Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Dimeniuni caledoniene

„Rămâneţi cu bine, voi munţi scoţieni,

Meleaguri cu vajnici şi vrednici munteni;

Oriunde mă vântur prin lume pribeag,

Pământul acesta mi-e pururea drag!”

(Robert Burns)

PROZA....

Ultimele decade ale secolului trecut au reprezentat o perioadă de mare fertilitate în peisajul literar scoţian, dezvăluind tendinţe şi realizări neaşteptate pentru acest segment al culturii britanice. În mod deosebit, romanul scoţian contemporan a demonstrat vigoare, consistenţă şi maturitate absorbind şi continuând inovaţiile şi experimentele manifeste în proza  americană sau europeană, dezvăluind un înalt potenţial creativ şi o complexă moştenire lingvistică, precum şi o marcată identitate culturală, angajată în contextul artistic internaţional.

Există o anume dimensiune în ficţiunea scoţiană de azi care atestă revitalizarea genului mainfestată prin tendinţa de a juxtapune şi de a încorpora  aspecte tradiţionale cu viziuni moderne într-o refigurare heteroglosică a imaginaţiei naţionale, văzută ca un spaţiu în care dialogul apare din tensiunea dintre natura elementelor moştenite şi felul în care este revizuit trecutul însuşi, în  tendinţa unanimă de aspiraţie spre unicitate.¹

Un filon deosebit de vital în această reconstrucţie şi reinterpretare a trecutului îl reprezintă legendele şi miturile ale căror valoare este redimensionată azi cu convingerea că ele sunt rodul unei lungi tradiţii în Scoţia, aceea de a povesti, „o trăsătură poate celtică, poate galeză, sau de altă origine, dar cu siguranţă o foarte puternică tradiţie orală”², datând de peste o sută cincizeci de ani, când, în cercuri intime de familie sau de prieteni, oamenii îşi petreceau serile spunându-şi legende sau balade cu eroi supranaturali sau întâmplări neobişnuite din timpul războaielor dintre Anglia şi Scoţia.³ Această tradiţie născută din peisajul ambiguu străbătut de folclor şi mitologie, definitorie pentru imaginaţia scoţiană, creează o anumită particularitate a romanului scoţian, îi aduce o vibraţie individualizatoare şi generează o viziune specifică asupra lumii.

Un număr considerabil de romane pot fi considerate ca rezultând din interesul deosebit al autorilor lor pentru  tradiţia arhaică, pentru  reevaluarea materialului naţional, a peisajului şi a biopeisajului scoţian în intenţia expresă de a crea o lume imaginară, dar identificabilă. În Time in a Red Coat (1984), de exemplu, George Mackay Brown reia mitul Nemuritorului într-o combinaţie de natural şi supranatural, urmând călătoria prin secole a unei fete, simbol al inocenţei şi justiţiei, mereu tânără, mereu angajată în lupta împotriva violenţei şi durerii din lume, ajunsă, în final, batrână, să-şi depene istoria vieţii nepotului, aşezat la gura şemineului, o poveste prin care ea devine din ce în ce mai tânără, până când este înghiţită de valurile mării, iar haina ei se face albă „ca zăpada sau ca sarea. Dar are miros de trandafir alb”⁴, sugestie a credinţei de viaţă care  se află la nivelul arhetipal al naraţiunii.

Tradiţia imaginaţiei scoţiene se identifică în două lucrări clasice, anume The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (1824) al lui James Hogg şi în The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886), arhicunoscutul roman al lui Robert Louis Stevenson, care pentru mulţi romancieri contemporani reprezintă un model general de confruntare între o experienţă raţională/ obiectivă şi una  supranaturală/ subiectivă, încorporând un mare grad de amiguitate, ambivalenţă, mistificare. James Hogg se inspiră din doctrina teologică reformatoare a justificării prin credinţă şi o aplică la un personaj denaturat, Robert Wringhim, corupt moralmente, pervertit religios, care, în virtutea nebuniei sale de a se vedea „alesul”, nu ezită să recurgă la acte de mare ferocitate (viol, fratricid, finalmente, suicid), negând legile pe care se simte chemat să le propage. Psihologia perversiunii, coexistenţa răului şi a binelui într-o corporalitate unică au fost explorate în cartea lui Stevenson, în care personajul principal devine simbolul sinelui divizat, a zadarnicei încercări de reconciliere în cazul duplicităţii vieţii umane; este povestea unor percepţii şi acţiuni disparate, incompatibile, care duc la sinuciderea lui Jekyll ca unică posibilitate de evadare reală din infernul crudului Hyde.

