Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Identitate și entitate

Rodica Binder în dialog cu Norman Manea

 

— Domnule Norman Manea, în urmă cu aproximativ 8 ani, când ne întîlneam, prima întrebare pe care v-o adresam era: „Cum vă explicați succesul cărților dumneavoastră?”. Aș continua, pentru început, această întrebare, reformulând-o: „Cum v-ați obișnuit cu succesul care vă însoțește de atunci încoace?”.

— Ar trebui să o luăm ca pe o glumă, probabil. Este, bănuiesc, singurul mod de a răspunde la o astfel de întrebare. Suntem destul de bătrâni și de conștienți de fragilitatea și de efemeritatea oricărui succes. Nu m-am obișnuit pe deplin cu ceea ce implică succesul, mai ales în ziua de astăzi, când este și un proces de a te livra cumva unei audiențe. Eu nu am făcut-o, nu sunt un scriitor, cred, foarte facil sau care să corespundă unei rețete, poate doar tematic aș putea fi plasat într-o tematică de interes mai larg. Scrisul în sine, însă, care mie mi se pare mult mai important pentru a judeca un scriitor decât tematica sa, scrisul în si­ne este, a rămas, cred, măcar în mare parte, convulsionat și — aș vrea să sper — nuanțat. Deci, nu corespunde rețetei succesului, să spunem așa. Nici nu știu cât de mare este acest suc­ces. Sigur că am avut confirmări, am fost tradus în mai multe limbi. Fiind un scriitor con­siderat dificil, ca să zic așa, este fără îndoială o realizare. Am fost foarte plăcut surprins, ve­nind aici în Germania, când mi s-a spus de la editură, că această carte a fost aleasă drept „car­tea lunii”, nici nu știam prea exact ce înseamnă asta.

 

— Întrebarea pe care v-am pus-o nu a fost o glumă. Este vorba despre ziarul „Die Welt”. Cartea dumneavoastră este foarte bine situată în topul Süd-West Rundfunk. Am a­flat înainte de a ne întâlni că și în topul de carte elvețiană cartea dvs. figurează deja. Este vorba despre această ultimă carte, despre care mi-am propus să discutăm mai pe larg.

— Nu știam nimic din ce mi-ați spus acum. Dar ce am aflat este altceva: există un ju­riu literar la Darmstadt, nu este un juriu care înregistrează succesul de public, ci unul pe cri­terii strict literare, nu de vandabilitate, și acest juriu a ales „Întoarcerea Huliganului” drept „cartea lunii martie”. Mi s-a trimis ieri la Frankfurt de la editură o listă cu predecesorii mei, o listă care pur și simplu m-ar fi putut „îngrozi”, ca să zic așa, prin marile ei nume. Se întâmplă așadar niște lucruri care sunt dincolo de mine. Îmi fac plăcere, firește, nu pot ne­ga asta. Sunt surprizele plăcute. Cum poate că am spus și cu ani în urmă, nu îmi mai a­mintesc acum, dar, la o structură precum sunt eu, mai labilă și mai complicată, bucuriile sunt mai curând instantanee, fără o reverberație excesiv de prelungită. Dar pentru că am și o structură, cred, pubertară, într-un fel, chiar dacă este rușinos la vârsta asta să mai spui așa ceva, există totuși și un soi de bucurie copilărească, cu toate că mintea îți spune că este lip­sită de sens și, în orice caz, lipsită de durată.

 

— Rezultă, de fapt, și dintr-un interviu citit recent cu Philip Roth. Sunteți prieten și cu Saul Below(!). Au apărut în presa din Germania însemnări pe marginea acestor prietenii. În fond, succesul nu este numai unul pur-literar, ci este și un succes uman. Ple­când din România, v-ați găsit în Statele Unite un mic paradis, aș spune. O prietenă vă dorea să se vorbească românește în New York, dar, iată nu este nevoie să vorbiți ne­a­părat românește pentru a vă face înțeles. De scris însă scrieți în continuare ro­mânește.. Spuneați că sunteți o structură fragilă, de altfel stilul dvs. are o gramatică frac­turată și în această ultimă carte, nu numai la nivelul frazei, ci și la nivelul compu­nerii structurii capitolelor cărții. Credeți că ceea ce v-a salvat într-un fel este faptul că pu­teți scrie în continuare în limba română și că aceste cărți ale dvs. sunt traduse în tot mai multe limbi?

— M-aș opri pentru o secundă la chestiunea prieteniei la care v-ați referit. Asta da, mai mult decât orice altceva o consider o enormă bucurie și surpriză. Nu mă mai așteptam, la o vârstă matură, într-un teritoriu lingvistic străin, care mi-a fost total străin la început, să se mai dezvolte prietenii, prietenii între scriitori, care sunt și mai complicate. Camus nu­mea scrisul „o profesie a vanității”. Este greu cu vanitoși să speri în prietenii durabile. Mi-a făcut plăcere faptul că am putut fi în contact cu oameni foarte diferiți de mine, nu numai ca formație, ci și ca temperament, uneori ca instruire.

 

— Și vârstă.

