Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Său

Cum a murit Său, beţivul satului, este o poveste adevărată, demnă de-a fi spusă. Şi cum să nu fie dacă a ştiut să moară într-un fel cu totul original, aşa încât, la mai bine de două ore de când îşi dăduse, bietul, duhul, fiind rece bine, mulţi jurau ba că-i văd muşchii feţei atinşi de câte un rictus şugubăţ, ba că mişcă picioarele sau mâinile. Dar grozăvia cea mare, care a declanşat toată tărăşenia, s-a petrecut în căruţă, în timp ce aduceau mortul spre casă, chiar pe dealul Crâşmii, când Său s-a ridicat de mijloc, deşi era mort, de-a făcut să înţepenească de frică droaia de copii ce însoţea, în alai, de-o parte şi de alta, căruţa în care Său sta întins pe un braţ de fân, iar trei bărbaţi încercau să-l reanime. Era a doua zi de Crăciun. Său nu se mai trezise de când mustul a devenit tulburel. Era o iarnă în care nu ninsese încă. Noroaiele covârşeau uliţele; o după-amiază umedă, cu un fir de ceaţă ce cobora dinspre pădure şi Balaşcău. Pălincăria funcţiona din plin. Fusese un an cu recoltă foarte bună de prune.

— Nu-i mort, mă! Uite, chiar acum a mişcat mâna dreaptă.

— Şi ochii, şi ochii! Şi i-a mişcat, ţipă cel ce-l ţinea de picioare.

— Nu-i mort!

— Săule, Săule, zi, mă, ceva, îl îndemna Şutu.

Cu capul dat pe spate, palid, cu barba nerasă de trei zile, îmbrăcat într-un palton gros, gri şi murdar sau de-a dreptul soios, încălţat cu cizme de cauciuc, pline cu noroi, cu capul descoperit, pentru că-i luase cineva cuşma brumărie, Său nu dădea, totuşi, nici un semn pe care toţi să-l poată constata şi din care să rezulte, fără echivoc, cum că ar mai fi în viaţă. Dar toată adunătura aceea de gură cască, la care se mai adăugaseră şi trei muieri, continua să creadă că Său nu e mort de-a binelea, că ori se preface, ori mai are în el o fărâmă de viaţă. Burniţa. Totul era jilav, aproape putred. Caii scoteau pe nări un abur acrişor şi călduţ. Când am ajuns eu, cortegiul tocmai oprise în faţa casei lui.

Dar merită să vă spun, pe îndelete, tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, de 26 decembrie, când Său a murit, dar nimeni nu i-a dat crezare. Doar cu o lună şi jumătate înainte împlinisem 11 ani.

*

De doi ani se terminase electrificarea satului şi doar două familii aveau televizoare: Mişcu, care îşi luase primul, un televizor Dacia, cu cinci mii de lei, ca după şapte luni tata să-l imite. În fiecare seară, era la noi ca la cinema, spre disperarea bunicii, mai ales. De altfel, în dimineaţa aceea de duminică, ţin precis minte că ei i-am dat, primul, bună dimineaţa. Potrivise chiar ea să se întâmple asta, pentru a avea o zi cu noroc. Tocmai ieşisem în curte, numai în izmene. Dinspre pădurea ce tivea cerul, înspre miază-noapte, gelatinoasă şi brună, cobora spre colibele ţiganilor o pâclă plumburie. Abia de se distingea liziera, iar brâul de negură îmbrăţişa toată valea, lăsând să-i scape doar vărful Balaşcăului, undeva spre apus, verde-cenuşiu şi golaş. Zărindu-mă de după geamul bucătăriei, bunica a ieşit intenţionat – mă vâna mai în toate dimineţile, pentru a fi eu, un bărbat, cel ce-i va da bineţe cel dintâi. A trântit uşa, cât să bag de seamă şi să întorc privirea spre ea. După câteva secunde strategice, destul de lungi pentru a da importanţă gestului meu, am zis ceea ce aştepta:

— Bună dimineaţa.

