|
Fântâna Castaliei
În fulgerul
căderii
de pe stâncile
Parnasului
Castalia
I-a săgetat pe
Apolo
c-o singură
dorință
Nu-l mai ruga
s-o iubească
ci să-i dea o
aripă de-a lui
Să-i fie zborul
spre moarte mai
lin
Secundele au ars
distanța până la
fântână
Fântâna
Castaliei
care s-a născut
din împreunarea
ei cu pământul
Să pot privi înapoi
Arunc privirea
peste umăr
viața îmi pare
că merge înapoi
Unde sunt în
lumea aceasta
ceața cade în
bulgări grei
Descifrez un
nume pe-o cruce stingheră
poate-am murit
fără să-nvăț
să mor
Cad în genunchi
și mă lovesc de pietre
mai sunt încă
viu
Spune-mi Doamne
că nu sunt strigoi
Mi-ai dat un
rost de împlinit
să pot privi
înapoi
Carusel
Mișună greierii
în zidurile vechi
cântecul lor
măsoară noaptea viața
Târâie ploaia de
toamnă asurzind
ceasul Casa din
sat intră în pământ
cu fiecare
zăpadă grea pe uluci
Te întorci mereu
copil
dar satul îți
este și mai străin
S-au mutat toți
pe rând
sub crucile lor
cu poze de tineri
În ochii
copiilor îi cauți înfrigurat
pe părinți pe
bunici
le recunoști
neamul după sămânță
Un carusel e
viața
învârtindu-și
roata prin țărână prin cer
Scoate la
suprafață
un rând de
oameni îi ridică-n văzduh
și-i coboară-n
pământ
Nu mai ai cuvânt
să rămâi de căruță
morții cu morții
viii cu vii
Mă-mpiedic...
Mă-mpiedic de un
punct și ajung
la răscruce de
Freud și de Jung
Cad în sus
mă-nalț în jos
într-un câmp
semantic numinos
Pierd noțiunea
de gram și de metru
lovindu-mă
planeta unui măr de Sân'Petru
Drumu-i mi se
frânge în gând
născuse viermele
alb de curând
Lumea trece
aievea prin sex
Spiritul
universului e convex
ca o burtă de
femeie gravidă
Omul un ovul
în mulțimea vidă
Drumul viermelui
se frânge în cuvânt
născut din
carnea mărului de curând
O
viață
O viață de
bărbat o viață de femeie
opuse major
adunate-ntr-un sens
la capăt de drum
gârbovi sub vreme
cei doi
retrăiesc trecutul intens
Palidă ea cu
mâini tremurânde
îi mângâie capul
pleșuv și-l întreabă
Moșule dragă,
îți mai aduci aminte
cât ai fost de
haiduc cât am fost de treabă
El îi răspunde
cu pașnic surâs
trecându-i mâna
pe fața-i ridată
Toate câte-au
fost ne-au ținut împreună
și nu se vor mai
întoarce vreodată
Îi potopesc
amintirile fără voie
până noaptea
târziu viața-și despică
le trece vremea
așa mai ușor
de moartea
hidoasă le mai trece de frică |