— Da. Și vârstă. Asta a fost o bucurie, a fost o certă revitalizare intelectuală într-un me­diu străin, pe care nu mi-am închipuit că l-aș putea apropia în vreun fel. Eu nu am vrut să plec în America.

 

— Aș insista puțin asupra acestor prietenii. Am făcut o întrebare în balcon, contra tuturor regulilor, dar vreau să vă întreb multe lucruri deodată. Rămânând la prie­tenie, ea apare și în paginile cărții dvs., schițată, indicată, chiar cu unele aluzii sau mo­mente directe. A avut un rol constructiv în perseverența dvs. de a scrie?

— Absolut. Cum ați înțeles, eu nu aș fi putut probabil să devin șofer de taxi la New York, nici nu conduc mașina, nu cred că aș fi putut să fiu un vânzător bun într-un magazin o­bișnuit, ar fi dat faliment repede sau m-ar fi dat afară repede. Deci, îmi era foarte greu să sper într-o profesie intelectuală în America. Ceea ce știm, ceea ce știți, ceea ce se poate bă­nui despre America, este că nu este, totuși, locul cel mai ușor din lume. A fost o surpriză ex­tra­ordinară pentru mine că am putut intra totuși într-un dialog, într-un dialog afectiv și in­te­lectual, cu mai mulți oameni acolo. Mi-am reconstruit, într-un fel, un mediu de stimulare in­telectuală. Sunt extrem de diferit de acești oameni pe care i-ați pomenit și de alții ca ei. Dar a fost interesant, a fost stimulant, a fost șocant și a fost uneori chiar riscant și greu, dar a fost cred important pentru mine. Sunt un om care ține la prietenie, la prieteniile vechi, și la cele care s-au format între timp. Deci, răspunsul aici este un răspuns „clean”: DA.

— Ce a fost șocant și ce a fost riscant?

— Șocantă a fost diferența de mentalitate, de comportare, chiar și în mediul scrii­to­ricesc, unde, firește, există asemănări, similitudini. Suntem cu toții structuri deformate. Chiar și eu, care am practicat atâția ani ingineria. Ceva s-a întâmplat în existența fiecăruia din­tre noi, un ceva care ne-a plasat pe o traiectorie diferită de cea a oamenilor obișnuiți, o tra­iectorie, aș spune eu, încărcată.

A existat așadar această dificultate a comunicării, pentru că ei sunt, cum am zis, for­ma­ți și deformați, ca și mine, dar într-un alt mediu social, într-un alt mediu cultural. Au un mod de a gândi mai direct, mai pragmatic, aș zice. Chiar modul în care își construiesc căr­țile este mai fidel unei concepții de narațiune anglo-saxone, mai epică, mai centrată pe fac­tu­alitate. Inevitabil, chiar și în contextul românesc, să zicem, eu eram puțin mai excentric din acest punct de vedere. Cu atât mai mult în comparație cu ei și cu structura americană de gândire.

 

— Domnule Norman Manea, în discuția noastră de altădată ați spus că re­cep­tarea cărților dvs. în partea de vest a țării, a României, în Transilvania, era cu totul alta decât în partea de sud. Clivajul acesta, est-vest, sau să îi spunem nord-sud, este un cli­vaj de mentalitate, care reapare și în cartea dvs. Aș cita aici un pasaj pe care l-am re­ținut. În carnavalul american exilatul reprezintă victima, în circul oriental clovnul întors din America înseamnă învigătorul. Dacă ar fi să citim împreună acest pasaj, să fa­cem o scurtă exegeză pe marginea lui, ce implică el pentru cititorul din România și ce implică el pentru cititorul de aici,din Apus?

— Vă referiți la imaginea carnavalescă, cumva?

 

— Mă refer la imaginea care este specifică. Imaginea carnavalescă apare des, este un fel de topos, aș spune, al recuzitei dvs. literare. Am identificat-o imediat. Aici este, însă, vorba despre exilatul ca un personaj învins în America, o victimă de fapt, și clov­nul întors din America, acesta reprezentînd învingătorul. Apare în roman și figura lui August Prostul, a clovnului care, de fapt, nu este deloc prost.

— Da, bineînțeles. America este o țară a exilaților. America este formată de și din exilați, este construită de exilați. Deci, în America faptul că cineva vine din altă parte nu este deloc excepțional. Însăși definirea ca american este structurată pe cu totul alte criterii, comparativ cu o țară europeană sau asiatică. Nu trebuie să fii într-un anumit fel, ca să fii american. Trebuie, în principiu, să aderi la principiile Constituției, care nu face aceste deosebiri, nu îți spune că trebuie să fii catolic, sau protestant sau budist. Principiile funda­mentale ale țării trec de aceste lucruri, pentru că țara este construită de la început și în con­tinuare de și pe această diversitate.

 

— De ce ar fi exilatul atunci o victimă?