Cazul diviziunii sinelui devine imaginea diviziunii culturale a unei comunităţi – cea scoţiană – care , prin explorarea duplicităţii punctelor de vedere, celebrează multiplicitatea sinelui şi demonstrează că sinele nu se poate autonomiza, aşa cum se poate detecta şi în romanele scriitoarei Emma Tennant, The Bad Sister (1978), Two Women of London (1989) şi The Magic Drum: An Excursion (1989), în care autoarea insistă asupra conceptului de personalitate divizată pentru că îl consideră emblematic pentru  creaţia confraţilor săi, conştienţi de dubla faţă a identităţii lor naţionale. Aşa-numita Caledonian antisyzygy, adică unitatea contrariilor, duce la o diviziune a lumilor, a vocilor, a naraţiunii, o experienţă a diviziunii care este parte a postmodernismului caracterizat prin treceri ontologice în lumi diferite, uneori fantastic disjuncte de cea reală.⁵ În The Bad Sister, structura şi tema amintesc de cartea lui James Hogg prin felul în care povestirea personajului principal Jane explorează, aidoma lui Wringhim, subiectivitatea şi apariţia diviziunii sinelui, într-o dispunere binară care finalmente se transformă într-o pluralitate accentuată, eliminând orice posibilitate de unificare a sinelui. „Cred că în fiecare moment există cam 150 de lucruri care se petrec în sinea unei persoane. Oamenii au fost şocaţi la început de Jekyll şi Hyde, dar pentru mine, unul dintre lucrurile care au însemnat mult a fost comentariul lui Stevenson de la începutul cărţii, cum că fiecare fiinţă umană este o organizare statală cu  numeroşi cetăţeni incompatibili”⁶, mărturiseşte autoarea subliniind motivaţia care a condus-o la rescrierea clasicului scenariu în Two Women of London, complicând structura povestirii prin includerea aspectelor feministe privind chestiunea identităţii sociale şi culturale a protagonistelor, precum şi prin accentuarea elementului de parodiere a discursului original, astfel decanonizând şi demistificând codurile de bază în spirit postmodern. The Magic Drum asimilează elementul clasic al dublei identităţi prin explorarea efectelor acestuia asupra personalităţii eroinelor, ducând la o stare de anxietate permanentă şi de „îmbolnăvire” a sinelui, ca urmare a lipsei unei unităţi a lui, a interacţiunii lui cu „celălalt” aflat în el însuşi.

Deconstrucţia subiectului şi demonstrarea imposibilităţii unui sine unitar domină romanele autorilor scoţieni de azi ca un un generic unanim re/cunoscut pentru că într-un fel, reprezintă designul alegoric al istoriei politice şi culturale din Scoţia. În romanul lui Iain Banks The Wasp Factory (1984) sau în cel al lui Alasdair Gray, 1982 Janine, personajele principale sunt identităţi disjuncte, într-o continuă încercare de substanţializare, mereu eşuată, care le lasă într-o stare de permanentă ambiguitate, creând un spaţiu al absenţei sau al lipsei de profunzime, păstrând o stare de victimitate într-un mediu imaginar dar identificabil. Elementul clasic, tradiţional este re-evaluat prin încorporarea şi armonizarea lui în spiritul tendinţelor experimentale şi inovatoare ale epocii în romanele lui Alasdair Gray ( Lanark, Poor Things, A History Maker )sau Janice Galloway (The Trick Is to Keep Breathing, Foreign Parts) care negociază spaţiul dintre centru şi margine în favoarea diferenţei şi a multiplicităţii cînd transformă imaginaţia caledoniană sub semnul şi în spiritul ludicului postmodern – o altă dimensiune a ficţiunii scoţiene de azi, care o lansează pe scena competitivă a prozei universale contemporane.