— Bună dimineaţa, mi-a răspuns. Iar ai ieşit dezbrăcat afară. O să răceşti. Nu i-am răspuns. Ea a mers şi-a dat drumul găinilor, iar eu eram grăbit.

Tata dormea încă. Era, poate, singurul care se bucura că e vremea atât de urâtă. De-o săptămână tractoarele zăceau în SMT şi nici un tractorist nu mai avea de lucru. Era boier pentru că putea moţăi cât era duminica de lungă, recuperând astfel câte ceva din truda verii şi toamnei, când o zi de muncă dura douăsprezece ore, cel puţin. S-a ridicat din pat doar când i-a adus mama sarmalele, apoi s-a culcat la loc, sforăind ori de câte ori ajungea să doarmă pe spate. Nici eu n-aveam nu ştiu ce treabă. Mi-am omorât dimineaţa pe stradă şi uitându-mă la televizor, pândind când începe muzica populară, ca s-o anunţ pe mama. A fost ca o mântuire când, imediat după prânz, tata mi-a zis:

— Hai cu mine.

— Unde?

— La unchiu-tău, la Şchiopu.

— Vin.

Ne-am dus amândoi, coborând dealul, înspre livezile cu pruni ale satului. Mama a zis, înainte de-a ieşi noi pe poartă:

— Spune-i lui Şchiopu să vină, mâine, să-mi taie nişte lemne.

— Îi spun, a asigurat-o tata.

Am trecut pe lângă Dulanu. Din casa lui, ce sta chiar la întretăierea uliţelor ce formau un fel de X, ieşea fum. Era una dintre puţinele case ce mai erau acoperite cu stuf. Demult nu mai cânta Dulanu, nici la nunţi, nici la horă, duminica. Rar, îl vedeam, mai ales vara, stând în curte şi privind în gol – slab, cadaveric din cauza TBC-ului, cu mustăţile crăieşti, răsucite în sus, cum de altfel avea şi bunicu ce-a murit imediat după război şi pe care îl vedeam într-o poză, cu bunica din partea tatei, după ce se cununaseră. O poză sepia, la care mă uitam îndelung, ca la un relict. Cânta, Dulanu, la vioară, ca nimeni altul. Fiică-sa, Ana, îl acompania la contrabas, iar când obosea Dulanu, lua ea vioara şi cânta, spre plăcerea tuturora. Aprigă era Ana. Pe la 13 ani, se tăvălea cu flăcăii prin râturi, pe sub sălcii şi printre tufele de pipirig. A fost de pomină când şi-a pierdut virginitatea. O trimisese Dulanu cu caprele, pe gardul Hijului şi-o convinsese Gulea, ţiganu, să-i arate ce are între picioare, pentru că şi el e gata să-i arate mădularu. Gângurea Ana, mai că murea de curiozitate. Negocierile au fost intense, dar n-au făcut decât să sporească tensiunea şi pofta tot mai greu de înfrânat. Ana era pe punctul de-a exploda; roşie în obraji, se întindea pe iarbă şi chicotea. Îi bătea inima ca un ciocan pneumatic, iar Gulea tremura din cauza erecţiei ce-i învineţea lobii urechilor. După trei ceasuri, s-a lăsat convinsă. Caprele ciuguleau mugurii de jugastru şi de sânger, când Ana s-a dus cu Gulea într-o viroagă, săpată de ape. Şi-a tras rochia deasupra buricului şi-a închis ochii. Gulea a trântit-o în iarbă şi-a îndurat o durere ascuţită în vârful mădularului, imediat după ce a simţit că intră. N-a fost nimeni pe aproape, care s-o audă cum ţipă şi-apoi cum geme sub Gulea, speriat el însuşi de isprava sa, pentru că nici el n-o mai făcuse, dar îşi văzuse părinţii, de nenumărate ori, în colibă, după miezul nopţii, punându-şi-o. Firele de iarbă erau roşii sub ea, iar Gulea era sigur că s-a tăiat în vreun ciob, la pulă. A stat întinsă, plângând, iar Gulea venea din zece în zece minute s-o întrebe dacă o mai doare.