— Pentru că se pune întrebarea: „De ce ai venit în America?” Exceptând aventurierii, care firește se duc și în America, dar se duc și în Africa și peste tot, cei care au venit în A­me­rica. și ei știu asta de la părinții lor, de la bunicii lor, fie că sunt evrei sau ucrainiei sau italieni sau irlandezi sau chinezi, au venit îndeobște pentru că în locul unde trăiau s-a în­tâm­plat ceva sau se întâmplase demult și din totdeauna, care îi făcea să nu mai poată să își su­porte condiția. Mai puteau fi persecutați, sau plecau pur și simplu să își caute o viață mai bună. Oamenii aceștia erau în general marginali.

 

— Erau victime înainte de a fi ajuns acolo. Dar în momentul în care au prins ră­dă­cini și s-au întors temporar, după un timp, de acolo de unde au plecat, ei au venit ca niște învingători. Și totuși, citez din nou — pentru că mi se pare foarte incitantă a­ceastă lectură pe care v-o propun — într-un alt loc al romanului spuneți: „avionul de­co­lează de nicăieri spre nicăieri”. Această carte, Întoarcerea huliganului, care în germană se subintitulează, și „un auto-portret”, trimițându-ne cu gândul și la James Joyce, „Portretul artistului în tinerețe”, spuneam așadar că această carte este o carte de interval. De fapt, acest roman, scris între cei doi poli, cum spuneați aici, mi s-a pă­rut, metaforic, „de nicăieri, spre nicăieri”. Casa limbii, îi cereați lui Heidegger să clari­fice acest termen, rămâne de fapt limba română. Cum vedeți această pendulare între lumi, în planul scriiturii?

— E o casă expatriată, e o casă mobilă, pe roți, ca să îi spunem așa. Este o casă pe care am luat-o cu mine, o numesc „casa melcului” la un moment dat, dar o putem numi în multe alte feluri. Casa limbii a rămas pentru mine refugiul esențial, așa cum a rămas scri­sul refugiul meu esențial. Iar scrisul meu este în limba română și așa va rămâne. Deci, casa limbii, a ființei am luat-o cu mine. Ea, însă, este într-un alt mediu cultural, geografic, po­litic, intelectual. Există aici o contradicție de esență între cel care trăiește viața diurnă și noc­turnă a Americii de astăzi și care, după aceea, se întoarce în camera lui și scrie ceea ce gân­dește în românește. Am spus mai demult, atunci când eram întrebat în ce limbă scriu, că scriu în limba păsărilor. Poate fi luată ca o metaforă, a păsărilor juneții noastre, dar, da, aici există o firească contradicție. Nu neapărat un conflict, pentru că nu are poate atât de ma­re importanță în ce limbă scrii. Oricine scrie se adresează unui cititor virtual, care este, în primul rând el însuși dar și dublul său virtual frate...

 

— Scriem ca să ne citim...

— Dacă se poate, dacă mai avem timp în ziua de azi. Te întrebi inevitabil — noroc că eu refuz să mă întreb — cui scriu această carte? Astăzi mai mult ca oricând, când totul a de­venit atât de legat de piață, de relația dintre ofertă și cerere, îți pui această problemă: ce va înțelege cititorul american dintr-o asemenea carte? Cartea este pentru el convulsiona­tă, poate și exotică. Dacă scrii numai pentru cititorul român din apartamentul tău din New York, mai ales dacă ești un tip care nu este neapărat sanctificat în țara lui, atunci sigur că există și aici o tensiune și o contradicție. Cum spuneam, noroc că, de la un anumit mo­ment, am refuzat să îmi mai pun această problemă. Apar, firește, dificultăți în relația cu un re­dactor de carte american, legate de informație uneori, nu doar de sensibilitate și de men­talitate culturală. Multe detalii îi sunt străine și nu le înțelege. Dacă el nu le înțelege, a­tunci cititorul care este, de presupus, sub nivelul lui, va înțelege și mai puțin. Ești, desigur, confruntat cu aceste întrebări, uneori forțat la un proces de clarificare, aș zice, cvasi-didactică. În text am făcut acest lucru pe ici pe colo, împotriva tendințelor mele de încifrare. Chiar și atât cât am făcut, cred că este foarte puțin, față de procedura generală. Prefer să îl plonjez uneori pe citor, dacă el se lasă plonjat, într-un univers în care, la început, s-ar putea ră­tăci și trebuie să găsească sensul — dacă există vreunul — acelui univers creat artificial, prin scris.

— Această carte este, conform criticilor, conform și părerii mele, cea mai bună din toate cele care mi-a fost dat să le citesc din seria celor semnate de Norman Manea. E o carte care mi-a plăcut poate pentru că sunt și eu aproape de cei care și-au luat casa în spinare și o poartă cu ei. Într-un cu totul alt registru, evident. Păstrăm toate propor­țiile comparației. Dar sensibilitatea noastră, a celor plecați, a unei lumi formate din ce în ce mai mult din oameni dezrădăcinați din cele mai diverse motive este, zic eu, prielnică unor astfel de cărți ca aceasta. Vorbeați de încifrare. În carte apar uneori formule care m-au trimis cu gândul la basmele populare. Un amestec de jumătate-om-cu-ie­pure-șchiop. Pe urmă sunt aceste porecle, destul de transparente, care aș spune con­tras­tează fericit, deși în profunzime dureros, cu secvențele poate cele mai emoționante ale cărții: cele care descriu viața familiei mamei, a tatălui, în acea Bucovină de o­dinioară, în care exista civilitate, exista multi-culturalitate, în sensul benefic al cu­vântului, până în anii '33 și chiar după. Din această perspectivă, cartea este și un do­cu­ment și cred c㠗 poate îmi puteți confirma sau infirma părerea — această componentă auto-biografică, care este și documentară și în același timp profund-emoționa­lă, este și cea care a asigurat, cred, aici în Europa, ascensiunea ei foarte rapidă, în foarte scurt timp, în top. În top-ul de carte.