O latură bine definită  a acestui proces de reafirmare a romanului scoţian rămâne, totuşi, interesul constant al scriitorilor pentru autenticitate – percepută ca fiind în criză datorită crescândei preocupări pentru autocunoaştere, cum afirmă Timothy Bewes⁷ – care apare aici configurată istoric şi cultural, ca un produs al „dezrădăcinării şi dislocării spirituale“⁸ ce validează experienţa scoţiană, relevându-i energiile adevărate şi potenţialul creator. Modalitatea crucială de a reflecta fidel acest spaţiu rămâne cea lingvistică întrucât vocea narativă este privită ca fiind purtătoarea ideală a diferenţei subiectuale, a ex-centricităţii  şi pluralităţii culturale, istorice, ideatice, preferată de majoritatea prozatorilor ca mod efectiv de naraţiune şi de definire a standardelor morale şi intelectuale ale personajelor, demonstrabil în volumele lui James Kelman (A Chancer, A Disaffection, The Busconductor Hines), Alasdair Gray (Something Leather), William McIlvanney (Docherty, Laidlaw, The Big Man) sau Irvine Welsh (Trainspotting, Filth), care contextualizează relaţia cu celălalt într-o permanentă căutare a unui echilibru. Există în aceste romane o căutare vădită de a fuziona libertatea narativă asigurată prin folosirea limbii demotice şi constrângerea sistemică a uniformităţii standardizate care o dă utilizarea englezei în ideea sugerată de Gavin Wallace, de a reconcilia cele două seturi de valori obligate unei echivalenţe în care ele se articulează reciproc.⁹

Multidimensionata moştenire istorică şi lingvistică este supusă unei permente re-evaluări în cazul unor scriitori ca Shena Mackay, William Boyd, Muriel Spark sau Allan Massie ale căror texte nu sunt tocmai despre Scoţia natală dar reflectă substratul, sorgintea caledoniană din impulsul de a explora „libertatea imaginaţiei în cazul unei naţionalităţi ale cărei constrângeri au încurajat necesitatea de a-şi exprima opţiunea”¹⁰, de a reda sindromul elusiv al scoticităţii odată cu transcenderea graniţelor şi limitelor naţionale, re-formulând şi recodificând umbrele trecutului în istorii noi, care parţial şterg efectul de marginalizare şi îl reconfigurează cu luciditate şi optimism.

Discursul narativ contemporan este , după părerea noastră, imbogăţit cu o tendinţă nouă, menită să lărgească aria multiplicităţii, a eterogenităţii şi a pluralităţii care constituie cunoscutele elemente ale diferenţei, rezultată din prezenţa activă a unor scriitori apăruţi mai recent pe scena literară scoţiană, a unui grup mai mic, născut din migraţia globală şi amestecul etnic, relativ comun în zilele noastre, scriitori „migranţi”, cum îi numea Salman Rushdie, făcând şi el parte din categoria care schimbă configuraţia tradiţională a unei literaturi prin conştiinţa şi dorinţa lor de a contribui la eliberarea forţelor estetice şi creatoare., asigurând diversitatea şi originalitatea viitoare a prozei scoţiene, adăugând o nouă dimensiune studiului acestei literaturi.