— Cum îi?, făcea Gulea, speriat ca nu cumva să moară fata, din cauza hemoragiei. Ea plângea şi nu-i spunea, ci şi mai tare strângea de genunchi, pentru ca el să nu-i vadă rana. Caprele dăduseră iama în lanul cu porumb şi-n viile de prin preajma gardului. Dorind să şteargă urmele, Gulea a adunat caprele să pască pe locul unde  o dezvirginase pe Ana.

— Du-te mai încolo, ia cerut fetei ce plângea şi se uita derutată, neştiind ce mai vrea de la ea. Hai, mişcă-te, n-auzi?

Caprele au început să ciugulească mărăcinii, apoi firele de iarbă, chiar şi pe cele neclăite de sângele fetei. Dar pata s-a mai văzut, chiar şi după ce Gulea a scormonit locul cu cismele. Şi pe drumul spre casă mai picura din Ana, pentru că ea nu purta chiloţi mai mult de patru-cinci zile pe lună. Şi asta doar în ultimul an, de când i-a venit ciclul. Ţiganul nu înceta s-o chestioneze, chiar şi după ce a trecut de pâlcul cu salcâmi, din buza văii de unde începea satul:

— N-auzi? Cum îi? Te doare?, întreba el înfricoşat de faptul că şi el era însângerat, cu pantalonii îmbibaţi de sângele ce i se scurgea din prepuţ. Nu ştia de ce-i rămăsese jupuită pe sfert. Cum mergea, la fiecare pas, simţea cum îl freacă, dureros, stofa nădrajilor. Dacă ar fi ştiut, nu s-ar fi prins de treabă.

Ana tăcea şi lacrimile îi şiroiau pe obrajii arşi de soare. Doar seara i s-a dezlegat limba. Dulanu, ghicind cam ce s-a întâmplat, a întrebat-o?

— Te-o sau nu te-o? Spune, o dată, se răsti el la Ana, care plângea şi mai rău, şi mai amar. Într-un târziu, Ana zise:

— Oleacă...

Şi aşa i-a mers vestea. Feciorii o chemau, când se întuneca:

— Nu vii, Ană, oleacă?

Şi Ana râdea şi-i înjura de mamă, dar mergea în cele din urmă. Blestema Dulanu când simţea că nu-i prin preajmă. Cu timpul, s-a obişnuit. Apoi, după ce boala s-a agravat şi Ana a crescut, rar punea arcuşul pe vioară. În schimb, când avea chef, îi spunea Anei:

— Cântă-mi, Ană. Ia vioara de sub grindă şi cântă-mi.

Şi Ana cânta de cum se lăsa seara, până spre miezul nopţii. Stătea jumătate satul pe la garduri şi se desfăta, ascultând-o pe Ana cum cânta la vioara pe care nimeni nu ştia de la cine o primise Dulanu, când era încă prunc.

Trecurăm, aşadar, de casa Dulanului. Unchiul Şchiopu era acasă. Mătuşa Saveta era prin vecini, la bârfe, cu fata. Hanţu, deja ficior, cel în care se aprinsese pălinca, era pe la fete sau pe la prieteni, în sat. Pe geamul camerei unde sta Şchiopu  întins pe un pat, se vedea, mare, imens, impozant, Balaşcăul, cu coastele acoperite de iarbă. Deasupra lui, doar cerul doldora de nori.

— Bei vin?, îl chestionă unchiul pe tata.

— Beau, spuse tata, care, de altfel cam de asta şi venise..

— Atunci, aşteaptă-mă puţin. Merg să trag din butoi. Imediat, se săltă pe piciorul ţeapăn, ajutat de cârjă şi traversă odaia căzută în obscuritate, din cauza geamurilor mici, zăbrelite, cu mersul său, oarecum maiestos, cu piciorul stâng tras după el, din şold. Se accidentase la Budapesta, în timpul războiului. Se întoarse după nici cinci minute. În tot acest timp, tata se uită pe tavan sau pe geam, părând să nu perceapă prezenţa mea. Stam, oarecum clandestin, fără să ştiu de ce, lângă soba de tuci, atent la reflexele flăcărilor pe peretele de deasupra plitei, prevăzută cu două ochiuri de fontă.