— Este poate prea timpuriu să spunem așa ceva. Cartea a apărut de foarte puțină vre­me. Să sperăm că rezistă asalturilor altor cărți, sau altor interese sau opțiuni. M-aș bucura, firește. Noi trăim într-o lume pe care eu o numesc, în termenii mei inginerești, centri­fugă. Adică o lume care și-a pierdut centrul. O lume dispersată. Mă simt, m-am simțit din­tot­deauna, cu atât mai mult, însă, în ultimele decenii, foarte solidar și foarte aproape cu pri­begii din toată lumea și de toate tipurile. America este și locul unde îi întâlnești mai des, unde poți contempla cotidian diversitatea. Descoperi că pe această mică planetă a noastră, pe această sferă tot mai dementă, tipologia umană este extraordinar multiplicată, într-o va­rietate năucitoare adesea, păstrând totuși câteva repere esențiale, care ne fac să putem co­munica cu oameni de oriunde. Acum două zile am intrat într-un Internet Café. Eu nu sunt bun la chestiile astea, mă ajută soția mea să mă descurc cu internetul. M-a ajutat acolo un tânăr din Somalia, cu care am stat după aceea de vorbă, întrebându-l ce demențe mai au loc în țara lui. Fiecare purtăm cu noi o istorie, una mai bizară decât alta. A fost o comu­ni­care instantanee, plăcută. Cum zic, aceasta este lumea în care trăim, această globalizare ine­vitabil㠗 după părerea mea — firește cu mari conflicte, și ele inevitabile. Așa că da, mă simt solidar cu acești pribegi. Poate că această temă a exilului, exilul dinainte de exil și exilul însuși, să vorbească mai direct chiar și unor oameni care au istorii foarte diferite, dar care se regăsesc în pierderea unei identități clare, plonjați într-o foarte fluidă identitate mixată a epocii noastre.

 

— Cu toate acestea, rezultă și din paginile cărții dvs. — de altfel faceți și unele le­gă­turi cu Kafka și cu Milan Kundera, mă gândeam la ultimul roman al acestuia — im­po­sibila și de fapt eterna reîntoarcere.

Eu când am stat prima dată de vorbă cu dvs. și când am revăzut manuscrisul și am ascultat încă o dată înregistrarea, am intitulat acea conversație „Exilul supraetajat”. De fapt, v-am citat pe dvs. Un exil multiplu. Cu toate acestea, în aceste condiții de exil, sau într-o literatură multinațională, într-o lume multiculturală, filonul identității se conturează adesea mult mai puternic decât atunci când am fi plonjați doar în gru­pul nostru etnic, în prelungirea unor tradiții ancestrale bine încetățenite și închise. Nu re­simțiți acest lucru? Vă întreb pentru că, într-adevăr, este foarte pregnantă și ches­tiunea identiății în această carte.

— Da, spun undeva în carte, referindu-mă la o vorbă a Gertrudei Stein, c㠄identita­tea” este ceea ce ne leagă social de semenii noștri, grupându-ne pe preferințe, pe etnicități. Pe când „entitatea” este ceea ce rămâne când ești „singur într-o cameră”.

Dacă întoarcerea este imposibilă, și este imposibilă, pentru că s-au produs schimbări prea mari în noi înșine și în locul pe care noi l-am părăsit, întoarcerea în camera în care revenim solitudinii esențiale, această întoarcere la noi înșine, deci și la trecutul nostru, și la fanteziile noastre, și la ceea ce am fi vrut să se întâmple și nu s-a întâmplat, este ine­vitabilă și este benefică. Este singurul resort și adevărata resursă care ne hrănește practic supraviețuirea și ne hrănește, de asemeni, scrisul.

 

— De acolo și întrebarea din carte cu chinezul și ce ați fost înainte de a fi fost. Bă­nuiesc că este exact această căutare a entității și nu a identității. Ce s-a întâmplat cu caietul albastru din avion?

— Nu știu. Eu nu l-am mai găsit, am suferit teribil. Scriind cartea m-am întrebat dacă să spun asta, pentru că pare aproape „lipit”, o chestie găsită de scriitor ca să dea un final. S-a întâmplat însă exact așa și am fost atunci înnebunit vreo două săptămâni. De realizat am realizat după două zile că nu se va găsi. Dar, știu eu, poate că nu a fost rău că s-a pierdut. Am fost obligat să reconstitui, să reconstruiesc această călătorie. Firește, am pierdut multe amănunte. Cred că, totuși, atmosfera a fost recuperată, tensiunea dintre pribeagul ca­re revine în locul său de altădată, pe care îl numește acum posteritate. Fără să știe dacă este recunoscut și, de fapt, nedorind să fie recunoscut, intimidat de propria sa existență și de propriul său statut ciudat. Cumva, ca un spion al locului. Sigur, pierzi multe detalii, însă sec­vențele care s-au imprimat adânc nu le pierzi și probabil că acelea sunt chiar cele e­sen­ți­ale...