...ŞI PROZATOAREA

REGI CLAIRE (pseudonimul Regulei Butlin-Staib) este reprezentativă pentru acest din urmă grup hotărât să contribuie la hibridizarea prozei scoţiene contemporane, operaţie care în cazul ei înseamnă transpunerea experienţelor personale elveţiene  în spaţiul cultural caledonian. S-a născut şi a crescut în Elveţia într-o familie în care se vorbea limba germană, a studiat engleza şi germana la Universitatea din Zürich, a lucrat pe rând ca secretară, traducătoare şi profesoară, şi-a început doctoratul în cadrul catedrei de limba engleză a Universităţii absolvite. Intre 1983-1984 a avut o bursă de cercetare la Universitatea din Aberdeen, iar din 1993 este rezidentă în Edinburgh, căsătorită fiind cu scriitorul Ron Butlin. În 1995 a câştigat concursul de proză scurtă organizat de Edinburgh Review, succes urmat de publicarea povestirilor ei în reviste din Scoţia şi Anglia, unele dintre ele au fost traduse şi în România (în revista Unu din Oradea). Primul volum de proză scurtă, Inside-Ouside, publicat în 1998, o propulsează pe lista de nominalizări pentru Saltire First Book Award; primul roman, The Beauty Room, apare în 2002 la o cunoscută editură din Edinburgh, Polygon, şi acum lucrează la al doilea, Women Without Men, în cadrul unui grant al Consiliului de Arte din Elveţia. Şi acum, amănunte.

Magda Danciu: Cititorii sunt cel mai adesea interesaţi de acele momente din viaţa unui scriitor care  au marcat destinul lui, care l-au ajutat să ajungă ceea ce este, precum şi de acele detalii care îl apropie de ei prin nume, locuri, întâmplări care constituie mediul lui obişnuit.

Regi Claire: În cazul meu, nu există un moment anume, mai degrabă o dorinţă anume: de când eram mică şi citeam pe nerăsuflate aventuri cu Indieni, am visat să devin scriitoare, dar n-am îndrăznit să mă apuc de scris atunci. Am preferat o cale academică, finalizată cu un studiu doctoral despre Graham Swift, întrerupt în 1993, la căsătoria cu Ron Butlin. Atunci mi s-a schimbat viaţa radical, m-am mutat în Scoţia, mi-am abandonat doctoratul, şi, la încurajările lui Ron, am început să scriu proză în limba engleză. Ca să nu fiu recunoscută, mi-am ales un pseudonim literar, la început Yvonne D.Claire (Yvonne este al doilea nume al meu, D. era pentru Dora, numele mamei mele, iar Claire reprezenta numele celor două bunici ale mele, Klara şi Clara), iar mai târziu, m-am hotărât pentru Regi Claire (Regi fiind prescurtarea numelui meu, Regula).

M. D.: Soţul tău, Ron Butlin  este un scriitor cunoscut nu numai în Scoţia, dar şi în România (unde a fost parţial tradus) ca participant la una dintre Conferinţele scriitorilor români şi britanici organizate de Consiliul britanic cu câţiva ani în urmă. Ce înseamnă să formezi o familie de scriitori ?

R. C.: Nu este chiar uşor. Mă simt mereu ca într-un „cuptor” de creaţie. Când amândoi sunt scriitori, sunt de fapt primii cititori ai celuilalt, sunt primii care au acces la materialul „aburind” de imaginaţie, încă necizelat, plin de posibilităţi încă neexplorate. Suntem întrebaţi dacă ne aflăm în competiţie vreodată. Catgoric nu! Dimpotrivă: ne încurajăm reciproc, ne promovăm textele reciproc. Există şi situaţii mai puţin plăcute, de pildă, cînd trimitem ceva spre publicare în vreo revistă sau antologie şi numai unul dintre noi e selectat. Aşa e viaţa. Unul dintre primele lucruri care le-am învăţat ca scriitoare a fost să fac faţă respingerii în cadrul unei selecţii.

Trăind şi scriind poate fi o provocare a vieţii unui cuplu. Eu sunt o bufniţă şi Ron e o ciocârlie, mie îmi place să lucrez noaptea, când văd luna şi stelele prin fereastra camerei mele, când nu există nimic care să mă sustragă de la lucru. Îmi place să-mi simt gândurile conturându-se în timp ce mă copleşeşte oboseala fizică. Noi ne vedem la cină: Ron îmi citeşte ceva (cred că mi-a citit vreo cincizeci de cărţi în zece ani de căsătorie!) în timp ce eu gătesc, ceea ce dă farmec tăiatului de zarzavaturi.

