era atât de implicat până la urmă ca personaj central al cărţii, încât discuţia nu s-a făcut sub forma unei trădări sau a unei trădări filosofice. Pe de altă parte, filosofia nu era trădată ca preocupare. Au trecut anii. După ‘90 am acumulat, am simţit la un moment dat că nu mai cred în discursul pur filosofic, că nu mai vreau să scriu încă o carte cu note de subsol şi cu o anumită paradă de erudiţie. Am început să înţeleg, la o anumită înţelepcine pe care ţi-o dă vîrsta că, dacă ai ceva de spus, trebuie să spui în cu­vinte care ajung la toţi şi că toată lumea are să se recunoască într-un dialog cu tine. Dacă ai ceva de spus, o poţi face pe înţelesul tuturor. Am simţit deodată ambiţia de a vorbi în lim­ba tuturor şi nu în limba sofisticată a codului filosofic. Am simţit nevoia unei mărturi­siri în care ceilalţi să se poată recunoaşte. Mi-am zis, dacă Dumnezeu mi-a dat un dar care se numeşte exprimarea, dacă pot să exprim mai bine ceea ce alţii simt şi nu pot exprima, a­tunci eu am o obligaţie faţă de ceilalţi. Trebuie să-i exprim, exprimându-mă. Şi aşa a luat naş­tere Uşa interzisă. Ea s-a născut ca o nevoie explozivă de a mă exprima, de a nu ieşi de pe scenă cu lucrurile care mi se păreau mie că merită împărtăşite.

F.A.: A fost a doua revoltă, dar postumă, împotriva lui Noica...

G.L.: Cum să spun, niciodată în viaţă n-am avut o bucurie atât de mare. Vă spuneam că un scriitor e un om care stă în singurătatea biroului lui şi de acolo cloceşte tot felul de com­ploturi la adresa bietului cititor. Nu-l cunoaşte, nu are contact cu el, el este un însingu­rat, un izolat, un autist la limitâ. Aici am simţit prima oară oamenii ceilalţi. Oamenii care citesc în română, contemporanii mei, s-au recunoscut în asemenea măsură în poveştile mele, care erau doar aparent ale mele, încât am avut senzaţia că am deschis prin cartea a­ceasta o comunitate şi că nu mai sunt singur. Având contacte în marginea acestei cărţi, cu lu­mea, cu publicul, cu oraşe în care am venit şi după apariţia cărţii, exact lucrul ăsta l-am simţit — că ceilalţi mă iubeau tocmai pentru că mă deschisesem către ei, pentru că eram u­nul la fel ca ei şi că în dramele mele îşi descifrau dramele lor.

F.A.: V-aţi developat în această carte...

G.L.: Exact, şi atunci m-am simţit deodată bogat, cu prieteni, am avut prima oară sen­zaţia că am prieteni pe care nu îi cunosc. Şi ăsta e un sentiment îmbătător. Vă daţi seama că eu nu sunt politician, ca să fac demagogie. Dacă ţin discursul ăsta, îl ţin aşa, fără nici un interes. Dar a fost o senzaţie absolut fascinantă. Ideea că ai prieteni pe care nu îi cu­noşti — asta e minunat.

F.A.: Poate îmi puteţi răspunde la o curiozitate. Cum a receptat fiul dumnea­voas­tră, din Japonia, Uşa interzisă?

