Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

POEME

de

Toma GRIGORIE

Fântâna Castaliei

 

În fulgerul căderii

de pe stâncile Parnasului

Castalia

I-a săgetat pe Apolo

c-o singură dorință

Nu-l mai ruga

s-o iubească

ci să-i dea o aripă de-a lui

Să-i fie zborul

spre moarte mai lin

Secundele au ars

distanța până la fântână

Fântâna Castaliei

care s-a născut

din împreunarea ei cu pământul

 

Să pot privi înapoi

 

Arunc privirea peste umăr

viața îmi pare că merge înapoi

Unde sunt în lumea aceasta

ceața cade în bulgări grei

Descifrez un nume pe-o cruce stingheră

poate-am murit fără să-nvăț

să mor

Cad în genunchi și mă lovesc de pietre

mai sunt încă viu

Spune-mi Doamne că nu sunt strigoi

Mi-ai dat un rost de împlinit

să pot privi înapoi

 

Carusel

 

Mișună greierii în zidurile vechi

cântecul lor măsoară noaptea viața

Târâie ploaia de toamnă asurzind

ceasul Casa din sat intră în pământ

cu fiecare zăpadă grea pe uluci

Te întorci mereu copil

dar satul îți este și mai străin

S-au mutat toți pe rând

sub crucile lor cu poze de tineri

În ochii copiilor îi cauți înfrigurat

pe părinți pe bunici

le recunoști neamul după sămânță

Un carusel e viața

învârtindu-și roata prin țărână prin cer

Scoate la suprafață

un rând de oameni îi ridică-n văzduh

și-i coboară-n pământ

Nu mai ai cuvânt să rămâi de căruță

morții cu morții

viii cu vii

 

Mă-mpiedic...

 

Mă-mpiedic de un punct și ajung

la răscruce de Freud și de Jung

Cad în sus mă-nalț în jos

într-un câmp semantic numinos

 

Pierd noțiunea de gram și de metru

lovindu-mă planeta unui măr de Sân'Petru

Drumu-i mi se frânge în gând

născuse viermele alb de curând

 

Lumea trece aievea prin sex

Spiritul universului e convex

ca o burtă de femeie gravidă

Omul — un ovul în mulțimea vidă

 

Drumul viermelui se frânge în cuvânt

născut din carnea mărului de curând

 

O viață

 

O viață de bărbat o viață de femeie

opuse major adunate-ntr-un sens

la capăt de drum gârbovi sub vreme

cei doi retrăiesc trecutul intens

 

Palidă ea cu mâini tremurânde

îi mângâie capul pleșuv și-l întreabă

„Moșule dragă, îți mai aduci aminte

cât ai fost de haiduc cât am fost de treabă”

 

El îi răspunde cu pașnic surâs

trecându-i mâna pe fața-i ridată

„Toate câte-au fost ne-au ținut împreună

și nu se vor mai întoarce vreodată”

 

Îi potopesc amintirile fără voie

până noaptea târziu viața-și despică

le trece vremea așa mai ușor

de moartea hidoasă le mai trece de frică