 

— V-ați întors în România după, cred, aproape 10, chiar 11 ani de la plecare. Pen­tru prima dată. Ați regăsit o altă lume. Priviți, însă, în carte cu o echidistanță a­proa­pe critică tot ceea ce s-a întâmplat și există în România de astăzi, dar și o anumită a­mărăciune. O regăsesc în tonul în care descrieți și existența dincolo de Ocean.

— Adică cea din America?

 

— Da. E partea de început a romanului. E acea cavalcadă de însemnări care sunt specifice de fapt unui carnet, în care descrieți mișcarea browniană pe străzile New Yorkului. În fond, amestecul acesta aiuritor de fizionomii, identități, destine. Pe de altă parte, regăsim România ca un topos oarecum închegat și totuși difuz, fluid, in­con­sistent, gelatinos.

— Probabil sunt o structură sceptică. Nu cred că spectacolul existenței umane, în ge­-ne­ral, ne oferă foarte multe motive de optimism. Indiferent că vorbim despre România sau despre America, despre o societate închisă sau opresivă sau despre una deschisă și compe­-ti­tivă, și nu ignor, evident, radicalele diferențe dintre aceste lumi; în ambele, însă există omul care le-a creat, care le distruge, care le critică, care le reîncepe, în felul său. După ce am văzut ce i se poate întâmpla omului în captivitate, ce poate face omul semenului său în cap­tivitate, trebuie să spun că, contemplând ceea ce poate face omul semenului său în li­ber­tate, nu este uneori mai puțin deprimant. Libertatea prin natura ei oferă mai multe po­sibilități și, oferind mai multe posibilități, ea oferă nu doar mai multe posibilități binelui ci și răului. Opțiunea individuală devine, poate, chiar mai dificilă. Noțiunea de integritate mo­rală pentru mine, în România, era relativ clară: adversarul era definit, trebuia să încerci să îți păstrezi o anumită demnitate, o anumită curățenie dacă puteai și să păstrezi în­țe­le­gere chiar și pentru cei care nu au putut. Dar în lumea aceasta, a unei competiții continue, anularea sau deteriorarea integrității se produce adesea pe nesimțite. Nu îți dai seama foarte exact când ai alunecat și ai fost tras altundeva. Se petrece într-un domeniu al firescu­lui. Nu vine cineva să îți impună ceva de la partid. Ai nevoie de un job mai bun și dai de-o parte un coleg, de pildă. Am avut o lectură în toamnă la Queens College, într-o serie de seri li­terare cu scriitori foarte buni.

Audiență americană oarecum candidă și foarte deschisă și curioasă era foarte șo­cată de ce se întâmplă într-o lume totalitară, cum reacționează oamenii, cum se schimbă ca­racterele. Le-am spus că este destul să privească în jur, în biroul în care lucrează, să scruteze relația între autoritate, orice fel de autoritate, chiar și una banală și meschină a unui serviciu oarecare, și cel aservit unui salariu, unei rigori, unor cerințe, să zic, cu totul co­tidiene. Sala a început instantaneu să râdă. Ei știau foarte bine despre ce vorbesc. Dacă te uiți în America, dar nu numai acolo, ci oriunde, la relațiile de serviciu, mai ales în țări în care disciplina, competiția sunt mai dure, mai riguroase, vezi foarte bine, extrapolând a­ceastă imagine, ce ar putea deveni într-o societate, în care opțiunile sunt sever limitate, unde posibilitatea  de a-ți influența sau determina propriul destin este drastic fracturată.

 

— Ați plecat, ca toți cei care pleacă sau au plecat în perioada dictaturii, cu o su­pă­rare, de fapt, din România. O supărare care a dăinuit și în raportul pe care l-ați avut cu modul în care se prelucrează un anumit trecut în țară. Credeți că s-au făcut pași înainte în elucidarea, în asumarea acestui trecut? Mă refer mai ales la chestiunea foarte delicată a Holocaustului, care a fost eludată în multe din țările comuniste și mai ales în România într-o anumită perioadă și care de-abia acum începe să fie pro­ble­­matizată la modul istoric, documentar. Nu vorbesc de falsele efuziuni morale, de turnarea cenușii în cap, ci pur și simplu, de acceptarea, asumarea acestei culpe, de cu­noaș­terea a ceea ce a dus acolo și, într-un fel, de regretul care rezultă dintr-o cu­noaștere istorică și morală a faptelor.