— Să aprind becul?, întrebă unchiul, revenit cu o cană, plină cu vin. Să tot fi avut vreo doi litri.

— Nu, lasă. E mai bine aşa, făcu tata, revenit brusc pe lume.

— Hai, noroc, bre!, îi ură Şchiopul, după felul lui.

— Noroc, unchiule, zise şi tata, apoi ciocniră paharele pline cu vinul negru. Eu nu existam.

Şchiopu se întinse iarăşi pe pat, ţinându-şi cârja sub piciorul betegit. Vorbiră despre grâu, dacă va fi sau nu iarnă grea după Anul Nou, ce se mai întâmplă pe la CAP, unde Şchiopu era paznic, despre Ceauşeascu şi Brejniev. Trecu o jumătate de oră şi ei băuseră deja trei sferturi din carafă. Ajunseseră şi la subiectul preferat, pe care unchiul se răsfăţa să-l evoce ori de câte ori avea prilejul, mai totdeauna adăugând ceva, modificând povestea după cum îi venea lui bine. Anii de război petrecuţi la Budapesta, aceasta era povestea pe care o aşteptam şi eu cu infinită curiozitate. Şchiopu şi încă trei din sat fuseseră concentraţi şi apoi, după o instrucţie de trei luni, trimişi la Pesta, la grajdurile regimentului de cavalerie. Dar când să înceapă povestea, alunecai pe priciul din spatele sobei de tuci, aflat în prelungirea patului pe care sta unchiul. Toropit de căldură, poate şi din cauza întunericului şi a vocilor ce parcă psalmodiau, aţipii. M-a trezit tata, când a pus lemne pe foc. Cred că erau la a doua tură, pentru că deja le sticleau ochii şi unchiul nu mai avea perdea la vorbe, iar tata, grijuliu ori de câte ori eram de faţă, nu mai părea să ştie că sunt şi eu prin preajmă.

Ajunsese la povestea curvelor din Budapesta, la cuplerai şi servitoarele nesăţioase, pe care le pârlea pe sub podurile de peste Dunăre.

— ... cu zece pengö te distrai toată noaptea. Cel mai ieftin era la Juji. Aşa o chema pe cea care ţinea stabilimentul. Avea cele mai turbate curve. Cel mai mult am tras la una Kati, până ce i-a venit bărbatu, într-o noapte. Eram sus. A intrat şi a început să răcnească. Eram călare pe ea. După el a intrat o fetiţă de cinci-şase ani. De unde dracu să ştiu că era măritată? Nici Juji n-a ştiut. A fost un scandal în toată regula. Au venit jandarmii. Dobitocu, după ce a aprins lumina, a vrut să mă împuşte cu un pistol. Noroc că am sărit pe el şi l-am făcut una cu podeaua. Când s-a dezmeticit, eram la cazarmă. N-am mai trecut pe la Juji mai bine de-o lună. Apoi, a dat dracu de m-am accidentat.

— Cum a fost?, fu curios tata, deşi mai auzise povestea de-o mie de ori.

— Stai să-ţi spun, dar mai înainte, să aduc nişte vin, zise Şchiopu şi-o luă spre pivniţă. Tata îmi aruncă o privire.

— Ce faci?

— Stau, am zis. Precum şi era, de altfel.

Când intră Şchiopu, un fir de aer proaspăt năpădi pe uşă. Tata abia se mai zărea, pe scaunul din dreapta mesei. După ce puse carafa pe masă, Şchiopu se trânti, la locul lui, cu cârja sub piciorul ţeapăn.

— Repede am schimbat cupleraiul. Eram tânăr şi cu poftă de curve.