M. D.: Există modele de scriitori pe care să le fi urmat sau cărora să le fii îndatorată, ca să zic aşa, nume care te-au marcat în devenirea ta?

R. C.: În primul rând, îi sunt îndatorată soţului meu pentru încurajare, feedback şi aportul/suportul critic. Cât despre influenţele literare, e greu de spus: mă consider independentă ca scriitoare, n-am urmat nici un curs de Creative writing şi n-am simţit nevoia să studiez anumiţi autori ca să-i imit. Totuşi, am avut câţiva scriitori preferaţi în perioada preuniversitară, cum ar fi Heinrich Böll, Heinrich von Kleist, Henrik Ibsen, Bert Brecht, Alfred Andersch, Max Frisch, Jeremias Gotthelf. În perioada studenţiei mele la Zürich, câţiva profesori ai mei (Prof. Dr. Peter von Matt, Prof. Dr. Rolf Tarot, Prof. Dr. Max Nanny) m-au ajutat să descopăr interrelaţia dintre formă şi înţeles, subtilităţile tehnicii şi stilului narativ. Azi, când nu mai am constrâgerea obligaţiilor academice, am o mulţime de scriitori preferaţi, Dickens, Graham Greene, Rosamond Lehmann, Brigid Brophy, Jean Rhys, Toni Morrison, chiar şi scriitori de romane poliţiste, Ruth Rendell/Barbara Vine, Tami Hoag, Margaret Millar, Ross Macdonald, Martin Cruz Smith şi alţii.

M. D.: Când ai început să scrii, ai scris în limba engleză, nu în germană. Nu e caz singular în istoriile literaturilor, dar e totuşi o solicitare specială, o provocare mai puţin obişnuită. Care este experienţa ta în această privinţă?

R. C.: Am ales să scriu în engleză exact din acest motiv, că este mai neobişnuit şi constituie o provocare. Există o magie a cuvintelor pe care o resimt de fiecare dată când răsfoiesc dicţionarul limbii engleze (Roget’s Thesaurus); dacă aş fi trimisă pe o insulă pustie, aş lua cu mine voluminosul Collins English Dictionary pentru că are referinţe etimologice şi vaste informaţii istorice şi culturale. Când m-am stabilit aici, nu m-am gândit că Elveţia şi Scoţia pot fi atât de diferite. Numai când am început să trăiesc cu adevărat aici mi-am dat seama cât de puţin ştiam despre Marea Britanie. Nu aveam cunoştinţele generale şi specifice ale celui crescut aici. De multe ori, mă simţeam un adevărat outsider când, în discuţii, apăreau nume de persoane despre care nu aveam nici cea mai vagă idee.. Tare mă deranja la început. Acum, de câte ori merg în Elveţia, simt că nici acolo nu sunt chiar au fait, aşa că am ajuns să accept această interfaţare culturală şi identitară a mea ca un element pozitiv care merită explorat şi exploatat creativ. Volumul meu de povestiri Inside-Outside e despre oameni care nu aparţin niciunde, care luptă să obţină acceptare, înţelegere, chiar dragoste. Aceleaşi motive se regăsesc şi în primul meu roman, The Beauty Room, plasat în Elveţia, prin personajul principal, femeia care îşi caută libertatea după moartea mamei ei cu care nu s-a înţeles, într-o călătoie interioară şi exterioară spre un fel de armistiţiu dintre cei vii şi cei morţi.

M. D.: Există ceva special în a fi scriitor în Scoţia?

R. C.: Scoţia e o ţară mică. Poplaţia ei e de vreo cinci milioane. Asta înseamnă că majoritatea scriitorilor se cunosc şi există un sentiment de înţelegere şi bunăvoinţă între ei. Mai înseamnă şi că dacă începe o rivalitate între câţiva, toată lumea o va şti...