G.L.: A tăcut un an de zile. Eu, cu discreţia pe care simţeam nevoia să o pun în joc, în­trucât îi dedicasem nişte pagini, mi-am zis că nu a avut timp să citească. I-am dat un ulti­ma­tum, i-am spus că dacă nu îmi răspunde nu ştiu cât timp, îl public, consider că nu are nimic împotrivă. Dar nu puteam să le public fără să i le arăt. Nu mi-a răspuns nimic! Cartea a apărut, iar la un moment dat, într-o discuţie telefonică, i-am spus: „Dar, totuşi, n-ai de gând să mă cruţi şi să-mi spui dacă ai citit paginile alea şi dacă te-ai simţit într-un fel atins, prost, bine”. Mi-a răspuns: „Nu ştiu încă, e prea aproape ca să pot discerne partea de litera­tură şi de adevăr pur din paginile alea care mă privesc. În orice caz, să-ţi dai seama că ai a­lunecat, ai suprainterpretat, există explicaţii lu­meşti ale unor lucruri pe care ai încercat să le pui poate mai sus decât trebuia”. În rest, pu­doarea fiind regula afectivă din familia mea, s-a manifestat cu aceeaşi pudoare şi a încercat să nu discute prea mult despre el însuşi. Am fost destul de şocat când, venind într-o va­canţă şi făcând o rezervaţie la un restaurant unde s-a dus cu un prieten, când a apărut, cel ce l-a primit în restaurant, i-a zis: „Dumnea­voas­tră sunteţi personajul din Uşa interzisă? Sunteţi chiar fiul domnului cutare? Asta l-a uimit, pentru că el trăieşte într-o societate de oa­meni anonimi, perfecţi, Japonia este socie­tatea cea mai omogenizată de pe planetă şi sce­na de la restaurant l-a mişcat, probabil. A simţit şocul unui ins care se vede prin ochii altuia.

F.A.: Timpul zboară şi nu vreau să ratăm un subiect. Sunteţi la Oradea şi pentru o conferinţă despre Alexandru Dra­go­mir. Iată ce spuneaţi tot în Uşa interzisă: „Des­tinele noastre ratate sunt, toate, expresia unor crize de continuitate”. Venind la ca­zul Dragomir, destinul frânt al lui Alexndru Dra­gomir este tot expresia unei crize de continuitate. Veţi conferenţia, azi, la Oradea, la Teatru, despre Alexandru Dragomir. La Hu­manitas a apărut o carte, lansată de curând la Târgul de la Bucureşti.

Să vedem — l-aţi cunoscut mai bine ca oricine, în ‘85, când i-aţi fost împrumutat de Noi­ca. Alexandru Dragomir, un personaj într-adevăr! Clandestinitatea filosofică mi se pare o sintagmă împinsă la extrem, plus a­cest joc al celor două personalităţi, Noica şi sal­varea prin filosofie şi Dragomir, gânditor tra­pist, experimentând salvarea prin tăcere.

G.L.: Ce rămâne dintr-un om, când lu­mea în care trăieşte îl desfiinţează? Aceasta este marea întrebare pe care trebuie să ne-o pu­nem fiecare, care am trecut prin cele patru-cinci decenii de comunism. Retorica în jurul comunismului nu este vidă, nu poate fi niciodată îndeajuns de vidă, pentru că a fost vorba de vieţile noastre. Nu e simplu să pui în pa­ran­teză, ca şi cum ai pune în paranteză viaţa ta. Cum să pun în paranteză faptul că eu, la 20 de ani, nu puteam să pun piciorul într-o universitate din străinătate, aşa cum fac toţi doc­toranzii mei de acuma, toţi studenţii de acum, care au şansa şi meritul să facă studiile oriunde pe glob. Nu e puţin lucru când viaţa ta se numără în anii de închisoare, frustrare, ani de abatere profesională. Viaţa lui Noica a stat şi ea sub întrebarea asta: ce a rămas din ea, după ce lumea l-a desfiinţat? Dragomir e un caz asemănător, dar e un caz limită. El a venit în 1943, a fost adus, convocat la război, la armată, a venit de la Freiburg, dintre cei mai mari gânditori. Şansa veţii lui a fost formidabilă. S-a lansat de pe platforma celor cincisprezece doctoranzi ai lui Heidegger! În condiţii normale ar fi ajuns unul dintre persona­jele celebre ale vieţii culturale româneşti. În loc de asta, a trebuit să ascundă cât a putut mai mult episodul studiului de la Freiburg şi a devenit nu o somitate a filosofiei româneşti, ci merceolog la hidrocentrala de la Bicaz! Vă daţi seama ce bătaie de joc poate să însemne viaţa noastră, când e pusă pe fundalul unei istorii distorsionate în aşa hal, cum a făcut-o co­munismul?