— Dar la grajduri era greu, întrebă tata neaşteptat de tare, apoi făcu un semn discret, cu capul spre mine. Unchiu ridică privirea, nu se dumiri la început, apoi, brusc realiză că sunt şi eu acolo

Se aşternu liniştea. Tata puse în pahare, închinară şi dădură paharul pe gât. După câteva momente de tăcere, tata întrebă:

— Era greu la grajduri?

— Da’ păi cum? Totul trebuia să fie lună şi bec. Tot timpul erau cu ochii după noi, după români. Cum era ceva în neregulă, cum făceam trei zile de carceră. Ajungea dacă nu era ţesălat calul cum i se năzărea sergentului că trebuie să fie. La carceră! Imediat! Şi rar scăpai de-o bătaie bună pe zi. Cel puţin... Trei săptămâni de carceră am făcut în patru ani de armată. Ba, nu în patru ani, ci-n trei, că unul l-am făcut în spital.

— Cel puţin ai avut noroc că n-ai fost pe front.

— Noroc, cum zici. N-am auzit un glonţ şi n-am văzut un soldat mort, tot războiu. În schimb, curve am futut, o sută... Ha, ha, ha...

Se lăsă iarăşi liniştea. Eu stam cu ochii închişi, întins pe priciul de lângă sobă. Pe sub sprâncene, îl vedeam pe tată cum mă scrutează.

— Ei?, făcu unchiul.

— Poţi zice, că doarme, spuse tata.

— Am schimbat cupleraiul după păţania cu Kati, pe care, de altfel, n-am mai văzut-o, veac. Mă duceam la una Şari. Zdravănă fată. După ce am tras la ea un an şi jumătate, începea s-o rupă pe româneşte. Lat ieşeam dintre picioarele ei. Îi plăcea meseria. Drept să spun, n-am mai întâlnit muiere ca ea. Dacă nu era sătulă de pulă, îi juca ochiul stâng. Nu mă lăsa să plec până nu clipea normal, din amândoi ochii. Da’ nu zic că era simplu să-i fac amândoi ochii să clipească la fel...

— Ha, ha, râse tata.

— Nu râde, că nu-i de glumă. Într-o noapte, după ce ne-am tăvălit vreo trei ceasuri, a început să-i bată ochiul. Şi dăi, şi mână, până s-o crăpat de ziuă. Da’ ochiul tot îi bătea. Ba chiar mai rău. Curvă, adică, mai rea ca iapa. Eram rupt, nu mai puteam nimic. S-a urcat pe mine şi-a început să mă muşte, să mă frece, să mă aţâţe. Abia mai respiram. Nebuna ştia un singur lucru – să-i dau pulă. Am leşinat şi nu ştiu cum am scăpat. M-am trezit abia după-amiaza. Mă vegheau două fătuţe. Mi-au spus, pe ungureşte, că Şari e în cămaşă de forţă, la nebuni. Se mirau că am scăpat cu viaţa. Cum am ajuns la cazarmă, cum am făcut în aşa fel încât să ajung la carceră. Trei zile am zăcut, apoi m-au dus la infirmerie. Se speriau ca nu cumva să am gălbinare. Mi-am revenit, dar pe Şari n-am mai văzut-o. Nici la cupleraiuri n-am mai fost, că s-a întâmplat să-mi prindă tramvaiul piciorul şi-am ajuns la corhaz…

Apoi, unchiul a apucat, cred, să spună cum s-a lovit la picior, atât de rău că era să i-l taie. Nu am mai auzit prea multe. Pesemne, am adormit. Dar nu pentru prea multă vreme. Ca prin vis, am auzit câinii lătrând, apoi în odaie a năvălit Saveta, mătuşa – sora bunicului meu, dinspre mamă.

— O murit Său, zise mătuşa, oarecum repezit, ca şi când ar fi adus o veste grozavă.

— Cine?, întrebă răstit unchiul.

— Său, văru-tău.

— Său? Cum Dumnezeu?

— Nu ştiu cum. Marişca Chiş mi-a zis. Nu ştia nici ea, decât că Său a murit la poarta Cantorului. Că numa ce s-a lăsat în jos, încet, lângă stâlpul uşii.