 

— Nu știu exact cât de mult s-a progresat în zona aceasta, știrile sunt contradictorii. Sunt convins că progrese s-au făcut. România este o țară adaptabilă. România vrea să intre în Comunitatea Europeană și este probabil gata să recunoască și răul acum, dar nu despre asta este vorba. Mie mi s-a părut că este importantă scrutarea trecutului unei națiuni. Ches­tia s-a făcut în Germania cu mare întârziere, de-abia la reacția generației din '68, deci, după 20 de ani de la război. Efectele sunt, după părerea mea, pozitive astăzi în, să-i spu­-nem, sănătatea generală a societății germane. Părerea mea este că, atunci când analizezi com­portarea față de celălalt, nu vezi doar asta. Eu cred că, de pildă, în opresiunea unei mi­no­rități, în cazul de față a celei evreiești în România, se poate vedea, după părerea mea, și re­lația dintre români. Nu cred că un popor care se comportă minunat în relația internă se va comporta îngrozitor numai cu străinul. Nu este așa. Spuneam și am scris asta, referindu-mă la realitatea post-comunistă în Germania. Am trăit în Berlinul de Vest, în anul 1987 și o parte din 1988, m-am întors apoi de câteva ori, când Berlinul era deja unificat și am des­coperit, total șocat, resentimentul celor din Vest față de cei din Est și resentimentul celor din Est față de cei din Vest. Mi-am spus: „Oh, văd și în Germania acum, că nu este nevoie să fii evreu ca să fii urât de nemți. Ei se urăsc între ei”: Acest lucru mi se pare că este valabil în multe alte locuri. Numai într-o atmosferă deschisă și tolerantă a societății în genere lu­crurile se dezvoltă pozitiv. Dacă studiezi Holocaustul în România și vrei să descoperi a­buzurile și crimele și persecuțiile din acea perioadă, descoperi foarte multe lucruri, cu condiția să fii onest. Descoperi o anumită mentalitate, un anumit trecut istoric al țării. Toate își au rădăcini undeva și ai ocazia, cred, să înțelegi mai bine natura și psihologia propriului tău popor. Asta nu este o operație confortabilă. Și nu este vorba numai de  România aici. Nu este o operație confortabilă pentru nici un popor. Nu este, cu atât mai mult, o o­perație confortabilă când vine după 40 de ani de dictatură, când toată lumea a jucat hora într-un anumit fel, când 80 la sută din această lume peste noapte devine, anticomunistă, pentru că în sine era anticomunistă, dar pe scenă juca hora care se cânta. Aceștia ar pre­-fera să își descarce amarul refulărilor numai într-o singură direcție: a comunismului care a fost importat de evrei sau de unguri sau de alții și a fost adus de ruși cu armata. Naționa­lism se crează în fiecare țară. Naționalismul este și mult mai drag fiecăruia, pentru că e „nor­mal”. Nu mi pare de neînțeles să îți fie mai aproape cămașa ta decât cămașa vecinului, cum se zice în românește. Toată propăvăduirea creștină de a-ți iubi semenul la fel cum te iu­bești pe tine însuți știm foarte bine unde a dus: marile războaie creștine, nu creștine contra islamului, neapărat, ci creștine între catolici și protestanți și așa mai departe. Religia iu­birii a avut adesea consecințe dezastruoase.

 

— În romanul dvs., de fapt în această autobiografie impresionantă tocmai prin con­trastul puternic dintre destinul unei familii și impresiile dvs. de dinainte și de după ple­care, aceste elemente discursive pe marginea unor fenomene nu sunt atât de pregnante. Ele răzbat însă punctual în măsura în care mi s-a părut că se problematizează chiar identitatea. Dar identitatea este problematizată dincolo de apartenența la o na­țiune. Identitatea este concepută în carte ca un fel de emblemă a destinului, a unui des­tin — e cazul asumării evreității — ca efigie a marginalului, a exilatului prin excelență. Ori noi trăim la ora actuală într-o lume a exilului, aș spune a exilului aproape per­manentizat în globalizare, în care ni se cere mereu mobilitate. Dumneavoastră în e­seurile pe care le-ați scris și în discuția de astăzi ați relevat un scepticism extrem de în­țelept față de ceea ce se petrece în jurul nostru. Credeți în virtuțile unei literaturi multi­naționale, de acum înainte? Mă refer la virtuțile unei literaturi multinaționale exact în sensul în care se topesc elementele de apartenență strict națională și se a­sumă un destin într-o lume centrifugă, un destin marginalizat.