M. D.: Ce ţi-ar fi plăcut să faci dacă nu ajungeai scriitoare?

R. C.: Poate că m-aş fi făcut actriţă. Şi acum îmi amintesc un moment emoţionant din anii de şcoală primară: trebuia să prezentăm piesa Fraţilor Grimm, Lupul şi cei şapte iezi, în care aveam un rol important, eram Mama Capră. Nefericirea a făcut să mă îmbolnăvesc înainte de spectacol şi să stau acasă consolată de o sticlă de Coca Cola, oferită în mod special de mama mea. Poate că lucrurile ar fi decurs altfel dacă nu lipseam de la acel spectacol. Sau poate aş fi fost acaparată de o altă pasiune a mea, câinii. Avem un pui de Golden retriever, Amber, care mă relaxează , mai ales când o plimb în parc sau pe dealurile aidoma unui elefant dormind, din jurul oraşului (E vorba de vulcanul stins cunoscut ca Arthur’s Seat, ce domină Edinburgul). Iubesc animalele şi poate aş fi ajuns medic veterinar dacă...

M. D.: La ce lucrezi acum, Regi?

R. C.: Am un volum de proză scurtă în curs de terminare (titlul propus deocamdată e Invisible Partners and Other Stories) şi am început al doilea roman al meu, Women Without Men, plasat în Scoţia, povestit de o femeie de vreo optzeci de ani care, pe neaşteptate, trebuie să răspundă unor întâmplări din trecutul ei.

M. D.: Ce ai dori să le transmiţi cititorilor tăi din România?

R. C.: Eu încă n-am vizitat România, dar Ron a fost acolo în 2000, la Conferinţa organizată de Consiliul Britanic şi a fost impresionat de literatura serioasă care se scrie acolo şi de interesul ridicat al universităţilor pentru studiul literaturilor. Tatăl meu a fost la Bistriţa acum şapte ani cu ajutoare din partea unui sat, Eschlikon, din Elveţia, un sat în apropierea căruia am copilărit. Împreună cu alţi reprezentanţi ai acestei comunităţi, au transportat cărţi pentru o nouă bibliotecă, pantofi, haine, saltele, unelte, materiale şcolare, jucării, biciclete, medicamente pentru spitale. Mi-a vorbit despre căldura şi prietenia acelor oameni. Încă şi azi păstrează legătura cu comitetul fundaţiei culturale din Bistriţa. Deci, nu-mi rămâne decât să-i cred pe cei doi, deocamdată, şi să mă conving eu însămi de adevărul spuselor lor într-o bună zi.

M. D.: Te aşteptăm şi-ţi dorim succes. Mulţumim pentru interviul electronic.

NOTE:

1. Cairns Craig, The Modern Scottish Novel: Narrative and the National Imagination, Edinburgh University Press, 1999, p.31

2.Carol Anderson, Listening to Women’s Talk, în The Scottish Novel since the Seventies, EUP, 1993,p.184

3. David Daiches, ed., The New Companion to Scottish Culture, Polygon, Edinburgh, 1993,p.290

4. George Mackay Brown, Time in a Red Coat, Chatto and Windus, London, 1972, p. 249

5. Randall Stevenson, Alasdair Gray and the Postmodern, în The Arts of Alasdair Gray, EUP, 1991, p. 61

6. John Haffenden, Novelists in Interview, în The Scottish Novel since the Seventies, EUP, 1993, p.177

7. Timothy Bewes, Cynicism and Postmodernity, Verso, London, 1997, p.131

8. Douglas Dunn, Diverging Scottishness: William Boyd, Allan Massie, Ronald Frame, în The Scottish Novel since the Seventies,  EUP, 1993, p.156

9. Gavin Wallace, Voices in Empty Houses: The Novel of Damaged Identity, în The Scottish Novel since the Seventies, p.221

10.Douglas Dunn, op. cit., p.169