— Hai, unchiule, să mergem să vedem, îndemnă tata şi se şi ridică de la masă.

— Stai că vin, numa să-mi iau cobatu.

Am plecat toţi trei. Dulanu era la gard. Îşi răsucea mustăţile. Din mijlocul curţii, Ana ne privea şi ea. Dulanu întrebă:

— A murit Său?

— Da, aşa am auzit şi noi, răspunse Schipu, după ce îl salută, ca pe un vecin, cu „ – Ziua bună, cumătre”. De vis-a-vis ne privea, tot peste gard, Potyoc, un ins scund, îndesat, cu dinţi de metal. Dulanu îl duşmănea de moarte, după ce l-a prins cu Ana, în podul grajdului. Potyoc o mai avea pe Catiţa, vecină cu noi – trei case mai sus. Îi murise femeii bărbatul pe front. Trăia de mulţi ani cu Potyoc. O vreme, şi-au găsit culcuş la noi în şură. Mai ales bunica s-a supărat rău. Într-o zi, mama i-a spus Catiţei, la obraz:

— Nu mai aveţi ce căuta la noi în şură. Nu vă e ruţine? Oameni bătrâni să vă ocupaţi cu prostii! Am copii mari şi mi-e mie ruşine de păcatul vostru.

Catiţa a lăsat capul în jos. N-a zis nimic şi o vreme n-a mai salutat-o pe mama. Dar nici vizite nu ne-a mai făcut. O bătaie de pomină a avut loc chiar în vara acelui an, între Catiţa şi nevasta lui Potyoc, Nina. Şi-au smuls hainele, părul, s-au scuipat şi zgârâiat şi s-au trântit în colbul drumului. Amândouă erau pline de sânge. O vreme, le-au vorbit tot satul. Potyoc râdea, ori de câte ori venea vorba:

— S-au bătut ca proastele, făcea el, superior, fudul, mândru că se bat muierile pentru el.

Acum, de după gardul lui, ne urmărea cum urcăm uliţa.

— Noroc, vecine, salută Potyoc.

— Noroc, bre

— E drept că a murit Său?

— Poate. Mergem să vedem. Aşa mi-a zis Saveta, c-a murit în faţa casei Cantorului.

Pe drum ne-am întâlnit cu Ibu. Venea spre casă. Se jura că la văzut pe Său, după ce murise, cum s-a ridicat de mijloc, chiar pe dealul Crâşmii, când îl duceau cu căruţa spre casă.

— Să orbesc dacă vă mint. L-am văzut, aşa cum vă văd acum pe voi, cum s-a ridicat în cur, în căruţă. Încă râdea. Nu era mort. Apoi, oamenii l-au întins la loc, pe fân, au strigat la el, să se ridice, dar n-a mai fost cu cine. Şutu i-a tras palme, l-a scănţălit de păr. Fără nici un rezultat. Său n-a mai mişcat. Îşi bălăngănea capu, de cum mergea căruţa. Am strigat şi eu la el: „Săule, scoală Săule, futu-ţi morţii mătii!”. N-a zis nimic, deşi când mă uitam atent la el, părea că râde.

— Unde-s acum?, întrebă tata.

— Cred că au ajuns cu el acasă.

Ibu s-a dus într-ale lui. Eu, tata şi Şchiopu ne-am văzut de drum, spre mijlocul satului. Începuse să burniţeze. Tata înjură.

— Ce-i, făcu unchiul?

— Nimic, numai că dacă îngheaţă la noapte, descalţă grâul. Nu-i sănătoasă vremea asta. Pe timpuri, de Crăciun zăpăda era cât casa.

— Da, recunoscu Şchiopu. Vremea îi după sufletul omului.