— Este greu de făcut proorociri în orice domeniu, cu atât mai mult în literatură, cu a­tât mai mult în vremea noastră, când schimbările sunt atât de rapide și uneori derutante. Ceea ce aș spune în legătură cu ce m-ați întrebat este că una din preocupările cărții, una din preocupările mele când am scris cartea a fost să scot cât pot individul de sub presiunea co­lectivității, să îl scot din clișeu. Cartea poate fi foarte ușor introdusă în niște categorii de bi­bliotecă: literatura holocaustului, literatura anticomunistă, literatura exilului și așa mai de­parte. Am fost, însă, obsedat, mai curând, de destinul individual într-un anumit context istoric. Într-adevăr, identitatea ne este impusă de către istorie, de către tradiție, de către fa­milie etc. Entitatea conștiinței noastre lucide se formează prin confruntarea acestei premi­ze. Din această tensiune rezultă, de fapt, viața noastră. În legătură cu literatura su­pra­na­țională sau globală se aplică același lucru. Sigur că, dacă vom trăi într-un „sat global”, lu­crurile nu vor mai fi exact așa cum au fost acum 200-300 de ani într-un mic sat în care toată lu­mea se ducea la biserică și toată lumea știa totul despre vecin. Sunt mari diferențe, dar dincolo de aceste diferențe, până la urmă tot la individ și la entitate se revine. Aș da un exemplu: am avut o studentă, în urmă cu mai mulți ani, de origine iraniană care locuia la New York cu părinții. Am văzut-o că era mai chinuită și mai neadaptată. Am avut mai multe discuții cu ea, mi-a descris conflictul pe care îl trăia într-o familie iraniană foarte tradițio­na­lă. Ea era o fată americană, crescută și trăită în America și cu alte criterii, dar își iubea pă­rinții, își iubea familia. Pe de-o parte, nu vroia să-i rănească, pe de altă parte nu mai pu­tea să fie ca ei. Am sfătuit-o atunci să încerce să scrie ce trăiește, să se înscrie la un curs de limbă iraniană de la Universitatea din New York, pentru că este important pentru ea să poarte cu ea această încărcătură. S-a întâmplat că acum vreo trei luni am primit o scrisoare de la ea, deși nu am mai fost în legătură. Mi-a scris că publică acum o revistă a iranienilor în exil și că acea discuție a fost pentru ea decisivă. Lucrează acum și pentru Organizația Na­țiunilor Unite pentru a mijloci o mai bună înțelegere a mentalității locale și, în același timp, dacă se poate, și asta se pare că este mult mai greu, o mai bună înțelegere, dinspre a­cea zonă, a ceea ce se întâmplă în modernitate, față de ceea ce vine inevitabil. Sau poate că nu inevitabil, dar eu așa aș zice. Revenind la literatură, la ceea ce este literatura: ea nu poa­te să se desprindă de individ, individul este tema centrală a literaturii.

 

— Și va și rămâne.

— Da, va și rămâne. Dacă literatura va rămâne. O literatură care nu individualizează se auto-anulează prin definiție. Ce este acest individ? Dacă mai este individul de altă dată, în­castrat într-o tradiție, într-o mentalitate sau este un individ mai fluid, asta lăsăm viitorului să clarifice.

 

— În orice caz, în discuția dvs. cu Philip Roth era vorba și despre dispariția lite­raturii. Exista o tristețe acolo legată de faptul că s-ar putea ca într-o zi să dispară întrutotul literatura. Precizarea esențială că literatura este legată întrutotul de individ ne duce la ora actuală într-o altă direcție, pe care se pare că a luat-o literatura, spărgând to­tal barierele intimității. Ea duce la exhibarea, la întoarcerea, oarecum, ca o mănușă pe dos a tot ceea ce există în individ, nu neapărat ca trăire, cât ca experiențe în zonele pâ­nă nu demult tabuizate ale literaturii. Aruncând, oricum, literatura, mă refer mai ales la o generație de autori francezi mai tineri, aruncând așadar literatura în trivial, vul­gar și chiar în pornografie. Nu sunteți cumva îngrijorat de acest fenomen?

— Îngrijorarea mea sau a altora este total lipsită de importanță. Aceste fenomene so­ciale își au propria lor evoluție sau involuție. După părerea mea ele sunt firești, se produc într-un câmp al libertății, iar libertatea spulberă mereu alte tabuuri. Dar aceste anulări devin, la un moment dat, și ele, plicticoase. Dacă lumea se va plictisi de ele, vor muri.

Dacă nu se va plictisi, deci vor corespunde unei anumite nevoi publice, vor exista în­totdeauna manipulatori care vor exploata financiar sau politic sau din alte motive aceste dorințe. Noțiunea de democrație nu trebuie citită ca o utopie sau ca un ideal de perfec­țiuni. Democrația este imperfecțiunea însăși, imperfecțiunea naturii umane însăși aptă de re­concilieri, regenerări, re-evaluări. Democrația populară și oarecum trivială a epocii noastre este rezultatul unei evoluții.