Ei bine, un om care a trebuit să-şi redimensioneze viaţa ţinând cont de istoria oripi­lantă a reuşit totuşi să-şi continuie vocaţia pe care nimeni nu a putut să o facă cu o aşa in­tensitate, aceea de gânditor. La conferinţa de la Teatru voi vorbi special despre asta: ce în­seamnă să fii gânditor, ce înseamnă a gândi, ce devine un gânditor atunci când gândirea nu e un act la scenă deschisă, ci unul clandestin.

F.A.: Presupune asta umilitatea de care vorbeaţi dumneavoastră în Despre limită?

G.L.: Nu, presupune pur şi simplu o minimă forţă. Faptul de a fi funcţionar, merceo­log, lucrător în cu totul alte domenii decât în cel al filosofiei şi, totuşi, de a continua să des­făşori o abilitate dobândită cu unul din cei mai mari gânditori ai lumii, Heidegger, şi a da curs vocaţiei şi a lăsa la moartea ta, în anul 2002, vreo sută de caiete, despre care nimeni nu ştia. Nu sunt mulţi oameni pe lumea asta, din toată istoria culturală, care să fi scris fără gân­dul de a publica vreodată, fără intenţia de a publica, oameni care nu au scris ca să pu­bli­ce, ci au scris pur şi simplu pentru că simţeau nevoia să-şi ajute gândirea, notând anumite lucruri. Ne-am pomenit cu un caz miraculos. Imaginaţi-vă că iese, mâine, din deşertul Sa­harei un templu nevisat al omenirii! Noica, în 1985, se amuza, spunându-ne: “Am să vă împrumut lui Dragomir, dacă mă lăsaţi. Câţiva ani de zile”. Şi l-am însoţit până la moartea lui, aceşti 3-4 oameni din Jurnalul de la Păltiniş. Bine, dacă n-avea loc întâlnirea asta, ima­gi­naţi-vă o comoară pe fundul mării, care nu e scoasă niciodată de acolo, aşa cum există a­tâtea comori ale lumii îngropate în eternitate. Un lucru care se putea, era condamnat, a­proape aprioric, la a-şi pierde fiinţa, a ieşit în mod miraculos la suprafaţă.

F.A.: Cred că am putea vorbi despre anumite niveluri de clandestinitate, sau ti­pologii clandestine, în cultura noastră minoră, după definiţia lui Blaga, fireşte. A­nume o clandestinitate la Cioran, fugit într-o altă limbă, încercând să uite şi care şi-a trăit acolo clandestinitatea de artist, pentru că el a fost un personaj total. Chiar şi Elia­de cu tot succesul lui a trăit o formă atenuată de clandestinitate, apoi Noica şi, acum, forma absolută de clandestinitate —Alexandru Dragomir. Cum era ca om?

G.L.: Era încântător, era un ardelean din Zalău. Avea o agilitate spirituală care îi con­trazicea pe ardeleni, care sunt mai aşezaţi, mai molcomi. El avea o fiinţă vibratoare, absolut ieşită din comun, o minte de bisturiu, un tip subţire, micuţ, fragil, care îţi dădea tot­deauna senzaţia de coardă întinsă.

F.A.: De agilitate?

G.L.: De un om care este permanent în vibraţie, de coardă care nu se fleşcăie niciodată — capacitatea lui de a conduce un gând până la capăt era absolut spectaculoasă. Aveai sen­zaţia unui spectacol...

F.A.: Am uitat un alt mare clandestin, pe Petre Ţuţea. Dar veţi mai veni pe la O­radea şi sper că vom mai avea ocazia unor astfel de discuţii. Librăria Mircea Eliade este un excelent pretext. Vă mulţumesc pentru acest dialog şi mă grăbesc să vă cer un autograf, fireşte, pe Uşa interzisă.

G.L.: Cu mult drag!

 Dialog transcris de Anca POPA şi Gabriela GHILE

după caseta video a emisiunii „Frontal”,

difuzată de TVS Oradea, în ziua de 18 iunie, ora 20