După nici cinci minute, am ajuns în faţa casei Săului. Tocmai îl dădeau jos din căruţă. Fain om era Său. Îl iubeau copiii, mai ales, dar nici sătenii nu-i purtau, niciunul, cea mai mică pică. Era un beţiv fără cusur. Nimeni nu ştia bea ca el, fără momente în care să-şi fi pierdut cunoştinţa. Niciodată, sub nici un pretext, nu se lega de nimeni. Poate era singurul care nu avea nici un duşman, oricât de neînsemnat. Apoi, nimeni nu-l invidia pe Său. Cum să ai resentimente faţă de un om sărac, lipit pământului, care avea cinci copii pe care îi creştea cum putea, fie lucrând, cu ziua, la sapă la vie ori cu hârleţul, prin grădinile oamenilor, fie spărgând lemne ori ajutând la adunatul fânului. La coasă, mergea rar, pentru că nu rezista din cauza alcoolului; îl sugea coasa, ca o iască şi nu putea, nu mai avea suflu – se sufoca. Avea tot timpul sufletul pus în zâmbetul de pe buze, făcându-te să crezi că e cea mai fericită zidire a lui Dumnezeu. Nimic mai fals, de vreme ce o singură zi măcar în viaţa lui n-a avut confortul celui fără griji. Dar, în felul lui era, totuşi, un om fericit, pentru că viaţa îi era simplă şi naturală. Niciodată nu găseai la el în buzunar măcar un leu. Totdeauna banii, pentru zilele de muncă, oricum prea puţini, îi lua Măria, nevastă-sa, care apuca astfel să mai cumpere o haină sau un bocanc, o bucată de pâine sau un litru de lapte pentru copii. Tot ce bea era plătit de unul sau altul, dar niciodată pe degeaba, căci lucra Săul pentru un deţ de monopol ca pentru un litru. Dar asta era tot ce ştia să facă în viaţă. De copil a fost argat, la Razna, cea mai bogată familie din sat. Apoi, după ce-a venit colectivul, nu au avut ce-i lua. Sărac fiind, era şi liber, iar ca beţiv părea să-şi fi găsit un fel de refugiu dintr-o putoare de viaţă, care nu l-a răsfăţat nici măcar o secundă. Şi iată că s-a prăbuşit în faţa casei Cantorului, chiar a doua zi de Crăciun, din pricini de nimeni cunoscute, fără nici o vorbă, ca apoi, chiar pe dealul Crâşmii, aproape de locul în care îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă, să se ridice în căruţă, sfidând moartea. Chiar şi în faţa casei lui, Şutu îi spuse Măriei, care îşi frângea mâinile, neştiind încă dacă e cazul să se vaite:

— Mărie, nu-i mort. În braţele mele s-a ridicat în cur, pe dealul Crâşmii.

Măria îl privea cu colţul ochiului, în timp ce îl măsura pe Său şi-l vedea livid, cu gura ca o pungă strânsă, pentru că nu avea nici un dinte, cu ochii închişi, inert ca o sperietoare pusă în cânepişte, ca să alunge porcii sălbatici. Tata a dat şi el o mână de ajutor, l-au ridicat patru bărbaţi şi l-au cărat în casă, în camera dinspre stradă, pe marginea unui pat cu saltea de paie şi cu perne până la grindă.

 Începea să se întunece. Şutu rupse ziarele care căptuşeau geamul, apoi Măria a adus o lampă. Eu am reuşit să mă strecor până în pragul camerei. Unchiul îi asculta inima, cu urechea lipită de cămaşa mortului, iar tata încerca să-i ia pulsul. Atunci l-am auzit foarte clar pe tata spunând:

— Poate că-i mort!

Şutu a încercat să-l contrazică, dar a intervenit Şchiopu:

— Lasă! – doar atât i-a zis, apoi Şutu a tăcut, s-a întors spre uşă, acolo unde era Măria şi i-a făcut un semn. Ea a început să scâncească bemol, iar apoi un plânset rânced s-a auzit în odaie; s-a apropiat de mort, şi-a împreunat mâinile până spre frunte, a clătinat capul şi-a început să-l vaiete. Cineva a adus din vecini o fosilă de brad, un borcan cu grâu şi-o lumânare albă. Tata  a pus mâna pe umărul femeii care se tânguia deasupra Săului:

— Fină, hai puţin!