Am fost ieri la Wiesbaden, am avut o lectură acolo. Am vizitat Băile și am întrebat: cine vine astăzi la Băi în Germania? Noi știm cine venea înainte. Vila în care am citit ieri sea­ră este cea în care s-a filmat serialul „Familia   Buddenbrock ”  după romanul lui Tho­mas Mann. Sigur, eu știu cine venea acum mulți ani pentru că am citit cărți, nu pentru că aș fi fost acolo. Ei bine, acum vin oameni foarte obișnuiți cărora asigurările sociale le în­les­nesc tratamentul. Și acesta este unul din aspectele democrației. Trivializarea societății în sens bun. Sunt și multe prea multe sensuri rele. În America este o discuție prelungită des­pre pornografie. Există o industrie întreagă, care corespunde unei nevoi și creează o ne­voie, excită niște nevoi. Toate extremismele și cele politice, cele teribil de întunecate ale is­toriei, comunismul, nazismul, atrocele fundamentalism musulman din zilele noastre nu vin din cer. Vin de pe pământ, sunt creația oamenilor, rezultatul unui anumit întuneric din om, își au propriul proces, propriile cicluri de evoluție. Spectacolul pe care îl urmărim nu îl urmărim doar ca martori condescendenți, ci suntem prinși în el. Ca profesor la colegiu am contact cu tineri pe care îi văd uneori obosiți, poate drogați, în clasă, oricum au dormit foarte puțin. Aceste, să le spunem, rătăciri, sunt firești, poate chiar și benefice, pentru ceea ce vor deveni ei la un moment dat. Nu cred că poți să influențezi prea mult, decât printr-o în­țelegere inteligentă a ceea ce se întâmplă cu ei, printr-o conversație, niciodată condes­cen­dentă. Așa a fost cu acea fată iraniană și cu alții. Nu mă dau pe mine drept exemplu, vor­besc doar de un caz trăit și pe care îl trăiesc mulți dintre colegii mei, poate mai intens pentru mine, pentru că ei sunt americani și sunt prin structură mult mai toleranți decât mine. Am depășit multe prejudecăți și tabuuri, am rămas, însă, cu încă multe. Exilul și din acest punct de vedere este, cred eu, și un proces pedagogic. Am învățat multe, am pierdut multe, mul­te lucruri rele, am pierdut și multe lucruri bune, probabil un proces dat de însăși existența noastră.

Imaginea la care vă referiți, care se combină cu multe altele, nu este încurajatoare. Când ați evocat faptul că avionul „pornește de nicăieri spre nicăieri”, era în dezolarea a­celei constatări, în scepticismul, melancolia sau chiar în deprimarea conținută acolo tot ce ați spus. În același timp, eu sunt, să spun așa, agnostic. Nu cred, deși m-aș bucura să pot să sper, că ne este dată o altă lume. Dacă eu am dreptate, atunci asta este ceea ce avem, existența, viața de fiecare clipă. Amărăciunea, tristețea, dezolarea, suferința, nu sunt în afara vieții, sunt parte din ea. Deci, asta este ceea ce avem, asta suntem. Dacă eu mă înșel, însă, și există o lume de apoi și de dincolo, atunci cu atât mai bine. Avantajul pesimistului! El nu poa­te avea deziluzii, surprizele sale nu pot fi decât plăcute.

 

— Pledoaria, de fapt este vorba despre afirmația făcută la sfârșitul discuției noas­tre, am regăsit-o tot în paginile cărții: este momentul în care tatăl dvs. foarte dezolat și după reîntoarcerea din Transnistria — în perioada lagărului din Transnistria dar și la Periprava — vrea să depună armele și este mereu încurajat „Viața merită să fie trăită!”.

— Nici nu știu dacă merită. Asta este ceea ce avem, bun-rău. Mai mult rău, poate, de­cât bun. Dar nu cred că avem altceva.

 

— E unul din mesajele cele mai încurajatoare de fapt ale unei cărți, nu aș spune chiar sceptică, ci mai degrabă o carte extrem de lucidă și totuși scrisă, cred eu, cu în­du­­rare. S-ar putea să mă înșel. Dar, ca să terminăm pe un ton mai optimist: V-ați reîntoarce în România? Când doriți să vă mai reîntoarceți?

— Am fost invitat de mai multe ori. Drept să spun, nu mă simt foarte pregătit pentru încă o întoarcere. S-a produs un divorț, divorțul este de obicei un sfârșit agresiv al unei iu­biri, care este prin ea însăși o agresiune. Iubirea este o agresiune, sfârșitul ei este altă a­gre­siune. E nevoie de timp cred eu, ca un divorț, chiar și un divorț dintre persoane rezona­bile să poată fi privit mai filosofic. Ceea ce mi s-a întâmplat după '97 m-a distanțat, m-a de­ta­șat poate și de propria mea suferință și de amărăciunile care au venit din locul de baș­tină. Nu mi-au venit niciodată doar amărăciuni. Dacă spun că sunt în limba română este deja o mare bucurie. Dar nu mă simt acum pregătit pentru altă întoarcere. S-ar putea însă ca timpul, dușmanul nostru cel mai mare, dar uneori și prietenos, s-ar putea așadar să vină un moment mai bun. Concilierea cu mine însumi, nu cu amărăciunile și perplexitățile mele dar cu alții din afara mea.

 

— Rămîneți în limba română? Rămîneți cu casa melcului în spate?

— Așa cum v-am spus despre viață, răspunsul este același: nu am altceva. Viața mea este în limbă, asta este ce mi s-a dat. Am încercat, după cum știți, și alte profesii. Consola­rea, suferința și terapia au venit din această zonă. Rămân în ea, acesta este destinul meu. Nu pentru că este mai bine decât altminteri. Pentru alții este mai bine, probabil, altmin­teri.

Dar asta este premisa mea. Da, rămân în limba română și deci, inevitabil, un scrii­tor român, indiferent dacă lucrul acesta place sau nu unora sau altora.

 

— Domnule Norman Manea, vă mulțumesc.

 

Interviul, imprimat pe bandă de magnetofon,

a avut loc în după-amiaza de joi, 4 martie 2004,

la Hotelul „Bremen” din Köln.