Au mers în tindă şi au vorbit. Şchiopu a zis:

— Dumnezeu să-l ierte!, şi şi-a făcut semnul crucii. Abia atunci a fost clar pentru toată lumea că Său este mort. Mort de-a binelea. Mi-era frică! Un fior m-a făcut să rămân încremenit în clarobscurul serii. La doi paşi de mine, un cadavru pe care lampa şi apoi lumânarea îl învăluiau lugubru. M-a văzut Şchiopu şi m-a luat de mână:

— Hai afară cu mine, mi-a zis şi am trecut pe lângă tata şi Măria, care se lamenta că nu are bani nici de sicriu, nici de înmormântare. Aveam în mintea de copil imagini foarte vii cu Său şi Şchiopu, beţi fiind, prinşi de după cap, hălăduind pe uliţe, de la o casă de alta, cântând şi pupându-se pe obraji. Fuseseră vecini, până când unchiu s-a mutat la marginea satului, înspre livezile cu pruni. Şi pentru că se îmbăta foarte tare şi o bătea mai mereu pe mătuşa Saveta, Şchiopu s-a prins în faţa preotului să nu mai bea pălincă, iar după alţi câţiva ani s-a oprit şi de la vin. Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu. O scenă o reţin şi acum, în amănunt: Şchiopu căzut într-un ochi de mocirlă, în mijlocul străzii, iar Său repezindu-se să-l ridice, dar căzând peste el, numaidecât. Noi, copiii ce ne jucam, râdeam şi ne amuzam de tot ce se întîmpla acolo, în noroaiele lăsate de primul dezgheţ. Mai multe ore s-au chinuit, dar n-a fost chip să se ridice, ba unul, ba celălalt. Noroaiele le acopereau hainele, faţa, părul, ochii şi le umpleau gurile. S-au zbătut aşa până s-a lăsat întunericul, icnind şi şuerând vorbe fără noimă. Păreau doi pui de bivol, hârjonindu-se în nămolul râului. Apoi s-a lăsat liniştea şi peste ei şi au încremenit acolo. Nu ştiu cine şi cum i-a dus acasă sau dacă ei, într-un târziu, după ce s-au dezmeticit din cauza frigului, au apucat să se ridice. Oarecum desprinsă dintr-un film cu Chaplin era osteneala lor zadarnică de-a se ridica şi echilibrul pe care îl pierdeau de cum se înălţau câţiva centimetri de la pământ.

Ajuns afară, totul s-a închis şi nici o amintire nu a izbutit să reziste spaimei pe care mi-a declanşat-o, din nimic, mortul.

N-am fost la înmormântare, dar ştiu că s-a vorbit insistent de faptul că Său n-a murit chiar de moarte bună. Mulţi îl acuzau pe Cantor că l-ar fi lovit sau împins şi că nenorocitul s-ar fi lovit la cap. Oricum, era destul de clar că Său avea de luat de la Cantor nişte bani, pentru trei zile de lucru, la săpat via. Venise, se pare, să-i ceară într-un moment nepotrivit. Dar au fost doar zvonuri. N-a venit Procuratura să cerceteze şi totul s-a uitat repede.

Ceea ce nu s-a uitat niciodată a fost faptul că, mort fiind, Său s-a ridicat de mijloc, în căruţă. Asta nimeni nu putea contesta. De aceea, poate, i-a mers vestea că va fi strigoi şi că va bântui prin sat, căutând de băut, multă vreme după ce-l vor fi îngropat în cimitir. Iată de ce, primele mele coşmaruri l-au avut în centrul acţiunii pe Său, cel mai candid beţiv de pe faţa pământului. Ori de câte ori treceam, noaptea, pe lângă casa lui, tata mă întreba:

— Ţi-e frică de Său?

— Oleacă, răspundeam eu...

 (Story dintr-un volum de proză scurtă,

Povestiri de duminica,

dar căruia nici Dumnezeu nu ştie

când îi va fi hărăzită lumina tiparului)